Alegerile din Italia: fenomenul BEPE GRILLO sau votul impotriva AUSTERITATII EUROPENE, a DIKTATULUI MERKELIAN si a GLOBALIZARII FINANCIAR-BANCARE

• RFI: 

Bruxelles – unicul obiect al resentimentelor lor (L’Express)

Derapajele populiste din Italia sunt simptome ale unei respingeri generalizate a politicii europene. Cetățenii – că tot e anul european dedicat cetățeanului – s-au săturat de o Uniune Europeană ce nu cunoaște decât un singur cuvânt: austeritate.

Votul din Italia este o respingere clară a austerității bugetare. Alegerile parlamentare, marcate de ascensiunea fără precedent a votului protestatar, reprezintă în primul rând un simptom. Boala nu este numai a Italiei devenită neguvernabilă în ciuda victoriei lui Pier Luigi Bersani în Camera Deputaților. În acest context, un purtător de cuvânt al Comisiei Europene a declarat într-o perfectă limbă de lemn că Executivul “are încredere totală în democrația italiană” și că la Bruxelles s-a “auzit clar mesajul de îngrijorare transmis de italieni”. Să încercăm o traducere: mesajul transmis de italieni este mult mai grav decât lasă oficialul să se înțeleagă. Italia era până nu demult o țară eurofilă. Din cauza crizei însă, UE a devenit un subiect de divergență de unde înainte era un obiect al consensului. Respingerea italienilor era față de proprii politicieni, iar UE reprezenta garanția unei normalități. Astăzi, în ochii italienilor, Europa s-a redus la dictatul lui Merkel. Italia e doar ultimul exemplu. Niciun guvern cu stindardul austerității nu a supraviețuit unui vot popular. Poate ar trebui adresate niște întrebări…

Stânga, dreapta și furioșii (Sueddeutsche Zeitung)

Ce putem să ne întrebăm pe bună dreptate e “De ce își fac italienii asta cu mâna lor?”. Câștigătorii alegerilor sunt cei mai nepotriviți să conducă țara. Unicul candidat rațional nu poate guverna, iar o coaliție nu pare probabilă. În acest moment, Italia pare neguvernabilă. Și totuși, poate iese altă socoteală.

Mulți cetățeni nu mai au încredere în stat și în binele generalizat. Speranțele lor de reformă au fost înșelate decenii la rând. Indiferent că au votat la stânga sau la dreapta, italienii au avut un stat supradimensionat, corupt și ineficient. Singurul lucru ce s-a schimbat a fost taxarea. În sensul că impozitele au crescut. Acuma, nici UE nu mai este o ancoră de stabilitate, ci mai degrabă o greutate legată de picioare care trage Italia în jos. Nimeni nu a știut să explice oamenilor că după austeritate vine și vindecarea așa că lipsa de speranță i-a aruncat pe italieni în brațele demagogilor.

Cum ar fi însă ca parlamentarii din Mișcarea 5 Stele să descopere mâine că au totuși ceva în comun cu socialdemocrații lui Bersani?! Ce, vă întrebați? Răspunsul e evident: interesul național. Furioșii lui Beppe Grillo s-ar putea transforma în reformiștii Italiei. Berlusconi n-ar avea acces la putere și doar ăsta e un scop în sine. Aceasta ar fi socoteala alternativă la opera buffa la care asistăm consternați. Deocamdată însă e doar un vis.

Beppe Grillo ar putea zgudui establishmentul european (The Guardian)

Alegerile italiene sunt un triumf al democrației. “Fără Papă, fără guvern, fără șef al poliției” – așa sună tweet-ul viral al zilei de ieri care anunță noul stil punk de politică ce a sosit la Roma. Votul este un antidot la corupția politicienilor italieni, dar și la dictatul austerității europene. Felicitări Italia!

