CUGETARI FILOCALICE ALE PARINTELUI STANILOAE. Iubire, vesnicie, iad. Puterea BUNATATII, a FRICII DE DUMNEZEU si a RABDARII NECAZURILOR. Conditiile si roadele Sfintei Impartasanii si pericolul AUTOMATISMULUI LIPSIT DE SIMTIRE (!)

Din notele Parintelui Staniloae la Filocalii, preluate de pe portalul ortodox DOXOLOGIA:

În răbdare se simte puterea lui Dumnezeu

“Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea.

Răbdarea e o tărie spirituală care micşorează tăria necazurilor. Prin faptul că nu le rabzi, nu le micşorezi şi nu le înlături. De suportat tot le suporţi, căci n-ai ce face. Dar suportarea fără răbdare e îndoit sau însutit de grea. Cu cât rabzi necazurile cu voia, cu atât pui un efort care le mărgineşte puterea; cu cât eşti mai fără răbdare în ele, cu atât le măreşti prin aceasta, părându-ţi de nesuportat, fără limită şi de nestăpânit prin puterea ta. Necazul care-ţi apare, când nu-l rabzi, ca nemărginit îl mărgineşti, îl stăpâneşti prin răbdare, căci în ea e puterea lui Dumnezeu, care-l mărgineşte. Propriu-zis simţi această putere cum îl limitează. E şi aceasta o formă a sinergiei: cu cât te încordezi mai mult în răbdare, cu atât puterea lui Dumnezeu îţi ajută să biruieşti necazul”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 221)

sursa: Doxologia

***

„Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică”

„Frica de Dumnezeu dă putere. Ea nu slăbănogeşte. Cu cât e mai mare frica de Dumnezeu în cineva, cu atât e mai prezent El în acela cu puterea Lui, care se răspândeşte din El. De aceea, cel plin de frica lui Dumnezeu e plin de puterea Lui. Căci în frica aceasta este trăirea prezenţei covârşitoare a lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu îţi dă putere să n-ai frică de altceva. Te ajută împotriva patimilor, îţi mobilizează şi întăreşte toate resursele de luptă. În frică, Dumnezeu e trăit ca cel ce nu poate fi definit: mysterium tremendum. Existenţial şi apofatic e o frică ce-ţi deschide orizontul de dincolo de lume, care în acelaşi timp te atrage, care te face să te pocăieşti de păcate şi să urmăreşti binele, simţindu-L pe Dumnezeu ca susţinătorul binelui”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 514 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 293)

sursa: Doxologia

***

„O nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune”

“Cel mai mare val al iubirii lui Dumnezeu pornit spre noi este întruparea Fiului Său. Acest val e de aceea şi mai neînţeles de noi. Această faptă ni se pare o nebunie din cauza suprabunătăţii şi înţelepciunii manifestate în ea; ea ne apare ca o slăbiciune a lui Dumnezeu, din cauza puterii supraabundente arătate în ea. Căci e o putere supraabundentă slăbiciunea care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui puterea firii noastre, aceea care face pe Dumnezeu om purtător al slăbiciunilor noastre pentru a le învinge din lăuntrul firii noastre, ca să ne arate că o putem face şi noi, sau care ne dă şi nouă această putere de a le învinge din lăuntrul firii noastre. Şi e o înţelepciune supraabundentă nebunia care înfăptuieşte ceea ce nu poate înfăptui şi nici nu se poate gândi să înfăptuiască înţelepciunea omenească: scăparea de moarte şi îndumnezeirea omului. Mintea noastră stă înmărmurită în faţa acestui paradox: o nebunie mai înţeleaptă ca orice înţelepciune. Dar în acest paradox care se refuză înţelegerii, simţim totuşi zvonul unei avalanşe de iubire, de înţelepciune şi de putere, care întrece toate iubirile, toate înţelepciunile şi toate puterile. (…)”

(Părintele Dumitru Stăniloae, fragment din nota 441 la Sfântul Maxim Mărturisitorul,Ambigua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1983, p. 348)

sursa: Doxologia

***

“Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi”

