Poezia si rugaciunea ca forme de REZISTENTA SPIRITUALA IN INCHISORILE COMUNISTE. Despre modele, suferinta si salvare cu DEMOSTENE ANDRONESCU SI MARCEL PETRISOR (si AUDIO)

• Formula As: Poetul temnitelor comuniste – Demostene Andronescu [interviu realizat de Claudiu Tarziu]
  

“Daca n-as fi reusit sa fac poezie in inchisoare, as fi murit”

Nascut la 3 decembrie 1927, la Cimpuri, judetul Vrancea, la granita dintre spiritul contemplativ moldovenesc si neastamparul muntenesc, Demostene Andronescu este un amestec rar de poet si luptator, de visator liric si om al faptelor. Firea lui de cavaler medieval l-a oprit sa fie “cuminte” in fata tavalugului comunist si totodata l-a salvat de la pieire in temnitele prin care a suferit vreme de 12 ani. Fost copil de trupa, si-a facut studiile medii si superioare in Bucuresti. In 1952 a absolvit Facultatea de Istorie, dar numai in 1969 i s-a permis sa-si sustina licenta. Ani in sir a fost nevoit sa faca munca necalificata, abia in 1972 primind un serviciu potrivit cu pregatirea sa. Intre 1952 si 1964, cu o intrerupere de cateva luni, a fost detinut politic, trecand pe la Jilava, Gherla si Aiud. Dupa eliberare, Securitatea a continuat sa-l hartuiasca, pana in decembrie 1989. In 1995, si-a vazut publicate versurile din inchisoare (Peisaj launtric, Ed. Puncte Cardinale, Sibiu), iar in anii din urma, i-au aparut volumul de memorii din temnita, Reeducarea de la Aiud, si cel de publicistica, De veghe la cumpana veacurilor (Ed. Christiana, Bucuresti). Este considerat cel mai de seama poet al inchisorilor comuniste in viata.

“In urma lor, pe gloaba mea”

– Domnule Demostene Andronescu, astazi stim ca in temnitele din Romania comunista s-a dezvoltat un fenomen unic si uimitor: cel al poeziei din inchisori. In conditii de tortura fizica si psihica permanenta, oamenii si-au gasit libertatea, alinarea si speranta intr-un vers. Cum a fost posibil?

– In detentie, omul moare intai sufleteste. Nemaiavand nici un licar de viata spirituala, se prabuseste in depresie, disperare, ura, apoi cedeaza si fizic. Ca sa se salveze, multi s-au indreptat, mai degraba instinctiv, spre tot felul de activitati spirituale. S-au salvat mai intai cei care au avut vocatia rugaciunii, dar nu toti putem trai rugaciunea ca pe o flacara interioara, care sa le dea puterea de a merge mai departe. Si atunci, cei mai slabi rugatori am coborat cu o treapta mai jos, de la etic la estetic, de la rugaciune la poezie. Poezia fiind mai usor de pastrat in minte, a devenit, alaturi de rugaciune, una din formele de viata spirituala a detinutilor.

– Era doar o forma de rezistenta particulara sau si colectiva? Poeziile circulau de la unii la altii, va intareau?

– Mai intai era o forma de rezistenta personala. Cel putin eu, daca n-as fi reusit sa gasesc acest mod de a ma exprima, n-as fi supravietuit. Sigur ca impartasirea unor versuri crea o anumita relatie intre oameni si ii vedeai pe unii cum se lumineaza la fata, cum traiesc poezia, cum sunt imbarbatati de ea. Apoi, cei cu memorie buna se simteau utili daca invatau versurile si le transmiteau prin codul Morse celorlalti detinuti. In felul acesta, poezia a ajuns sa ne dea tuturor, alaturi de rugaciune, o intensa energie spirituala. Stiam pe dinafara cateva poezii de Radu Gyr si Lucian Blaga, care imi redau moralul si increderea. Cand eram dezolat si dezarmat, cel mai adesea spuneam poezia “Cavalcada”, a lui Gyr, si imediat imi recapatam puterile.

