2012: DECLARAT ANUL CREDINTEI LA CATOLICI. Ce “praznuieste” PAPA, ce a insemnat CONCILIUL VATICAN II?

NOTA

Stranie coincidenta (?) aceasta alegere a anului 2012 drept an al credintei, nu doar de comemorare a Conciliului Vatican II, ci si de afirmare a credintei catolice.

Aparent, mesajul din anul 2012 va fi unul legat de “convertire” autentica la Unicul Mantuitor (Hristos) si Inviere. Desigur, din perspectiva eretica a catolicilor. Insa, in plus fata de ereziile cunoscute, vor exista si implicatii socio-politice pe care Vaticanul le-a “propovaduit” lumii cu incepere, indeosebi, chiar de la Conciliul II Vatican.

Sa ne aducem aminte de analiza recentei enciclice pe teme sociale a Papei Benedict astfel:

„Tradiţia” progresului şi a statului mondial la pontifii romani

Enciclica Charitas in Veritate se distinge în mod deosebit prin ideile progresiste susţinute precum şi prin idealul dezvoltării plenare a omului, dezvoltare care este înfătuibilă prin intermediul reformelor urgente şi „curajoase”, în cadrul unei ordini mondiale în care domneşte justiţia, pacea şi libertatea (mai degrabă, emanciparea). Idealul etic definit de Papa Benedict este identic cu cel umanist de inspiraţie kantiano-ralwsian-habermas-ian si nu a aparţinut dintotdeauna pontifilor romani. Punctul de cotitură, cum vom vedea, este reprezentat de Ioan al XXIII-lea şi de Conciliul Vatican II. Vom analiza, în această parte, pentru început, ideea dezvoltării plenare a omului aşa cum a fost formulat de Papa Paul VI şi apoi, preluat de Papa Benedict. Ea este formulată îndeosebi în Capitolul I al Caritas in Veritate: Mesajul Populorum Progressio.

Este un capitol în care Papa Benedict reia, practic, opiniile predecesorului său, Papa Paul al VI-lea, exprimate în cadrul unei enciclice intitulate „Populorum Progressio” şi care exprimă doctrina socială oficială a Bisericii Catolice. Prin doctrină socială se înţelege, de fapt, o definire a momentului istoric pe care o dă Biserica Catolică precum şi o recomandare normativă legată de această descriere a stării de fapt. Este importantă deoarece, în funcţie de cum alege să descrie starea de fapt şi ce fel de recomandări normative face, pontiful îşi dă girul unor viziuni despre om şi destinul său politic (fiind vorba de o doctrină socială).

Astfel, cu titlu de „adevăruri” doctrinare, Benedict reia două linii de forţă afirmate în Populorum Progressio:

„Primul (adevăr, n.n.) este că întreaga Biserică, în toată fiinţarea şi acţiunea sa, când proclamă, celebrează, când performează lucrările dragostei (sau filantropiei), este angajată în promovarea dezvoltării umane integrale.”

Şi, mai departe:

„Al doilea adevăr este că dezvoltarea umană autentică priveşte întregul persoanei în fiecare din dimensiunile sale.”

Aşadar, în Populorum… sunt afirmate două imperative categorice care stabilesc drept scop al lucrării bisericeşti dezvoltarea umană în integralitatea sa. După cum vom vedea mai jos, dezvoltarea nu este decât un al termen, mai filosofic, pentru progres. În toată enciclica se vorbeşte, de altfel, despre dreptul la pâine şi apă, despre securitatea socială, combaterea foametei şi a altor plăgi sociale, alături, e drept, şi de alte plăgi etice. Chestiunea socială este subiectul acestor preocupări, la care se adaugă, ca să nu pară, totuşi, o abordare pur socialistă a istoriei, dimensiunea spirituală a omului.

Este de reţinut însă cum Paul VI defineşte idealul etic al dezvoltării umane, care priveşte la atingerea unei stări de bine pământesc, o propăşire prosperă a întregii umanităţi, văzută în toate aspectele sale, drept ideal al bisericii.
Este oare acest lucru un ideal bisericesc sau este mai degrabă idealul Marelui Inchizitor al lui Dostoievski?