Ispitele semănate de draci îndeamnă la păcate care la început par dulci, dar pe urmă lasă o amărăciune care devine de nesuportat prin dezvoltarea lor în patimi. Omul are o dulceaţă în sine şi o răspândeşte în afară. Dimpotrivă, în omul pătimaş se aşează o drojdie de amărăciune, care, prin faţa lui întunecată, se răspândeşte şi în afară. Omul bun îi îndulceşte pe toţi pe măsura bunătăţii lui. De aceea sfinţii comunică o dulceaţă sufletească. Omul rău îi amărăşte şi îi agită pe toţi. Atât bunătatea, cât şi răutatea au o forţă iradiantă. De aici se vede că, atunci când cineva devine rău, fără să fi suferit vreo influenţă văzută pe măsura răutăţii lui, trebuie să fi primit această influenţă de la fiinţe rele nevăzute.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 698 la Varsanufie şi Ioan, Scrisori duhovniceşti, în Filocalia XI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 402)

sursa: Doxologia

***

„De iubire nu ne săturăm”

„De iubire nu ne săturăm. Ea ne dă mereu o nouă bucurie. Ea e nesfârşită şi nesfârşit nouă în manifestările ei. Faptul că există iubire e o dovadă că există o veşnicie, o infinitate veşnic nouă. Iar faptul că iubirea nu este decât între persoane arată că persoanele sunt pentru veşnicie şi că există o comunitate interpersonală supremă de iubire din veşnicie în veşnicie. Iar în iubire este adevărata cunoştinţă.”

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 753 la Sfântul Ioan Scărarul, Cartea despre nevoinţe, în Filocalia IX, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 343)

sursa: Doxologia

***

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu

„Chinul iadului, constând în despărţirea de Dumnezeu cel iubitor şi iubit, nu poate consta şi într-o ură a Lui. Dar cei din iad nu trăiesc în simţirea iubirii lui Dumnezeu, ci mai degrabă într-o recunoaştere teoretică a faptului că El e iubitor şi merită să fie iubit, dar nu-L poţi iubi. Neputinţa de a-L iubi în mod real şi recunoaşterea că El ar merita să fie iubit şi că El e iubitor se unesc în mod paradoxal.

Neputinţa de a-L iubi pe Dumnezeu e cu atât mai chinuitoare cu cât e recunoscut mai demn de iubire. Iar osândirea unora la chinuri nu e un act al lipsei de iubire a lui Dumnezeu, ci constă tocmai în neputinţa lor de a simţi iubirea Lui, neputinţă pe care şi-au pricinuit-o prin lipsa de efort a voii lor de a răspunde cu fapta iubirii Lui. In judecata finală a lui Dumnezeu asupra oamenilor se arată totuşi respectul lui Dumnezeu pentru libertatea omului, a cărui iubire a aşteptat-o. Nu Dumnezeu pedepseşte pe oameni pentru că L-au jignit, ci se pedepsesc ei înşişi, făcându-se neputincioşi de a-L iubi.

Dar se pune întrebarea: cum Se împacă atunci Dumnezeu cu suferinţa lor? Dumnezeu acceptă această stare a lor, pentru că respectă libertatea lor. Avem aci marea taină a libertăţii omului unită la unii de la o vreme cu neputinţa lor. Omul adevărat se revelează prin tărie şi Dumnezeu îl vrea tare”.

(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 39 la Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, partea a doua, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p. 25)

sursa: Doxologia

***

Părintele Dumitru Stăniloae, despre deasa împărtăşanie

„Sfânta Împărtăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate celelalte de peste an.”

Ce rol are duhovnicul pentru sporirea duhovnicească a creştinului?

Are un foarte mare rol. Cei mai buni fii ai Bisericii au fost formaţi de cei mai iscusiţi duhovnici. Dar pentru aceasta se cere să jertfească timp şi căldură duhovncească din inimă pentru fiecare, ducându-l pe drumul învăţăturii evanghelice, începând cu fiecare, cu răbdare, de unde se află.

Care sunt efectele Sfintei Împărtăşanii?

Prin Sfânta Împărtăşanie primim Trupul cel înviat al lui Hristos cel înviat, ca arvună a învierii noastre. Şi pentru că primim toţi acelaşi Trup al lui Hristos, ne unim şi noi întreolaltă. De aceea Sfânta Liturghie şi Euharistie întreţin în gradul cel mai înalt unitatea Bisericii.