“In freamat lung de mare treapat/ pe armasari de-arama grea,/ gonind s-ajunga pan la capat,/ inalti, cu pumnul pe plasea,/ atatia trec si rad cum schioapat/ in urma lor, pe gloaba mea.

In urma lor pe gloaba mea!/ Galopul lor inghite poste,/ potcoava sfarma cremenea,/ sau scoala smarcuri sa ma-mproste/ cu smoala-i putreda si rea,/ caci m-au lasat la zeci de poste/ in urma lor, pe gloaba mea.

In urma lor pe gloaba mea!/Nu-i poticneste-n drum nici sete,/ nici rani nu-si spala la cismea,/ nici muntii nu le stau perete.

Eu cad in fiece valcea,/ las zdrente-n fiece scaete,/ julit ma urc pe gloaba mea.

In urma lor pe gloaba mea!

Si cum merg cetele buimace/ spre nicaieri, spre nimenea,/ se-afunda goana in baltoace/ si cade primul frant din sa.

Pe langa santu-n care zace/ eu trec la pas cu gloaba mea.

In urma lor pe gloaba mea!

Si rand pe rand incep sa cada,/ le suna zaua a tinichea,/ eu n-am nici zale, n-am nici spada,/ dar cred intr-un crampei de stea;/ si-n timp ce corbii vin sa-i roada/ taras ma urc pe gloaba mea./ Naintea lor pe gloaba mea!”.

Aceasta poezie era pentru mine “dovada” si suprema incurajare ca voi depasi toate greutatile, mergand tenace pe drumul meu, asa cum pot, dar urmarind un crez. Imi dadea o putere de nedescris, ma scotea din impas. La fel simteam si cand compuneam poezii.

“Poeziile se transmiteau prin Morse, prin batai in tevile caloriferelor”

– Cum circulau poeziile in inchisoare?

– Intai, comunicarea prin codul Morse a devenit aproape generala, pentru ca exista o nevoie presanta de informatii. Voiam sa aflam ce se intampla, cine a mai fost adus, cine a murit, cine si cum a fost pedepsit, daca au venit vesti de afara prin cineva. Era foarte greu sa vorbim cu cei din alte celule in mod direct. Asa incat 95% dintre detinuti stiau codul Morse. Chiar daca nu toti eram la fel de priceputi, puteam comunica. Exceptie faceau cei batrani si bolnavi, care nici nu mai puteau si nici nu mai aveau chef sa invete. Dar sa nu stii Morse era un handicap major. Mai ales seara, cand gardienii erau ocupati cu altele, se transmiteau prin Morse, batut in tevile de calorifer, “buletine de stiri” si se tineau adevarate conferinte pe anumite teme. Tot asa au inceput sa circule si poeziile. Tonul l-au dat Nichifor Crainic si Radu Gyr, cei mai mari poeti ai inchisorilor, urmati de altii, foarte valorosi si ei, ca Andrei Ciurunga, Aurel Dragodan, Fane Vladoianu, care isi transmiteau poeziile.

Dar au fost si cativa eminenti oameni de cultura care stiau pe dinafara volume intregi de versuri de-ale poetilor nostri clasici si interbelici, precum si din poeti straini, si le transmiteau prin Morse. Bunaoara, Ovidiu Cotrus, discipolul lui Blaga si preparator la catedra de estetica a acestuia. Apoi s-au contaminat toti de aceasta pasiune a poeziei. Odata ce era transmisa prin Morse, unii, cu memorie foarte buna, retineau poezia, altii o scriau cu o aschie pe o bucata de sapun sau cu un cui pe muchia de lemn a patului si apoi o invatau, pentru a o spune mai departe.

Dupa cum se stie, in inchisoare nu aveam dreptul la vreun instrument de scris sau la hartie. Daca eram prinsi cu asa ceva, eram aspru pedepsiti si, oricum, nu puteam sa le procuram. Asa ca circulau oral, aproape in editie completa, Blaga, Arghezi, Bacovia si altii. Cei care nu stiau o strofa cand au intrat in penitenciar au iesit de acolo cu zeci de poezii in memorie.

– Gardienii nu incercau sa va opreasca aceasta comunicare?

– Ba da. La inceput au crezut ca avem carti la noi de stim atatea, ca li se raporta. Si faceau perchezitii degeaba. Pe urma au chemat specialisti care sa verifice daca se poate comunica in codul Morse, prin batai in zid sau in tevile caloriferelor. Au ajuns la concluzia ca e imposibil. Dar nu luau in calcul ca detinutul nu avea altceva de facut si putea exersa, pana cand ajungea la performante incredibile. Transmiteam prin prescurtari, intelegeam un cuvant doar dupa inceput si comunicam printr-un singur semn ca am inteles, astfel incat devenisem foarte rapizi. Erau cativa care ne uimeau si pe noi. Odata, eram in celula cu unul dintre cei mai buni transmisionisti si receptionisti Morse, ne plimbam si vorbeam. Deodata, el zice: “Ia auzi, a venit un lot de la Jilava cu cutare, cutare“. Zic: “Dar de unde stii?”. “Pai n-auzi ca se bate Morse?”. El avea urechea asa de exersata, incat prindea totul, chiar daca in acelasi timp vorbea si cu mine.

“De atunci fara-ncetare luminez intruna/
Nu falos ca sfantul soare,/ ci sfios ca luna”

– Scriati poezii si inainte de inchisoare sau v-ati descoperit aceasta vocatie in celula?

– Am mai scris si eu poezie, ca fiecare roman – ca nu degeaba se zice ca romanul s-a nascut poet (rade) – in adolescenta. Mai bine zis, am incropit niste versuri, dar m-am luat apoi cu altele si am abandonat poezia. Pana cand, prin 1954, fiind in inchisoare, am fost bagat la izolare cu unul dintre bunii mei prieteni, Traian Anderca. In sarbatorile comuniste, ca si de Craciun si de Paste, ne scoteau din celule pe cei mai recalcitranti si ne izolau, pentru a nu avea surprize neplacute cu noi. Asa s-a intamplat si atunci.

De data asta eram doi in celula, cu lanturi la picioare – iar peste cateva zile, ne-au pus si catuse la maini, dar asta e alta poveste. Nu ne mai vazusem de cativa ani si ne-am pus la curent cu ce ni s-a mai intamplat, apoi am inceput sa vorbim despre ce ne preocupa. El era un cititor pasionat de poezie, iar pe mine ma framanta de mult un poem al lui Blaga, “Ioan se sfasie in pustie”. Ii tineam minte numai inceputul, care ajunsese ca un laitmotiv pentru mine, in momentele cand aveam sufletul greu. As fi vrut sa-mi reaminteasca cineva restul poeziei si nu gaseam pe nimeni care sa o stie. Nici Traian n-a stiut-o. Abia dupa cativa ani am invatat-o, de la cineva, si am scapat de obsesia lui Elohim. (rade) “Unde esti, Elohim?/ Lumea din manile tale-a zburat/ ca porumbul lui Noe./ Tu poate si astazi o mai astepti./ Unde esti, Elohim?/ Umblam tulburati si fara de voie,/ printre stihiile noptii te iscodim,/ sarutam in pulbere steaua de sub calcaie/ si-ntrebam de tine – Elohim!/ Vantul fara de somn il oprim/ si te-ncercam cu narile,/ Elohim!/ Animale straine prin spatii oprim/ si le-ntrebam de tine, Elohim!/ Pana in cele din urma margini privim,/ noi sfintii, noi apele,/ noi talharii, noi pietrele,/ drumul intoarcerii nu-l mai stim,/ Elohim, Elohim!”. (Elohim este un nume folosit in Vechiul Testament pentru Dumnezeu – n. red.)