Să ne reîntoarcem însă la textul din enciclică:

„Paul VI în mod clar înţelege că „chestiunea socială” s-a răspândit în toată lumea şi a înţeles legătura între impulsul către unificarea umanităţii şi idealul creştin al unei singure familii de popoare în solidaritate şi fraternitate. (care ideal? Poate doar Biserica, insa Biserica este Imparatie a Cerului si nu se confunda, ca aici, cu Imparatia Cezarului-n.n.) În conceptul de dezvoltare, înţeles în termeni creştini şi umani, el a identificat inima mesajului creştin social, propunând dragostea (sau filantropia) creştină drept principala forţă în serviciul dezvoltării”.

Mai mult, pentru Papa Benedict, „ideea unei lumi fără dezvoltare arată o lipsă de încredere în om şi Dumnezeu”. Mai departe:

„între evanghelizare şi avansarea umanităţii – dezvoltare şi eliberare – sunt, de fap, profunde legături… Mărturia dată dragostei (filantropiei) lui Hristos, prin lucrările justiţiei, păcii şi dezvoltării, sunt parte integrantă a evanghelizării… Paul VI a învăţat că progresul, în originea şi esenţa sa, este în primul rând şi cel mai mult o vocaţie: în planul lui Dumnezeu, fiecare om este chemat să se dezvolte şi să se împlinească, pentru că fiecare viaţă este o vocaţie.”

Evanghelizarea este echivalată, de Papa Paul VI şi, după el, de Papa Benedict, cu reforma politică şi socială.Scopurile pur politice (şi nu numai politice, ci şi socialiste) ale dezvoltării, progresului, dreptăţii şi păcii sunt văzute ca scopuri evanghelice. Tot ce trebuie să facă biserica, după Papă, este să „analizeze semnele vremurilor şi să le interpreteze, oferind lumii ceea ce are ea mai caracteristic: o viziune globală a omului şi a rasei umane”.Iată, aşadar, ce înseamnă pentru noii Papi interpretarea semnelor vremurilor – o justificare, prin intermediul unei viziuni antropologice, a planurilor de edificare a unei noi ordini mondiale. Biserica înhămată, cu tot arsenalul său etic, în slujba marilor arhitecţi.

În continuare, este evocat Paul VI cu imperativul categoric al dezvoltării plenare a omului:

„Adevărul dezvoltării consistă în completitudinea sa: dacă nu implică omul întreg şi fiecare om, nu este dezvoltare adevărată. Acesta este mesajul central al Populorum Progressio, valid pentru azi şi pentru toate timpurile.”

Mai departe, se arată că

„Populorum Progressio în mod repetat subliniază nevoia urgentă de reformă şi, în faţa marilor probleme puse de injustiţia dezvoltării popoarelor, cere ca acţiuni curajoase să fie luate fără întârziere.”

Urgenţa este justificată nu numai din derularea evenimentelor, ci şi pentru „însăşi problema care se află în joc: întemeierea unei autentice fraternităţi”.

Pe bună dreptate ne întrebăm: când au vorbit despre aceste scopuri politice Evangheliile? Când Apostolii şi când Sfinţii Părinţi? Să nu ne lăsăm înşelaţi: toate aceste scopuri umanist-utopiste sunt prevăzute a fi atinse prin „acţiuni energice”, prin reforme, prin construirea unor structuri politice, adică de putere.

Să recapitulăm: adevărul etic pe care biserica catolică îl propovăduieşte, prin Papa Paul VI şi Benedict, este dezvoltarea plenară a omului, în particular, şi progresul întregii umanităţi, în general. Acest ideal de dezvoltare plenară este, de fapt, legat intim de imperativul evanghelizării; mai mult, evanghelizarea este de fapt ideal social al dezvoltării. Biserica este chemată să mobilizeze lumea în jurul idealului, prin oferirea unei viziuni etice justificatoare. Pentru împlinirea dezvoltării plenare şi a progresului este nevoie urgentă de reformă şi de acţiune curajoasă. Miza este uriasă: realizarea fraternităţii universale.