În ce măsură Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea omului? În acest scop se poate recomanda o mai deasă împărtăşanie?

Sfânta Împărtăşanie ajută la îndumnezeirea noastră, dacă este primită cu credinţă, cu pocăinţă şi dacă facem şi noi efort spre faptele bune, ca prin puterea Trupului înviat al lui Hristos să putem înainta spre o viaţă asemenea lui Hristos cel jertfit şi înviat. Împărtăşania mai deasă, cu toată pregătirea, face ca în trupul şi sângele nostru să se întipărească tot mai mult Trupul şi Sângele cel curat şi înviat al lui Hristos, făcându-ne tot mai asemenea sfinţilor în curăţie, în dragoste, în duh de jertfă şi în puterea de a învia spre viaţa de veci, întru fericire. Astfel, devenim tot mai mult fii ai Tatălui după har şi fraţi între noi, în Hristos.

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol I, 1984, pp. 184)

Ce părere aveţi despre unii preoţi care acordă fără canon prea des Sfînta împărtăşanie? Nu cumva prin această practică ne apropiem de cea catolică şi desacralizăm cele sfinte?

Sfânta Împărtăşanie se dă credincioşilor care n-au căzut din credinţă şi au primit iertarea păcatelor grele prin Taina Spovedaniei. Unele dintre aceste păcate cer după mărturisirea lor un timp mai îndelungat de pocăinţă după săvârşirea lor: ucideri, avorturi. Celor ce trăiesc în desfrâu sau necununaţi, chiar dacă arată această stare a lor unui duhovnic, nu pot fi primiţi la Sfânta împărtăşanie atâta timp cât continuă să se afle în această stare. Credincioşii fără păcate foarte grele se pot împărtăşi de mai multe ori pe an, dar numai după spovedanie. E o tradiţie a Bisericii să acorde acestor credincioşi spovedania de patru ori pe an, în cele patru posturi mari: Postul Paştilor, al Crăciunului, al Adormirii Maicii Domnului şi al Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Cei mai râvnitori şi cu o viaţă cât mai curată se pot împărtăşi şi mai des, dar totdeauna după spovedanie, şi cu cel puţin patru zile de post anterior, dintre care numai două sunt de post deosebit (Miercuri-Vineri). O hotărâre a Sinodului din Constantinopol, la sfârşitul secolului XVIII, când se născuse o discuţie, dacă e bine să se împărtăşească cineva mai des sau mai rar, a hotărât că se poate şi una şi alta, dar totdeauna după spovedanie.

„Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei împărtăşanii”

Gândindu-ne la tradiţia din timpurile de la început ale Bisericii şi la îndemnul dat prin preot la fiecare Liturghie: «Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi!», se pare că s-ar cuveni ca să nu rămână nici o Sfânta Liturghie la care să nu se împărtăşească câţiva credincioşi dintre cei cu o viaţă curată. Dar credem că nu e bine să se împărtăşească toţi credincioşii sau foarte mulţi la fiecare Sfânta Liturghie, fără spovedanie şi fără post, chiar dacă ei se socotesc lipsiţi de păcate grele. Aceasta poate duce la un automatism lipsit de simţire al primirii Sfintei împărtăşanii. Trebuie să trăim cu cutremur acest moment, atât din pricina obişnuinţei noastre cu tot felul de gânduri, de critici ale altora, de supărări cu alţii, cât şi din conştiinţa că ne împărtăşim cu Trupul prea curat al Domnului cerului şi al pământului şi cu prea scump Sângele Lui.

Pentru poporul nostru, mai ales pentru cel de la sate, Sfânta Împărtăşanie este o mare sărbătoare, care ridică această zi peste toate celelalte de peste an. Toţi oamenii se pregătesc cu  multe rugăciuni,  se îmbracă cu haine nefolosite alte dăţi, se iartă toţi unii cu alţii, se feresc în acea zi cât mai mult de la grijile obişnuite ale vieţii.

Ce fapte bune ar trebui să facă credincioşii înainte de Sfânta Împărtăşanie? Dar după aceea?