Ei, in una din noptile alea, cand le ceream tuturor prin codul Morse sa-mi spuna despre Elohim, Traian zice: “Ce tot bati pe la usi straine, de ce nu te apuci tu sa scrii, ca stiu ca aveai nitel talent”. Si atunci am facut prima poezie in inchisoare, intitulata “Prefacere”, pe care i-am recitat-o, victorios, a doua zi dimineata:

“Am cersit un timp lumina/ Pe la usi straine,/ Nestiind ca luna plina/ Prinsa-i toata-n mine.

La raspantiile vietii/ Stam cu mana-ntinsa/ Si ma miluiau drumetii/ Cu lumina stinsa.

 Cand si cand, cate-o scanteie/ De-un nebun zvarlita,/ Imi parea cale lactee,/ Mie daruita.

Si treceam asa prin viata,/ Miluit de lume,/ Ca si ea catand prin ceata,/ Nu stiu ce anume.

 Dar odata, pe-nserate,/ Obosit de vise,/ Am gasit la lume toate/ Portile inchise.

 Si ramas in noapte-afara/ Fara lumanare,/ Am privit asa-ntr-o doara-n/ Mine ca in zare.

 Si am tresarit deodata/ Caci vazui ca-n mine/ Bezna-i ciuruita toata// Si mijesc lumine.

 Am dat zgura la o parte/ Cu infrigurare/ Si-n strafundurile-mi moarte/ S-a iscat cantare.

 Iar prin rana-mi sangeranda,/ Ca printr-o spartura,/ A tasnit o raza blanda/ De lumina pura,

 Ce-nveselindu-ma in toate,/ Matasoasa, moale,/ A dat vietii mele plate/ Sensuri verticale.

 De atunci fara-ncetare/ Luminez intruna,/ Nu falos ca mandrul soare,/ Ci sfios ca luna.

Iar cand malul se aduna/ Si-mi astupa vrana,/ Ma sleiesc ca pe-o fantana/ Adancindu-mi rana.”

– Puscariile comuniste erau locuri de exterminare. Erati chinuiti permanent de foame, de frig, de lipsa odihnei, de mizerie si batuti des. Cum va mai gaseati tihna si resurse pentru inspiratii poetice?

– Tineretea face minuni. Aveam fizic puternic, aveam, cel putin la inceput, speranta ca nu vom ramane mult timp inchisi, gaseam mereu rezerve de entuziasm in noi. Si-apoi, repet, poezia era pentru noi precum rugaciunea sau cum e pentru un sportiv de performanta antrenamentul – da, era un antrenament al mintii si al sufletului, fara de care am fi innebunit sau am fi murit. Pentru mine, unul, poezia a suplinit adesea rugaciunea. Acum am certitudinea ca mi se sopteau aceste poezii de catre Cineva. Pentru ca nu-mi explic altfel cum mi-au venit unele versuri destul de reusite – dupa parerea unor cunoscatori. De exemplu, eram odata la o izolare pentru sapte zile. Si dupa ce a inchis gardianul usa dupa mine am inceput sa socotesc: 7 zile ori 24 de ore fac 168 de ore, de inmultit cu 60 de minute, fac 10.080 de minute... Dar iata, mi-am spus, ca de cand am intrat aici a si trecut o jumatate de ora. Atunci mi-a venit poezia “Zadarnicie”:

“Rod din timp, ma roade timpul,/ Cerc un gand sa surp Olimpul,/ Cu nesat un gand ma-ncearca/ Si launtric coace parca. /

/ Junghi o taina, surp un inger,/ Clocotesc, ma zbat, ma sanger,/ Sufletul mi se indoaie/ Ca o creanga grea de ploaie…”

si asa mai departe. E o poezie lunga…

– Inlocuiati rugaciunea cu poezia, pentru ca va era mai la indemana sau pentru ca simteati ca are ceva transcendent si mistic in ea, care tot rugaciune era?