Victoria spectaculoasă la aceste alegeri îi aparține lui Beppe Grillo. Politicienii italieni i-au interzis accesul la televizor. Și ce? Grillo și-a făcut un blog și a ieșit în piață. El, împreună cu italienii, vede un lucru clar: austeritatea, Euro și corupția sunt cauzele bolii italiene. Putem dezbate motivele, dar ce sens are. Concluzia lui Grillo este cea general valabilă: toți politicienii să se ducă …

De ce? Păi pentru că fără o monedă națională care să preia șocul, Italia este prizonierul băncilor germane. Generații întregi vor fi victimele dictatului, iar Grillo le-a vorbit acestora direct. E drept, personajul comic nu are aproape nicio politică coerentă. În afară de una: un referendum privind apartenența la zona Euro. Dar tocmai aceasta ar putea fi cheia salvării. Să vedem însă dacă furia lui Grillo va dura. Istoria ne arată că rareori e cazul. Cu puțin noroc, Italia iese din zona Euro și începe să-și revină. Dacă nu, atunci va plăti prețul impus de bănci timp de multe decenii. Indiferent de ce va ieși până la urmă, momentul februarie 2013 va rămâne în istorie. (…)

Alegerile din Italia – un avertisment dat Europei şi lumii financiare

Electoratul italian, prin rezultatul alegerilor legislative de duminică şi de luni, transmite de fapt un mesaj întregii Europe precum şi pieţelor financiare, Bruxelles-ului şi Berlinului, ţărilor din sudul şi ţărilor din nordul vechiului continent. In ciuda incertitudinilor care încep acum pe plan politic în Italia, o certitudine emană totuşi din aceste alegeri: italienii vor o altă Europă. Mai constatăm de asemenea că faţă de presa germană, care analizează cu accente critice opţiunea italienilor, presa franceză este mult mai moderată şi încearcă să-i înţeleagă.

Faptul că un saltimbanc, un clovn pe nume Beppe Grillo, a reuşit în cursul campaniei sale electorale să atragă, la mitingurile sale, 100 000 de oameni la Milano, 800 000 la Roma sau 30 000 la Torino, ascundea deja un avertisment. Cînd bufonii încep să ocupe spaţiul politic şi mai ales cînd sunt ascultaţi cu atenţie în agora, în centrele civice ale oraşelor, înseamnă că încredea oamenilor în politicienii de profesie a scăzut îngrijorător. Cînd acelaşi bufon, taxat de populist, reuşeşte să-şi transforme partidul în a treia forţă politică a ţării, înseamnă că electoratul respinge în mod visceral o anumită configuraţie politică internă şi externă. In analizele sale, cotidianul francez Libération nu ezită să arate că votul italian echivalează cu respingerea Europei şi a monedei unice, aşa cum arată ele astăzi, aşa cum sunt concepute ele astăzi. De multă vreme, mai scrie Libération, instanţele europene nu au mai resimţit o nelinişte atît de acută după un scrutin italian, mai ales că italienii au fost plasaţi multă vreme foarte sus în topul eurofililor. Un filozof italian, Gianni Vattimo, care se exprimă în paginile aceluiaşi ziar francez cu simpatii de stînga, consideră că Italia este un laborator politic şi că mesajul italienilor este unul resimţit de majoritatea europenilor. Ministrul francez al redresării sectorului industrial, Arnaud Montebourg, nu ezită să declare că votul italian este unul anti-Merkel, în măsura în care “doctrina Merkel” se află la baza politicii de austeritate promovată de Bruxelles. Este limpede în orice caz că italienii văd în acest moment în moneda unică euro o sursă de probleme pentru ei: dacă preţurile cresc atît de mult, dacă viaţa a devenit atît de scumpă principalul vinovat este moneda euro, par să spună locuitorii peninsulei.

Votul italian mai este însă şi unul anti-sistem şi anti-mondializare. De fapt, italienii nu mai vor această mondializare impusă de bănci şi de pieţele financiare, de instituţii care nu au fost alese în mod democratic şi de tehnicieni care nu reprezintă voinţa populară. Acesta este şi motivul pentru care Mario Monti a fost sancţionat de electorat. Intre imaginea pe care o are fostul premier în Europa, unde era considerat “salvatorul” Italiei, şi cea din interior, există o discrepenţă uriaşă. Enormă diferenţă de percepţie, care pe vremea lui Gorbaciov pe care îl aplauda întregul Occident în timp ce ruşii considerau că-i duce la dezastru. Odată cu sancţionarea tehnocratului Mario Monti, în ciuda competenţelor sale, o întreagă manieră de a conduce Europa, manieră opacă şi lipsită de dimensiunea democraţiei directe, este de fapt sancţionată.

La Paris, la Berlin, în alte capitale europene, oficialii fac declaraţii de circumstanţă şi îşi exprimă speranţa că Italia va găsi o soluţie pentru crearea unui guvern stabil şi pentru continuarea reformelor. A patra putere economică a Europei nu poate fi imaginată sub forma unei peninsule în derivă, de natură să atragă după ea un eventual eşec al acestui proiect vital care rămîne moneda unică. Pe italieni, în orice caz, “succesul” unor reforme care duc la recesiune nu-i încălzeşte cu nimic.

Mai rămîne de văzut dacă mesajul lor va ajunge efectiv la destinatar şi cu ce consecinţe. Ar fi monstruos ca Europa să rămînă surdă la acest strigăt de nelinişte al italienilor. De altfel Comisia Europeană s-a grăbit astăzi să declare, prin purtătorul ei de cuvînt, că dimensiunea protestatară a acestui vot a fost înţeleasă la Bruxelles.In paralel, însă, Comisia Europeană cere Italiei să-şi onoreze în continuare angajamentele pe plan bugetar şi în materie de reforme.  Brusc, Comisia Europeană descoperă că n-a avut, poate, suficiente accente didactice şi nu a ştiut să le explice cu suficiente argumente europenilor politica sa. “Ar fi caricatural să considerăm că unica misiune a Comisiei Europene este de a dicta o agendă de austeritate”, declară Bruxelles-ul. Austeritatea ca limbaj dominant este însă puternic contestată astăzi în Europa, mai ales în ţările din sud, iar aceste alegeri din Italia întăresc în mod substanţial frontul celor care doresc o altă politică economică. Este ceea ce constată în editorialul său şi ziarul de după-amiază, Le Monde: “Bruxelles-ul, Berlinul sau Parisul trebuie să răspundă acum la întrebarea: pînă unde va fi posibil să fie impuse politici de rigoare unor populaţii care le resping din ce în ce mai mult, în Italia dar şi în Spania, Grecia sau Portugalia?” De răspunsul la această întrebare depinde pe viitor chiar unitatea Europei, mai scrie Le Monde.  

• Presseurop: Europa Angelei Merkel derapează la Roma

Alegătorii l-au respins pe Mario Monti şi tutela Angelei Merkel, sabotând astfel strategia cancelarului, constând în “îngheţarea” crizei monedei euro până la alegerile germane din septembrie. Dar procesul de integrare europeană trebuie să fie reluat cât mai curând cu putinţă.

Adriana Cerretelli

Angela Merkel a făcut totul pentru a înlătura, din calea ei către alegerile din septembrie, orice pericol de noi răbufniri de instabilitate europeană. În Italia, ea a jucat cartea Monti, fără însă a merge dincolo de numeroasele declaraţii de stimă, grijulie să evite o repetare a efectului de bumerang al sprijinului ei explicit faţă de Nicolas Sarkozy, din Franţa în anul precedent.

După aceea, ea a încercat să se descurce cu succesorul acestuia, François Hollande. Şi pentru a proteja liniştea pieţelor, ea a mers până la a ierta nerespectarea de către Paris a angajamentelor sale de reducere a deficitului, oficializând într-o scrisoare din partea Comisiei Europene noua linie de relaxare a aplicării regulilor. Confirmând oricum precedentele din Grecia, Portugalia şi Spania.

Mai multă sau mai puţină Europă?

Strategia cancelarului nu a funcţionat. Răspunsul din urnele italiene a redeschis în mod spectaculos rana instabilităţii, atât înăuntru cât şi în afara graniţelor sale. Aşa cum era de aşteptat, pieţele au pornit din nou la atac. Europa tremură şi visează să ne pună ţara sub tutelă pentru a limita daunele, la o întoarcere de-a pururea în tabăra ţărilor sub supraveghere, unde se află deja Grecia & Co.

De fapt criza de nervi electorală a Italiei depăşeşte cu mult dimensiunea naţională a nemulţumirii şi bagă Europa, mereu pe fugă, cu nasul în nişte adevăruri jenante. Îi arată cu degetul cocoloaşele găsite în mămăliga comunitară.

Ceea ce riscă să pună din nou la încercare moneda euro. Nu atât din cauza noii explozii a chestiunii italiene cât fiindcă Italia, a treia cea mai mare economie din clubul euro, scoate la iveală toate problemele monedei unice care până acum au fost cârpite în grabă, sau, mai degrabă măturate sub covor.

Votul de duminică şi luni este grăitor desigur asupra stării generale de saturaţie faţă de politica de rigoare şi de impozite, într-o ţară abătută din cauza recesiunii şi şomajului. Acesta exprimă mai ales revolta împotriva vătafilor unui sistem care, după ce a decis să intre în cercul monedei unice, nu a făcut ceea ce trebuia pentru a rămâne în el. Nu s-a modernizat. Nu s-a auto-reformat. Nu s-a liberalizat pentru a deveni mai competitiv şi la diapazon cu partenerii săi. Acest sistem a creat astfel în rândul italienilor iluzia că se pot descurca la fel ca înainte, perpetuând rentele clienteliste, de la cele mai mici până la cele mai grase, fără a plăti niciodată preţul.

Dar italienii nu sunt singurii din Europa care să nu fi măsurat consecinţele trecerii la moneda unică. De aici provine dilema “mai multă sau mai puţină Europă”, “A fi sau a nu fi în euro”. Această dilemă nu este doar italiană, ci este un subiect tabu, mult mai răspândit decât se poate crede printre membrii clubului euro şi printre cei care aspiră să intre în el.

Accelerarea integrării

Problema nu a încetat să ia amploare în ultimii patru ani, într-un context de criză, în timp ce clubul nu pare să poate aduce alte răspunsuri decât cel dogmatic, de rigoare şi reforme cu forţa după reţeta germană, fără amortizoarele creşterii şi solidarităţii intra-europene. Fără a mai vorbi despre refuzul de a recurge la normala dinamică democratică, desigur în numele unei opţiuni tehnocratice pasămite mai eficientă.

Toate acestea în timp ce diviziunea Nord-Sud se înrăutăţeşte iar Europa şi industria se pierd din ce în ce mai mult teren pe piaţa mondială. Sacrificiile nu plac nimănui. Şi cu atât mai puţin acelora care, pretutindeni, vociferează că “Europa are bani pentru a salva băncile dar nu pentru a restabili creşterea şi locurile de muncă”. Pieţele, pe de altă parte, au nevoie, pentru a se linişti, de certitudini asupra viitorului şi integrităţii monedei euro. Garanţia oferită de preşedintele Băncii Centrale Europene Mario Draghi va fi îndeajuns? Şi până când, acum că Italia riscă să deschidă cutia Pandorei, punând în văzul tuturora mulţimea de probleme nerezolvate ale monedei euro şi ale UE?

În timp ce pretutindeni consensul popular faţă de Europa se dezintegrează, paradoxal moneda unică, ca să să reziste presiunilor interne, are nevoie de o accelerare a integrării sale, prin ratificarea triplei uniuni, bancară, bugetară şi politică. Ea trebuie să se decidă o dată pentru totdeauna dacă într-adevăr acceptă, şi până la capăt, un destin împărtăşit la toate nivelurile şi după modelul german care a devenit acum dominant şi invaziv. Alegerile în Germania şi cele europene din 2014 au îngheţat momentan dezbaterea şi negocierile, amânând cu câteva luni momentul adevărului, al alegerilor între prea multele contradicţii din care este alcătuită Europa. Dar motivele de îngrijorare rămân şi chiar se înmulţesc. Ca de exemplu în Franţa lui François Hollande.

Relaxarea acordată de către Angela Merkel va fi oare suficientă pentru a calma pieţele şi a rezista până în septembrie fără probleme majore? Italia a tras semnalul de alarmă, o alarmă asurzitoare. Ar fi periculos să o ignorăm. Pentru Europa şi pentru toţi.