Toate aceste concepte nu sunt noi, ci au circulat bel et bien prin văzduhul agitat al ideologiilor politice mai mult sau mai puţin totalitare. În special mitul dezvoltării plenare a omului este de factură iluministă şi a fost, de asemenea, promisiunea cea mai ispititoare a comunismului. Toate făgăduiau omului eliberarea, emanciparea de constrângerile istorice, sociale, de nedreptăţile societăţii vechi în care trăiau, de alienarea provocată de progresul mijloacelor de producţie, schiţând zorile unei noi societăţi, a unui nou om, împlinit în mod integral. Cat de multa legatura are acest ideal cu Evanghelia se vede comparand imperativele categorice enuntate de Papii recenti cu Fericirile: fericiti cei saraci, cei ce plang… versus fericiti cei ce se dezvolta (dpdv social) plenar.

Ce este nou (deşi nu foarte recent) este faptul că biserica (fie ea şi cea catolică) îşi asumă acest ideal umanist, pe care îl „amendează” doar în partea sa agresivă faţă de religie. Până la mjlocul veacului XX bisericile erau, de bine, de rău, vocea conservatoare care propuneau lumii o altă viziune etică asupra omului care era incompatibilă cu cea propusă de utopiştii umanişti. Împlinirea omului era întotdeauna văzută dincolo, în împărăţia lui Hristos, care nu este din această lume. Edificarea unei lumi a dreptăţii, fericirii şi păcii universale era văzută drept curată nebunie sau pretext de întemeiere a unei dictaturi universale (cum şi este).

Un alt moment de revigorare a acestor idei „generoase” a fost reprezentat de pontificatul Papei Ioan Paul al II-lea. Predecesorul lui Benedict a avut unele atitudini cât se poate de făţişe în favoarea unei ordini universale a dreptăţii şi păci, intitulată de unii lideri politici şi de unii analişti „noua ordine mondială”. De asemenea, a pus o greutate în plus asupra idealului umanist, făcând, practic, din OM, adevăratul scop al devoţiunii religioase:

„În mod repetat, Ioan Paul al II-lea a susţinut că Naţiunile Unite sunt ultima speranţă a omenirii, făcând apel explicit la o nouă ordine mondială sub conducerea ONU… În timp ce numeroase idei (susţinute de papa Ioan Paul al II-lea – n.n.) sunt asemănătoare cu cele ale masonieriei, voi cita pe Abatele de Nantes care exemplifică cum Ioan Paul afirmă că scopul Bisericii este să arate oamenilor că mesajul Bisericii este demnitatea Omului. Remarcile abatelui sunt în paranteză: <<Dacă taina lui Hristos – Hristosul mistic precum şi Hristosul istoric (?) – revelează taina omului însuşi, adică omenirii de-a lungul timpului (şi, astfel, o taină ce aparţine tuturor religiilor şi ne-religiilor, poate?), atunci tot ceea ce este esenţial uman este însumat în taina lui Hristos, şi este exprimat de Hristos atât în cuvânt cât şi în faptă… Această idee din Lumen Gentium trebuie să fie legată de tema centrală din Gaudium et Spes, unde Hristos este prezentat ca Revelator al tainei complete a omului şi demnităţii umane. Conciliul subliniază că demnitatea esenţială a omului este inextricabil legată de mesajul lui Hristos, Evanghelia Sa, care acţionează ca un aluat, provocând fie o conştientizare puternică a acestei demnităţi fie trezind nevoia de a o căuta şi atinge>>Este atunci „Dumnezeu” umanitatea?” (Stephen Hand, John Paul II, Alas, Magnified Errors of the Second Vatican Council)

Acesta este, aşadar, fundalul în care aceste idei umaniste, progresiste, de factură clar socialistă, au penetrat adânc în Biserica Catolică prin intermediul papilor. Pentru acest lucru, de altfel, sunt citaţi în mod covârşitor papii Paul VI, Ioan XXIII şi Ioan Paul al II-lea.

Ioan Bucur

Recapituland, in anul 2012 Vaticanul celebreaza un Conciliu prin care s-au pecetluit apropierea de francmasonerie, de teoria evolutionista asupra lumii si de evocare a fraternitatii universare bazate pe imperative sociale, declansarea agiornamento-ului. Totul in paralel cu intarirea autoritatii papale!

Iata ce mai aflam despre Conciliul respectiv dintr-un articol semnat de Ioan Ica Jr., un entuziast al evenimentului, de altfel:

(…) Deschiderea solemnă a Conciliului Vatican II a avut loc pe 11 octombrie 1962 în bazilica San Pietro în prezenţa a 2540 de episcopi (faţă de numai 700 prezenţi la Vatican I), dintre care doar 1041 din Europa (379 din Italia), 956 din cele două Americi, iar restul din Africa şi Asia (pentru prima dată europenii nu mai dominau). În alocuţiunea inaugurală papa Ioan XXIII şi a reafirmat optimismul şi dezacordul său faţă de “profeţii nenorocirii şi ai catastrofei”. Umanitatea a ajuns la un punct de cotitură, iar Biserica e chemată să citească “semnele timpului”, să-şi reformuleze depozitul credinţei şi instituţiile făcând distincţie între substanţa lor permanentă şi formulele istorice şi să caute unitatea creştinilor şi a întregii umanităţi sprijinind eforturile ei spre progres, eliberare şi pace. (…)

Între timp sănătatea papei Ioan XXIII s-a agravat, el murind pe 8 iunie 1963, nu înainte de a fi promulgat enciclica socială “Pacem in terris”, în care pentru prima dată un pontif roman se adresa nu numai credincioşilor catolici, ci tuturor oamenilor de pretutindeni în problemele grave create de “războiul rece” dintre supraputeri (criza cubaneză din 22-25 octombrie 1962 avusese loc chiar în primele zile de lucrări ale conciliului). Pe 21 iunie 1963 a fost ales ca papă cardinalul de Milano, Giovanni Battista Montini, care şi-a luat numele de Paul VI (1963-1978). Acesta s-a angajat să continue mai eficient lucrările conciliului la care a invitat ca auditori şi laici, şi a promis reforma curiei romane al cărei centralism birocratic nemulţumea întreg episcopatul. (…)

S-a cerut reforma curiei romane şi a centralismului roman şi crearea în jurul papei a unui organism episcopal colegial. La sfârşitul lui noiembrie s-a discutat schema în 5 capitole despre ecumenism (principii generale; mod de aplicare, relaţii cu Bisericile Ortodoxe şi comunităţile ecleziale ieşite din Reforma protestantă; locul iudaismului; şi libertatea religioasă). Şi aceasta reprezenta o cotitură revoluţionară: după secole de izolare a Romei în complexul unicei Biserici adevărate şi de intransigenţă în revendicarea întoarcerii la “staulul” roman a tuturor creştinilor separaţi şi taxaţi drept schismatici şi eretici, documentul recunoştea eclezialitatea deplină a Bisericilor Ortodoxe şi elemente de eclezialitate în comunităţile protestante şi propunea drept cale de refacere a unităţii creştine nu convertirea, ci dialogul. Discuţii aprinse au promovat capitolele care afirmau locul iudaismului în istoria mântuirii şi libertatea religioasă, în care declaraţiile aveau şi implicaţii politice disputate. S-a decis detaşarea lor din textul despre ecumenism şi reelaborarea lor ca declaraţii separate. (…) În discursul de încheiere papa Paul VI a anunţat hotărârea sa de a face un pelerinaj la Ierusalim pentru a se întâlni acolo cu patriarhul ecumenic Athenagora I. Întâlnirea decisivă între cei doi patriarhi ai Occidentului şi Orientului doritori să reconcilieze cele două emisfere ale creştinătăţii a avut loc între 4-6 ianuarie 1964, şi a avut drept efect trimiterea de observatori oficiali din partea Constantinopolului (arhim. André Scrima) la lucrările Conciliului de la Vatican. Pe 6 august 1963 papa Paul VI a publicat prima lui enciclică (“Ecclesiam suam”) în care explica viziunea sa asupra stării Bisericii Catolice, a înnoirii şi reformei ei şi asupra “dialogului” ca metodă de realizare a prezenţei Bisericii în lume. (…)

Pe 14 noiembrie comisia teologică a introdus astfel la sfârşitul capitolului III din schema despre Biserică o notă interpretativă pregătită în secret: faimoasa “nota explicativa praevia” care reafirma independenţa şi libertatea papei faţă de colegiul episcopal şi relaţia de dependenţă unilaterală a acestuia de papă, precum şi faptul că încorporarea episcopului prin consacrare în colegiul episcopal e condiţionată de comuniunea sa ierarhică cu papa care-i determină juridic câmpul de exerciţiu al autorităţii. (…)

Ultimul document aprobat de Conciliul Vatican II şi unul din cele mai disputate şi revoluţionare a fost ampla şi solida constituţie pastorală despre Biserică în lumea contemporană (“Gaudium et spes”, 9 capitole; 2309 voturi pentru, 75 contra, 9 abţineri). După o expunere preliminară asupra “condiţiei omului în lumea contemporană”, primele patru capitole tratau pe larg despre demnitatea persoanei umane, despre comunitatea umană, despre activitatea umană în lume, precum şi despre misiunea Bisericii în lumea contemporană. Următoarele cinci capitole analizau “câteva probleme urgente”: despre căsătorie şi familie, despre cultură şi promovarea ei, despre viaţa economico-socială, despre viaţa politică şi, în sfârşit, despre pace şi evitarea războiului şi construirea comunităţii internaţionale. Textul pleca de la convingerea optimistă că progresul şi marile mutaţii sociale ale modernităţii au o legătură cu realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

Obiecţiile care i s-au adus se leagă în principal de confuzia între limbajul uman şi cel al credinţei, dintre progres şi mântuire, şi de absenţa unei viziuni autentic evanghelice despre lume. În concret s-a remarcat absenţa unei condamnări explicite a marxismului şi comunismului şi s-au reproşat poziţiile adoptate în ce priveşte căsătoria şi războiul. După aprobarea ultimelor documente ale Conciliului în aceeaşi zi, 7 decembrie 1965, s-au citit simultan în bazilica San Pietro şi în catedrala patriarhală Sfântul Gheorghe din Fanar (Istanbul) ridicarea anatemelor din 16-20 iulie 1054 prin care cardinalul Humbert şi patriarhul Mihail Keroularios se excomunicaseră reciproc. Interpretat eronat de mass-media ca o realizare a unirii celor două Biserici, gestul era în realitate, aşa cum s-a explicat de ambele părţi, un act de bunăvoinţă, ca un angajament moral al ambelor părţi de a depăşi neînţelegerile din trecut şi de a se angaja pe calea dialogului teologic în soluţionarea diferenţelor dogmatice dintre cele două Biserici care s-au acumulat în decursul mileniului II prin proclamarea unilaterală de către Roma a unei serii întregi de dogme (Filioque, purgatoriu, primatul de jurisdicţie şi infailibilitatea papală şi dogmele mariologice: Imaculata Concepţie şi Asumpţia corporală ale Fecioarei Maria). (…)

Conciliul Vatican II a mai insemnat, asadar, si startul dat relatiilor “ecumenice” Ortodoxia si ridicarea anatemelor. Este de notat faptul ca Vaticanul nu a renuntat nicidecum la statutul de “singura biserica adevarata”, formulele ecumeniste fiind simple formule iezuit-politice care nu au schimbat cu nimic doctrina papistasa.

Incarcat an 2012! Va fi anul in care criza va ajunge la apogeu, in care relatiile internationale cine stie ce tensiuni vor inregistra, anul “revelatiilor” mayase si, iata, si anul in care avansul antihristic al doctrinei catolice va cunoaste o noua ofensiva.

Este demn de reamintit ca anul 2012 era propus si pentru realizarea Sinodului Pan-Ortodox. Sansa noastra este ca… marile patriarhii sunt intr-o crunta rivalitate de putere si este putin probabila depasirea diferendelor pe termen scurt, dar, nu se stie niciodata…