– Prin poezie parca intram in legatura cu Dumnezeu mai usor. Puteam sa-mi exprim momentele de revolta, de incantare, de indoiala… Prin rugaciune, traiam evlavie si credinta. Dar aveam mult mai multe momente in care eram rascolit de revolta si deznadejde, decat de umilinta si impacare. Intr-un astfel de moment, s-a nascut poezia “Indoiala”, dupa o intalnire cu scriitorul Vasile Voiculescu. Fusesem mutat intr-o alta camera si am cautat sa vad cu cine ma invecinez, intreband prin Morse in stanga si-n dreapta. In celula de deasupra mi-a raspuns cineva, care mi-a spus ca printre ei se afla si Vasile Voiculescu. L-am rugat sa-i transmita scriitorului salutarile mele. Atunci, Voiculescu a tinut sa vorbeasca cu mine, dar nu stia codul Morse.

Am folosit o alta metoda. Am pus o cana de tabla pe teava de calorifer si vorbeam pe rand, iar cand unul vorbea, celalalt punea urechea pe cana lui si ne intelegeam aproape ca si cum am fi vorbit la telefon. M-a intrebat de unde il cunosc. I-am spus ca numai din scrierile sale si i-am facut cateva complimente pentru nuvelele fantastice. El era bolnav – de altfel, peste cateva zile a si fost dus la infirmerie – si mi s-a parut foarte, foarte descurajat. Omul acesta, un monument de credinta, avea totusi o indoiala. Si atunci am conceput poezia “Indoiala”:

“Mai este, Doamne, pana-n Cer? Mai este/ Pan-sa ma faci partas luminii Tale?/ Sau poate tot n-a fost decat poveste/ Si-am colbait degeaba-atata cale.

 De-atata vreme urc taras, pe coate/ Si-am smuls in catarare-atati luceferi/ Ca de-o mai tine mult urcusul, poate/ Doar cei prea-nalti sa mai ramana teferi.

 Si-am risipit atata suflet, Tata,/ In ravna mea neasemuit de mare/ Ca de-o mai fi s-ajung in cer vreodata/ N-o sa mai am ce-ti pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vama,/ L-am asternut pe fiecare treapta,/ Si-l risipesc-ntruna, dar mi-e teama/ Ca la sosire nimeni nu m-asteapta.

Taras, pe branci, cu sufletul la gura,/ Urc muntele cu-nchipuite creste;/ Din tot ce-am fost mai sunt o picatura./ Mai este, Doamne, pana-n pisc, mai este?!”.

– Cum reuseati sa tineti minte atatea versuri, unele scrise de altii, altele proprii?

– Era, intr-adevar, o problema. Si de aceea, le transmiteam altora, pentru ca, mai devreme sau mai tarziu, se intorceau poeziile la autorii lor. Eu am retinut cam o suta de poezii din cele peste doua sute cate am facut. Sunt cele care au aparut in volumul Peisaj launtric. La un moment dat, cand deja aveam un bagaj serios de poezii proprii, am gasit intr-o celula alaturata un elev de liceu, cu o memorie foarte buna, care s-a oferit sa-mi memoreze toate poeziile. Si numai gandul ca ele se afla in mintea altcuiva la adapost mi-a usurat munca pentru alte poezii. Din pacate, acel elev a murit in inchisoare. Oricum, cand scriam, eram sub inspiratie si aveam o traire care ma facea sa fac abstractie de celelalte poezii.

– Existau momente anume care declansau poezia?

– Da, asa cum s-a intamplat si intr-o noapte naprasnica de iarna, la Aiud, cand s-a petrecut un abuz asupra scriitorului Constantin Gane, cel cu “Trecute vieti de doamne si domnite”. Eram la izolare, in celule de beton neincalzite, cu geamurile deschise larg, fara pat, fara nimic pe care sa te asezi. Un ger cumplit. Daca te-ai fi culcat pe jos, ai fi murit. Asa ca trebuia sa ne plimbam continuu prin celula. Iar la ora stingerii, cand ni se baga un petec de patura rara in celula, luam acea carpa si o puneam intre umar si zid, pentru a ne mai odihni putin, in picioare. Invatasem sa dormim in picioare, precum caii. Eu m-am obisnuit sa dorm si mergand, inca din anchetele de la Securitate, unde nu eram lasati sa dormim zile si nopti la rand. Faceam trei pasi pana la usa, ma intorceam automat si faceam alti trei pasi spre perete si tot asa, timp in care dormeam.

Dar sa revin la mos Gane. In timpul acela, eu ma rugam. Cand i-a dat gardianul fleandura aceea de patura, scriitorul s-a rugat sa fie scos, ca altfel va muri. La care gardianul i-a raspuns: “Mori […] ca de aia te-am adus aici, sa mori!”. Si a inchis usa. Am inceput sa batem toti cu pumnii in usile metalice si sa cerem sa fie dus la infirmerie. Era un zgomot infernal. In 20 de minute, au venit mai multi caralii, in frunte cu ofiterul politic si colonelul Gheorghe Craciun, comandantul penitenciarului. Noi le-am cerut sa vina procurorul sa vada cum suntem tratati si sa-l scoata de acolo pe mos Gane. Colonelul Craciun a stat putin in cumpana, s-o fi sfatuit cu ceilalti, si pana la urma a dat ordin sa fie dus Constantin Gane la infirmerie. Apoi au plecat cu totii si s-a facut iarasi liniste. Dupa vreo jumatate de ora, am incercat sa-mi continui rugaciunea, dar am simtit ca nu ma mai pot ruga, si m-am pomenit zicand: “In seara asta, Doamne, Te vei culca flamand”. N-am dormit toata noaptea, dar am scris poezia “In loc de rugaciune”. Suferinta batranului Constantin Gane ma impresionase profund.

– Ati scris si poezii de dragoste in inchisoare?

– Doar cateva, caci am fost arestat inainte sa cunosc cu adevarat dragostea.

N-aveam experienta. (Zambeste amar.) Aveam o fata cu care vorbeam, dar dupa ce m-au condamnat la 20 de ani de temnita, mi-am dat seama ca nu o voi putea revedea si am incercat s-o uit. Si apoi erau alte trairi care ma inundau in acel mediu. Totusi, in poezia “Regrete”, arat cam ce simteam fata de dragostele mele netraite. “Atat de dor imi este cateodata/ De mangaieri, de galesi ochi de fata/ Cu pleoape moi si tremurari in gene/ Sub cari se tolanesc priviri viclene;/ Si-atat de obosit sunt de-asteptari,/ Mi-e buza arsa de nesarutari,/ Ma dor dorinti ce-n mine-au putrezit,/ De nevibrari mi-e sufletu-mpietrit,/ Sunt cimitir de doruri ne-mplinite/ Si de pacate nepacatuite,/ De pofte moi care mustesc in mine/ Si ma framanta ca pe orisicine/ Dar nu-si gasesc izvorul sa se-adape./ Ma dor priviri si-amintiri ma dor,/ De ochii tai adanci si mari mi-e dor,/ M-aplec si plang peste trecutul meu/ Cu lacrami ce se varsa-n Dumnezeu”.

– Care poezie va este mai draga din toate cele pe care le-ati scris?

– Toate imi sunt dragi, pentru ca sunt izvorate din preaplinul de emotii traite atunci. Dar cred ca le simt mai aproape pe cele de revolta, caci aceea a fost starea care m-a dominat. Eram un tanar nevinovat, care patimea ingrozitor, si nu puteam intelege de ce si cum ingaduie Dumnezeu asa ceva. Eram revoltat si pe lumea romaneasca, pentru ca era inerta si nu se impotrivea unui regim ateu si criminal.

• Tinerii Crestin Ortodocsi: “Avem nevoie de nazuinte mari, de modele”

Intalnirea din 08.12.2011 avand ca invitati pe Marcel Petrisor si Demostene Andronescu, martiri si marturisitori ai temnitelor pe vremea comunistilor.

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.