Credincioşii trebuie să se împace cu cei cu care sunt supăraţi înainte de primirea Sfintei Împărtăşanii; să ceară iertare celor pe care i-au supărat şi să ierte pe cei ce le-au pricinuit supărări, dacă sunt apropiaţi aceia sau accesibili telefonic, prin comunicare personală; iar dacă nu, ştergând din sufletul lor orice urmă de mâhnire, şi odată cu aceasta rugându-se pentru ei. Aceasta înseamnă să se împărtăşească cu cuget «curat». Dacă sunt oameni lipsiţi în jurul lor, e bine, dacă pot, să-i ajute; dacă sunt bolnavi, bătrâni, fără nimeni lângă ei, să-i cerceteze. Să împlinească sfaturile ce le sunt date de duhovnic.

Spuneţi-ne ceva despre bucuria duhovnicească pe care o primesc credincioşii după Sfânta Împărtăşanie. Nu este o arvună a bucuriei cereşti?

Credincioşii trăiesc după Sfânta Împărtăşanie liniştea de a fi iertaţi de Dumnezeu, bucuria de a simţi pe Hristos în ei, de a nu mai fi închişi într-o viaţă pur pământească. Au bucuria de a se simţi împăcaţi cu toţi oamenii, de a-i înţelege şi iubi pe toţi. Ea este de fapt o arvună a bucuriei cereşti, când fiecare va fi ca un frate al tuturor şi ca un fiu iubit al Tatălui ceresc şi frate iubit al lui Hristos.

În concluzie, care sunt cele mai importante efecte, daruri, pe care ni le aduce Sfânta Împărtăşanie?

Învăţătura Bisericii afirmă că Sfânta Împărtăşanie ni se dă spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, adică spre viaţa de veci întru fericire. Căci Trupul şi Sângele preacurat ale lui Hristos şterg din fiinţa noastră păcatele din ştiinţă şi din neştiinţă pe care n-am reuşit să le mărturisim, iar veşnicia trupului înviat al Domnului, scăpat de coruptibilitate, pune şi în sufletul nostru puterea refacerii trupului nostru întru nestricăciune şi fericire la învierea cea de obşte.

Iertarea şi ştergerea în profunzime a tuturor păcatelor noastre ne vine din starea de fii ai Tatălui ceresc pe care o primim din întipărirea în noi a trupului Fiului Său Unul Născut, şi tot această stare ne asigură şi viaţa de veci întru deplina fericire a fiinţei noastre întregi. Iertarea păcatelor întru profunzime echivalează cu o «întărire» a noastră, care am suferit o slăbire prin păcate, şi cu o «tămăduire» a bolilor mai mult sau mai puţin vădite ale sufletului şi ale trupului ce ne-au venit în forma şi de pe urma păcatelor. Această tămăduire şi întărire (afirmată de rugăciunile dinainte şi de după împărtăşire) a trupului şi mai ales a sufletului, va da şi ea putere sufletului să-şi refacă trupul la învierea cea de obşte, ca şi puterea de durată veşnică şi fericită a persoanei noastre.

Dar Sfânta Împărtăşanie, aducând aceste efecte în om, îi dă calitatea de moştenitor al Împărăţiei cerurilor, o dată ce e unit cu Hristos, Care a devenit şi ca om Fiul Împăratului acestei împărăţii, adică al Tatălui. Calitatea de fiu al Tatălui, al Împăratului veşnic, de moştenitor al Împărăţiei, împreună cu Fiul Unul Născut, îi dă omului şi îndrăznirea către Tatăl în toate cererile ce le face. El îşi despovărează conştiinţa de păcate, de frica de rob, păstrând doar sfiala de fiu. Nu se mai simte osândit, supus judecăţii. De aceea, cere Tatălui încă înainte de împărtăşire să-l învrednicească să-i spună cu îndrăznire «Tată». Iar toate aceste simţiri şi calităţi le primeşte credinciosul, pentru că a primit şi Duhul de Fiu de care e plin trupul lui Hristos (Rugăciunea preotului înainte de Tatăl nostru).

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, vol II, 1984, pp. 64-66)

sursa: Doxologia

Legaturi: