DEMOLAREA SI DESCRESTINAREA SARBATORII PRIN DUH LUMESC SI RE-PAGANIZARE

23-06-2013 18 minute ~~Sublinieri~~

Doxologia: Părintele Cleopa: „Să nu întristăm pe Duhul Sfânt”

Predica Părintelui Cleopa Ilie la Duminica Pogorârii Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Darul vorbirii în limbi a fost dat de Dumnezeu Sfinților Apostoli la Duminica pogorârii Duhului Sfânt, dar numai pentru o vreme, cu scopul de a se converti mai ușor neamurile păgâne la creștinism.

Într-adevăr, la pogorârea Duhului Sfânt, Dumnezeu a vorbit iudeilor prin gurile străinilor. Căci iudeii străini, auzind pe apostoli vorbind în limba lor despre faptele minunate ale lui Dumnezeu, au crezut (Fapte 2, 11). Despre darul vorbirii în limbi Apostolul Pavel a proorocit că va înceta în Biserică (I Corinteni 13, 8) deoarece a fost un dar și un semn numai pentru începutul creștinismului ca să-i convertească mai ușor pe necredincioși (I Corinteni 14, 22-28). Despre încetarea darului vorbirii în limbi în Biserică, arată luminat și marele dascăl și luminător a toată lumea, Sfântul Ioan Gură de Aur care zice:

“Pentru care pricină a fost dat și luat dintre oameni darul vorbirii în limbi? Nu pentru că Dumnezeu ne necinstește, ci pentru că ne cinstește foarte mult. Și iată cum: Oamenii erau atunci mai nepregătiți, deoarece erau de curând izbăviți de idoli și mintea lor era încă neascuțită și mai nesimțitoare; erau atrași și încântați de toate cele trupești, nu aveau încă nici o idee despre darurile netrupești și nu știau ce este harul spiritual care se contemplă numai prin credință. Pentru aceea se făceau atunci semne. Unele dintre harismele cele duhovnicești sunt nevăzute și se înțeleg numai prin credință. Iar altele se fac prin semne văzute pentru încredințarea celor necredincioși.

Deci, eu acum n-am nevoie de semne. Cel ce nu crede are nevoie de zălog. Dar eu, care nu am nevoie de zălog nici de semne, știu că am fost curățit de păcate, chiar dacă nu aș vorbi în limbi. Cei de atunci, însă, nu credeau dacă nu aveau semn ca mărturie a adevărului în care credeau. Prin urmare li se dădeau semne nu ca unor credincioși, ci ca unor necredincioși, ca să devină credincioși”. În acest sens zice marele Apostol Pavel: “Limbile sunt spre semn, nu credincioșilor, ci necredincioșilor“ (I Corinteni 14, 22).

Iubiți credincioși,

Până aici v-am arătat, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintei și dumnezeieștii Scripturi, că darul vorbirii în limbi a încetat în Biserica lui Hristos și totodată v-am arătat și pricina pentru care a încetat, ca să știți și să puteți spune și la cei rătăciți de la dreapta credință, care se laudă că ei ar avea darul vorbirii în limbi.

Dar oare, frații mei, seamănă vorbirea lor în limbi cu vorbirea cea adevărată în limbi care a fost la începutul creștinismului? Nicidecum. Căci acești pretinși vorbitori în limbi fac niște bolboroseli și nimenea nu înțelege ce spun și așa înșeală pe cei ce nu cunosc ce spune Scriptura despre adevărata vorbire în limbi. Noi știm că glosolalia este vorbirea în limbi, iar pronunțarea unui amestec ciudat de sunete nu poate fi numită vorbire, ci bolborosire. În Sfânta Scriptură este vorba de “limbă” sau de “limbi”. Un amestec ciudat de sunete nu poate fi numit vorbire, iar sunetele încâlcite și gângave nu pot fi numite “limbi”, câtă vreme sunt neînțelese și fără nici o rânduială.

Prin darul vorbirii în limbi, Dumnezeu își descoperă tainele Sale cele minunate (Fapte 2, 11; I Corinteni 14, 2), însă este de neconceput ca El să facă vreodată vreo descoperire prin bolborosire. Dumnezeu ne-a dat fiecăruia la îndemână limba noastră maternă, care este mijlocul cel mai bun și cel mai potrivit pentru a ne face să înțelegem tot ce El ne descoperă. Or, prin mijlocirea bolboroselilor, Dumnezeu mai mult ne-ar încurca decât ne-ar lămuri.

Acești oameni zic că nu sunt înțeleși când vorbesc în limbi, pentru că nu vorbesc oamenilor, ci lui Dumnezeu și că în duh vorbesc taine (I Corinteni 14, 2). Noi însă învățăm că cei insuflați vorbeau limpede, pe înțeles și oamenilor și lui Dumnezeu, uneori putând fi înțeleși, iar alteori nu, în funcție de felul ascultătorilor pe care îi aveau, străini sau localnici. În Ierusalim Apostolii au vorbit oamenilor și au fost înțeleși pentru că ascultătorii erau oameni străini de altă limbă (Fapte 2, 1-12).

În Corint însă cei insuflați nu vorbeau oamenilor ci lui Dumnezeu, pentru că ei nu aveau în față decât localnici neștiutori de alte limbi și de aceea nimenea nu putea înțelege. În aceste cazuri se poate spune, cu drept cuvânt, că cel ce vorbește în limbi (I Corinteni 14, 2) nu vorbește oamenilor, ci lui Dumnezeu, deoarece pentru ascultători cele vorbite de ei sunt taine pe care nu le pot înțelege fără tălmăcire.

Fiecare creștin ar trebui să dovedească prezența și lucrarea Duhului Sfânt în el. Dar prezența Duhului Sfânt nu se dovedește numai prin vorbirea în limbi. Marele Apostol Pavel zicea că roadele Duhului Sfânt sunt: “dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credința, blândețele, înfrânarea, curăția“ (Galateni 5, 22-23). Iată, însă, că printre roadele Duhului nu este pomenită vorbirea în limbi, deoarece a fost un dar al Bisericii numai pentru un anumit timp, nu cum sunt cele enumerate mai sus, pe care trebuie să le aibă creștinul din toate timpurile. Cine se dovedește că are aceste roade ale Duhului Sfânt, acela are și pe Duhul Sfânt.

Oare noi ortodocșii nu avem deloc darul vorbirii în limbi? Sau îl avem mai puțin decât alți creștini? A spune așa ceva înseamnă a osândi pe alții din mândrie și a judeca prea părtinitor. Darul vorbirii în limbi nu este un dar obișnuit, ci unul deosebit și nu este dat fiecăruia (I Corinteni 12, 10). De ce atunci unii sectanți l-au socotit drept o condiție a mântuirii? Apostolul zice: “Oare toți vorbesc în limbi?“ (I Corinteni 12, 30). Deci și cei ce nu vorbesc în limbi pot să fie buni creștini în comunitatea creștinilor adevărați întrucât nu toți creștinii au aceleași daruri. Atunci cum se poate pretinde ca toți să aibă darul vorbirii în limbi? Apostolii nu l-au cerut, ba chiar au arătat că între localnici e nefolositor. Nici ei înșiși nu au folosit darul vorbirii în limbi, decât în cazuri extraordinare când a avut un anumit rost, cum a fost pogorârea Duhului Sfânt din Ierusalim. Altfel l-ar fi cerut și nouă tuturor.

[…]

Este cu totul exclus să se creadă că vorbirea în limbi prin darul Sfântului Duh ar însemna o bolborosire de vorbe într-o limbă neexistentă sau numai concepută, deoarece atunci nu s-ar mai vorbi de limbi (Marcu 16, 17) și mai presus de toate ar fi de neînlăturat contrazicerea din Faptele Apostolilor, la capitolul 2. Bolborosirile și sunetele nearticulate precum și cuvintele încâlcite pe care le auzim la vorbitorii în limbi în ziua de azi se aseamănă foarte mult cu manifestările păgâne în fața zeului Dionisos și cu ale ereticilor montaniști, gnostici și țuackeri de mai târziu, pe care Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare i-a dat anatema pentru totdeauna.

Așadar, fraților, să știți că este cu totul străină de Duhul lui Dumnezeu vorbirea în limbi a acelor ce li se pare că o au azi, și îndrăznesc fără de Dumnezeu să răstălmăcească adevărata glosolalie, care a fost cu adevărat un dar harismatic la începutul creștinismului.

Iubiți credincioși,

Astăzi este Duminica Cincizecimii, numită și Duminica Rusaliilor sau Duminica Mare. Astăzi, la 50 de zile de la Înviere și la zece zile de la Înălțarea Domnului la cer, a fost trimis pe pământ în chip de limbi de foc Duhul Sfânt Mângâietorul, a treia persoană a Preasfintei Treimi, “Care din Tatăl purcede”, cum mărturisim în Crez. El a fost trimis de către Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru a desăvârși opera de răscumpărare și mântuire a neamului omenesc prin jertfa Sa de pe Cruce. Mai înainte de patima Sa, Mântuitorul spunea ucenicilor Săi:

“De mă iubiți, păziți poruncile Mele și Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaște. Voi îl cunoașteți, că rămâne la voi și va fi în voi va fi. Nu vă voi lăsa orfani. Voi veni la voi…“ (Ioan 14, 15-18).

În alt loc Mântuitorul iar făgăduiește Apostolilor, și prin ei tuturor celor ce vor crede în El, pe Duhul Sfânt, zicând:

“Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).

Iar scopul trimiterii Sfântului Duh pe pământ ni-l descoperă Domnul nostru Iisus Hristos, zicând:

“Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele viitoare vă va vesti. Acela Mă va slăvi pentru că din al Meu ia și vă vestește vouă“ (Ioan 16, 13-14).

Deci ce trebuie să știm noi despre Sfântul Duh? Că este a treia persoană a Preasfintei Treimi, că purcede de la Tatăl și că a fost trimis în lume prin Fiul, după înălțarea Sa la cer. Dar de ce a venit pe pământ la zece zile după Înălțarea Domnului? Pentru că Fiul lui Dumnezeu, când S-a înălțat la cer, a zăbovit câte o zi la fiecare din cele nouă cete îngerești pentru a le înnoi și bucura prin Învierea Sa. A zecea zi, spun unii Sfinți Părinți, după ce Fiul S-a așezat de-a dreapta Tatălui pe tronul slavei Sale, a trimis pe Duhul Sfânt în lume.

De ce se numește Sfântul Duh “Mângâietorul” și “Duhul Adevărului”? Pentru că Duhul Sfânt mângâie pe creștini cât sunt pe pământ. El mângâie mamele care nasc și cresc copii, mângâie pe copiii orfani, pe săraci, pe infirmi, pe văduve și pe cei bolnavi și pe bătrâni. Duhul Sfânt mângâie și întărește în credință și în răbdare pe mucenicii care rabdă grele chinuri și își dau viața pentru Hristos. Duhul Sfânt mângâie pe credincioși, pe călugări și pe slujitorii Bisericii în timpul rugăciunii și al grelelor ispite care vin asupra lor de la diavol, de la oamenii răi și din firea lor înclinată spre păcat. Duhul Sfânt mângâie inimile celor smeriți și râvnitori pentru Hristos și mustră prin conștiință pe cei păcătoși care nu se pocăiesc.

Duhul Sfânt se numește “Duhul Adevărului” pentru că prin El se mărturisește și se apără dreapta credință pe pământ, se întăresc dogmele ortodoxe, se vestește Sfânta Evanghelie în lume, se inspiră sfinții, proorocii, ierarhii, preoții și cuvioșii care păstoresc Biserica lui Hristos, care vestesc cele viitoare și povățuiesc sufletele pe calea mântuirii. Pe toate le sfințește, le îndreptează și le călăuzește “la tot adevărul” Duhul Sfânt, care rămâne cu noi “în veac”, adică și pe pământ și în cer, după mutarea noastră la cele veșnice. Duhul Sfânt “va mărturisi” despre Hristos că este Fiul lui Dumnezeu Mântuitorul și Judecătorul lumii și “va vesti”, adică va descoperi celor aleși tainele Sale cele viitoare. Tot Duhul Sfânt va mustra și va vădi necredința celor lepădați de Dumnezeu, eresul și reaua credință a sectelor rupte din sânul Bisericii, ca și răutatea păcătoșilor robiți de păcate și nepocăiți.

Dar de ce a venit Sfântul Duh Duminica și în chip de limbi de foc s-a așezat pe capetele Sfinților Apostoli aflați în foișorul Cinei din Ierusalim? Domnul a înviat Duminica, în ziua cea dintâi a săptămânii, și tot Duminica pe la orele nouă dimineața S-a coborât Duhul Sfânt peste Apostoli, ca să sfințească această zi, ca zi de odihnă veșnică a creștinilor în locul sabatului Legii Vechi și să ne îndemne Duminica dimineața, mai ales la biserică, pentru a asculta Sfânta Liturghie și cuvântul de învățătură din Evanghelie.

Limbile de foc ce s-au așezat peste Apostoli “ca un vuiet și suflare de vânt ce vine repede“ (Fapte 2, 1-4) simbolizau focul Duhului Sfânt ce avea să ardă toată necredința, tot eresul și păcatul în lume.

Prin limbile de foc ale Duhului Sfânt s-au sfințit cei doisprezece Apostoli, s-a întemeiat în lume Biserica și urma să se hirotonească diaconi, preoți și episcopi. Prin acest foc dumnezeiesc urmau să se săvârșească cele șapte Taine ale Bisericii și să se reverse peste creștini harul mântuitor al Duhului Sfânt.

Iubiți credincioși,

Iată cât de mare este praznicul de astăzi! S-a înălțat Hristos la cer de-a dreapta Tatălui, dar a venit la noi Duhul Sfânt Mângâietorul, ca să ne sfințească, să ne călăuzească, și să lucreze mântuirea sufletelor noastre. Noi toți care ne închinăm cu dreaptă credință Preasfintei Treimi, ne împărtășim cu harul Duhului Sfânt prin cele șapte Sfinte Taine întemeiate de Hristos. Prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după dar și fii ai Bisericii Ortodoxe. Prin taina Ungerii cu Sfântul Mir primim pecetea harului Duhului Sfânt.

Prin spovedanie ne spălăm și ne dezlegăm de păcatele făcute după botez, tot cu puterea harului dumnezeiesc, care împreună cu Botezul și Mirungerea revarsă peste noi cel mai mult harul mântuitor al Duhului Sfânt. La fel și ultimele trei Taine și mai ales Preoția, ne împărtășesc în viață harul mântuirii, prin care ne curățim, ne iluminăm și ne sfințim în Hristos.

Datoria noastră principală este să nu întristăm pe Duhul Sfânt care este în noi de la botez, prin păcate.

Nici să alungăm pe Sfântul Duh de la noi prin necredință, mândrie, desfrânare, ucidere și mai ales prin căderea în cursele sectelor. Am greșit? Să ne pocăim de îndată ca să nu ne părăsească Duhul Sfânt. Spovedania și Sfânta Împărtășanie ne ajută în viață cel mai mult la mântuire. Să nu le amânăm la bătrânețe, ca să nu murim așa, că nu ne putem mântui fără dezlegarea păcatelor și fără Trupul și Sângele lui Hristos.

Să fugim de păcate, că păcatul îndepărtează Duhul Sfânt de la noi. Să ne ferim de adunări și învățături sectare, că acelea nu au Biserică nici harul Duhului Sfânt. Vrem să știm tainele credinței? Să citim cărți sfinte și să cerem sfatul preoților. Vrem să vorbim limba îngerilor, care este cea mai frumoasă? Să ne rugăm din inimă cu smerenie și lacrimi și să lăudăm pe Dumnezeu acasă și în Biserică.

Prin rugăciune vorbim cu Dumnezeu, cu Maica Domnului, cu Apostolii, cu sfinții din cer și cu oamenii de pe pământ. Rugăciunea este cea mai prețioasă vorbire duhovnicească în limba Duhului Sfânt. Vrem să biruim răutatea lumii și a diavolului? Să iubim curat pe toți oamenii, să iertăm și să ajutăm după putere pe toți. Vrem să lăudăm pe Duhul Sfânt? Să rostim zilnic rugăciunea “Împărate ceresc, Mângâietorule”. Vrem să lăudăm cu toții îngerii și cu toți sfinții pe Preasfânta Treime? Să cântăm adesea “Sfinte Dumnezeule”, lăudând pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt. Amin.

Parintele Dumitru Cobzaru: Pogorarea Sfantului Duh

Întemeierea Bisericii…! [1]

[…]

V‑am vorbit, nu de puţine ori, că Duhul Sfânt a coborât în chip de limbi de foc și Apostolii au început să vorbească în alte limbi dar pe înţelesul tuturor. V‑am explicat pe îndelete despre cei care se cred credincioşi ai Cincizecimii, ai Penticostarului – penta însemnând cinci, cincizeci de zile de la Paști – care, rătăcind şi învăţând greşit Scripturile, se cred purtători de Duhul Sfânt și, în casele lor de adunare, pentru că nu le pot spune biserici, bolborosesc zicând că vorbesc în limbi! Dar, nu se mai întâmplă ca acum două mii de ani; să se audă vuiet de vânt; să se pogoare Duhul Sfânt în chip de limbi de foc şi nici măcar să se vorbească pe înţelesul tuturor. Ei bolborosesc, dar nimeni nu‑i înţelege. De aceea, n‑am să mă mai opresc astăzi la aceşti credincioşi care se numesc penticostali pentru că îi cunoaşteţi şi toţi creştinii noştri ortodocşi îi știu. Pe lângă aceasta, de pildă, la Dobric, în judeţul Bistriţa‑Năsăud, creștinii penticostali au încercat și încearcă să stopeze construirea unui așezământ monahal în satul lor. Dar, dacă nu este loc pentru un locaş al lui Dumnezeu în satul respectiv, fie el ortodox!, şi este loc pentru un bar sau pentru o societate comercială, atunci cum se mai pot numi creştini ai Penticostarului, creştini ai Duhului Sfânt?

De multe ori confundăm Biserica, care s‑a întemeiat prin pogorârea Duhului Sfânt, cu locaşul de cult, cu această clădire în care ne adunăm cu toţii, pentru că aşa se numeşte ea biserică, şi biserică este. Dar Biserica suntem noi, fiecare în parte mădulare ale Trupului tainic al lui Iisus Hristos, precum învață Sfântul Apostol Pavel. Confundăm Biserica întemeiată la Cincizecime cu preoţii, cu slujitorii, şi duşmanii Bisericii noastre adesea spun: uite ce se‑ntâmplă în Biserica Ortodoxă, uite ce face cutare preot, uite ce a spus cutare preot, uite cum vieţuieşte, uite cine este, uite ce este Ortodoxia, uite ce este Biserica Ortodoxă! Dar nu este aşa. Preoţii reprezintă Biserica şi au puterea harului Sfântului Duh pentru că sunt consacraţi şi hirotoniţi, dar nu ei sunt însăşi Biserica. Să nu confundăm Biserica cu locaşul de cult; să nu confundăm Ortodoxia cu slujitorul netrebnic, păcătos, precum suntem toţi, şi să nu confundăm Biserica, şi să n‑o confunde nimeni din aceia care ne sunt duşmani, cu credincioşii care sunt botezați ortodox dar faptele nu‑i confirmă, ci doar se numesc, și se cred, ortodocşi.

Într‑adevăr, Sfântul Apostol Pavel spune că Biserica este „stâlp şi temelie a adevărului” (1 Tim. 3, 15). Dar, tot Sfântul Apostol Pavel, spune despre noi înşine, noi oamenii, preoţi şi credincioşi, că „trupul vostru este templu al Duhului Sfânt” (1 Cor. 6, 19). Suntem biserică în virtutea faptului că suntem temple ale Duhului Sfânt.

Îmi aduc aminte de o istorisire în care se povesteşte despre un călugăr, care ducându‑se în oraş să‑şi vândă rucodelia, adică lucrul lui de mână, pentru ca să se întreţină, a văzut o fată şi s‑a ispitit de ea şi s‑a dus la tatăl ei, care era preot idolesc, s‑o ceară de soţie. Şi acesta, s‑a dus la idolul pe care îl venera și în care sălăşluia un demon şi l‑a întrebat ce să facă? Să‑i dea fiica de soţie acelui călugăr sau nu? Şi diavolul din idol i‑a răspuns: dacă se va lepăda de botezul în numele Sfintei Treimi şi de haina călugărească, adică de făgăduinţele pe care le‑a făcut în faţa Sfântului Altar, atunci să‑i dai fata ta de nevastă. Şi s‑a întors preotul idolesc la călugăr şi i‑a răspuns ceea ce i‑a spus demonul. Iar călugărul s‑a lepădat de botez, de Sfânta Treime, de învăţătura Bisericii şi de cele trei voturi monahale. Şi în acel moment, ne spune istorisirea, un porumbel a ieşit din gura lui şi s‑a înălţat la cer. S‑a speriat preotul idolesc şi s‑a dus din nou la idol şi l‑a întrebat: uite ce s‑a întâmplat, ce să fac? Răspunsul a fost: să nu‑i dai fata de nevastă pentru că Dumnezeu încă nu l‑a părăsit. Şi s‑a întors preotul şi i‑a spus călugărului: omule, nu pot să‑ţi dau fata mea de nevastă pentru că pe tine încă nu te‑a părăsit Dumnezeu. Şi s‑a umilit călugărul, gândindu‑se că Dumnezeu nu l‑a părăsit chiar dacă el s‑a lepădat. S‑a întors în mânăstirea lui, s‑a spovedit stareţului şi stareţul l‑a pus la canon: du‑te şi te roagă o săptămână fără să mănânci, numai seara, şi după o săptămână să te întorci la mine. Şi s‑a pus călugărul de s‑a rugat o săptămână şi a plâns cu amar şi a cerut de la Dumnezeu să‑i dăruiască din nou harul Duhului Sfânt care l‑a părăsit în chip de porumbel. Şi a văzut, la sfârşitul primei săptămâni de penitenţă, un porumbel zburând deasupra lui. Şi s‑a întors şi i‑a spus stareţului: părinte, am făcut ceea ce mi‑ai spus. Şi, n‑ai văzut nimic? Ba da, părinte, am văzut un porumbel zburând deasupra mea. Bine, du‑te dar, şi te mai roagă o săptămână. Şi s‑a mai dus o săptămână, s‑a mai rugat şi iarăşi a văzut porumbelul stând deasupra. S‑a dus din nou şi a mai postit o săptămână şi când s‑a întors la stareţ călugărul avea porumbelul stând deasupra capului său. În acel moment a încercat să prindă porumbelul dar, ne spune istorioara că porumbelul a intrat în el şi s‑a sălăşluit din nou în inima lui, confirmându‑se, prin aceasta, iertarea…!

Suntem fiecare, prin botez, temple ale Duhului Sfânt. De câte ori însă, ne simţim părăsiţi, ne simţim goi pe dinlăuntru…!? Cine a plecat din noi? Cine ne‑a părăsit? Duhul Sfânt în chip de porumbel, pe care l‑am trădat, l‑am înșelat, l‑am alungat…! Ne plângem unul altuia, sau preoţilor și duhovnicilor noştri, că nu ne mai putem ruga? De ce nu ne mai putem ruga? Unde este Duhul Sfânt în momentele când nu ne putem ruga? N‑am lepădat, oare, haina Sfântului Botez? N‑am pătat haina Sfântului Botez atunci când am păcătuit? Oare, ne‑am împlinit făgăduinţele pe care le‑am făcut în faţa Sfântului Altar sau în faţa icoanelor noastre atunci când am avut necaz, atunci când am fost în boală sau în suferinţă? De câte ori făgăduim lui Dumnezeu: Doamne, dacă mă scapi, am să fiu mai bun sau am să fac cutare lucru sau cutare lucru…!? Am împlinit aceste făgăduinţe?

De multe ori ne ducem şi noi la preoţii idoleşti ca să ne plinim plăcerea. Se spune că acum, în creştinătate nu mai sunt idoli. Orice se substituie lui Dumnezeu este idol! Orice păcat sau plăcere care devine scop în sine este idol și cădem în idolatrie! Desfrâul nu este un idol? Băutura nu este un idol? Chiar am auzit pe cineva spunând în batjocură: părinte, eu mă închin toată ziua. Dar cum te închini? Păi ridic paharul şi zic: Doamne ajută! Aceea este închinare? Este închinare, dar la cine? La idol. Fumatul nu este o închinare la idol dacă nu ne putem lepăda de el? Povestea adesea Mitropolitul Bartolomeu că, în pușcărie, pentru o țigară, pătimașii erau în stare să trădeze, și o făceau fără scrupule! Şi alte păcate pe care le facem noi şi nu ne lepădăm de ele. Nu este închinare la idoli? Este închinare la idoli, şi totuşi Dumnezeu nu ne părăseşte, Dumnezeu încă mai are răbdare, pentru că nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă şi să fie viu.

Chiar noi, călugării, de câte ori ne aducem aminte de acele trei voturi pe care le‑am făgăduit în faţa Sfântului Altar: al ascultării, al fecioriei, al sărăciei? În Sfânta Scriptură, Mântuitorul Însuşi spune că, de ai privit cu gând păcătos la o femeie, ai şi păcătuit în inima ta. Şi atunci putem spune ca Sfântul Vasile cel Mare: deşi mi‑am păstrat fecioria, totuşi nu sunt feciorelnic. De ce? Pentru că mintea și gândul omului, fuge, alunecă şi păcătuieşte. Uită de Dumnezeu! Uită și soții momentul când, în faţa Sfântului Altar, la Taina Cununiei, şi‑au unit mâinile pe Sfânta Evanghelie şi pe Sfânta Cruce, făgăduindu‑și iubire; iubire ce trebuie împărtăşită tuturor semenilor! Cei mai mulți înțeleg iubirea ca dragoste trupească, o iubire care se numeşte greşit dragoste şi care este desfrânare.

Să ne aducem aminte şi noi, preoţii şi călugării, şi dumneavoastră, credincioşii, de această putere a Duhului Sfânt care sălăşluieşte în noi pentru că suntem temple ale Duhului Sfânt, să nu‑L lăsăm să fugă de la noi! Să ne împlinim jurămintele ce le‑am făcut în faţa Sfântului Altar şi să nu uităm făgăduinţele făcute în faţa icoanelor noastre sfinte atunci când am avut necazuri şi suferinţe. Să nu ne lăsăm înşelaţi și să nu ne lepădăm de Biserica noastră creştinească și strămoşească. Biserica este comunitatea creștină din care facem parte fiecare în virtutea faptului că am fost botezați în numele Sfintei Treimi!

[…]

Harul Sfântului Duh să se pogoare asupra noastră, a tuturor. Amin!

[1] Predică rostită la Sfânta Mânăstire „Adormirea Maicii Domnului”, Nicula, în Duminica Rusaliilor, 2007.

Doxologia/pr. Constantin Sturzu: La Școala Duhului Sfânt

Sârguința școlărească a ucenicilor Domnului a dat roade. După o perioadă de acumulări și de intensă pregătire, chiar dacă nu lipsită și de unele ezitări sau de oarece neîncredere în acest demers paideic, elevii sunt primiți la o formă superioară de învățământ, la Școala Duhului Sfânt, adică în Biserică. E o realitate la care nu mai avusese acces nimeni înainte, care presupune a fi și elev și profesor, în același timp.

În timpul în care a viețuit, ca un om, pe acest pământ, Mântuitorul a căutat să-i învețe pe ucenicii Săi tainele Împărăției cerurilor. De aceea Îl și numeau mulți ca fiindu-le „Învățător”. Când îi încurajează să mărturisească despre El „în sinagogi şi la dregători şi la stăpâniri”, Hristos le dezvăluie o taină, anume că „Duhul Sfânt vă va învăţa, chiar în ceasul acela, ce trebuie să spuneţi” (Luca 12, 12). Așadar, nu le spune: „Ca și până acum, Eu Însumi vă voi învăța cele de trebuință”, ci îi încredințează purtării de grijă a celei de a treia Persoane a Preasfintei Treimi.

Practic, avem aici anunțată o a treia etapă a dumnezeiescului mod de educare a omului, astfel încât acesta să se dezvețe de cele trupești și să învețe cele duhovnicești. Prima etapă a fost cea din perioada numită veterotestamentară, când omul a primit învățătura lui Dumnezeu prin intermediul celor aleși spre a-I fi „purtători de cuvânt”, adică prooroci. Apoi, Însuși Fiul lui Dumnezeu a grăit oamenilor, față către față, căci S-a deșertat de slava Sa, luând trup omenesc din Fecioara Maria. Dar această venire a lui Mesia, cel mult așteptat, nu a marcat sfârșitul acestui proces de edificare, de restaurare a omului, ci a pregătit cea de-a treia perioadă din istoria omenirii, cea în care Duhul Sfânt se pogoară și-i „umple” pe cei ce se deschid, cu credință, către Dumnezeu.

De aceea, în cea de a cincizecea zi de la Învierea Domnului, „din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau” (FA 2,2). Atunci „li s-au arătat, împărţite, limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi” (FA 2,3-4). Este momentul în care, primind darul acesta, de a vorbi în limbi pe care nu le studiaseră deloc, apostolii vor începe să propovăduiască tuturor cu multă îndrăzneală. Ei, cei care își părăsiseră Învățătorul în momentele cel mai grele, la pătimirile și moartea Sa pe cruce, acum au curajul de a înfrunta pe autorii deicidului și de a mărturisi cu putere Învierea cea din morți.

[…]

Doxologia: Pogorârea Duhului Sfânt, între reconstrucţia şi demolarea omului

[…]

Câteva observaţii legat de momentul în sine. Se numeşte Pogorâre nu coborâre, pentru a sublinia că, asemenea Tatălui şi Fiului, Duhul Sfânt vine din iubire iertătoare spre om, prin pogorământ, căci omul se arătase nevrednic de a-l păstra. Semnul văzut îl constituie suflarea de vânt şi limbile ca de foc. Simbolistica este complexă şi profundă: vântul simbolizează blândeţea, smerenia şi pacea, descoperite Sf. Ilie (de aceea la Botezul lui Hristos apare ca porumbel), iar focul reprezintă combustia dragostei în inimă (focul spiritual este motorul vieţii duhovniceşti, aşa cum focul material este baza vieţii materiale). Fiecare creştin primeşte această pecete a Duhului în momentul primirii Sfântului şi Marelui Mir, la Mirungere, după Botez. Iar toate aceste lucrări se întâmplă în Biserică, loc al sfinţirii omului. De aceea, spunem că Pogorârea Duhului Sfânt este şi ziua de naştere a Bisericii.

Care sunt roadele/efectele Duhului Sfânt în viaţa creştinului? Ele au fost anticipate de profetul Isaia, în viziunea venirii celor 7 daruri ale Duhului, peste Mesia: Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, Duhul sfatului şi al tăriei, Duhul cunoaşterii şi al evlaviei; Duhul temerii de Dumnezeu. Hristos însuşi anunţă pe ucenici că le va trimite de la Tatăl pe Duhul cel Sfânt, pe care îl prezintă ca Mângâietor, Duhul Adevărului, care vă va călăuzi întru tot adevărul şi care, odată venit, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. La rândul său, Sf. Ap. Pavel prezintă roadele Duhului ca fiind: iubire, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credincioşie, blândeţe, înfrânare, curăţie. În plan sufletesc, aceste roade au ca efect: luminarea minţii, curăţia sentimentelor şi întărirea voinţei. Perspectiva vieţii umane se schimbă şi ea: cele spirituale devin mai preţioase şi mai prioritare ca cele materiale. Veşnicia primează în faţa vremelniciei.

Să mai aflăm că iniţial, în vechime, pentru a cinsti această minunată lucrare a Duhului Sfânt asupra omului, ziua de după Pogorâre (Luni) era închinată cinstirii Acestuia. Însă, mai înspre zilele noastre, Biserica a găsit mai potrivit a cinsti nu numai pe Duhul, ci întreaga Sfântă Treime, deoarece, cum am mai scris, Pogorârea Duhului este rezultatul lucrărilor Tatălui şi Fiului. Iar anul acesta, ca o încununare a lucrării sfinţitoare a Treimii, Lunea închinată Ei coincide cu cinstirea unor sfinţi: Sf. Ioan Botezătorul, Proorocul şi Înaintemergătorul Domnului (Naşterea) şi Sf. Ioan cel Nou de la Suceava (aducerea moaştelor).

Cred că astăzi toate acestea par desprinse din filme SF, întrucât în jur pare să trăim vremuri ca după izgonirea din Rai, dominate de corupere şi decădere morală. În fond, însuşi Hristos a avertizat că omul duhovnicesc încetează a mai fi un om lumesc. El zice Apostolilor:

Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte.

Iar în alt loc zice despre sfinţi:

şi lumea i-a urât, pentru că nu sunt din lume, precum Eu nu sunt din lume.

De aici, se naşte chiar o opoziţie între sfinţi şi lumesc, dar şi pericolul ca noi, creştinii, să ne lăsăm atraşi de ispitele lumii, spre demolarea noastră definitivă şi ireversibilă.

De unde vine pericolul demolării umane? Din folosirea nepotrivită a libertăţii noastre, din alegerile rele sau neinspirate pe care le facem, din nelucrarea duhovnicească. Deşi s-au scris tratate întregi despre aceasta, mă limitez la două aspecte, mai actuale.

Primul aspect ar fi transformarea Sărbătorilor în vacanţe sau mini-vacanţe. Unele sărbători religioase au fost declarate de autorităţi ca Zile Legale de Sărbătoare. Presa este plină de exemple de petrecere a lor: clubbing, distracţie, litoral/munte etc. Dar sărbătorile sunt zile libere, în care ne oprim de la muncile obişnuite tocmai pentru a ne putea preocupa mai mult de cele sufleteşti: rugăciune, cunoaştere, participare la slujbe (atenţie, Duhul Sfânt s-a pogorât şi lucrează în Biserică, nu în afara ei), creştere spre desăvârşire. Transformarea acestui timp în vacanţă hedonistă este similară cu punerea de bombe cu ceas la temelia sufletului. Filozofia românească de tip dacă nu muncim, atunci să ne distrăm şi să ne simţim bine, poate avea efecte devastatoare, dacă nu foloseşte îmbunătăţirii sufleteşti. Timpul trecut poate fi un timp pierdut sau un timp câştigat, funcţie de cum ştim să-l petrecem. Există şi distracţii ziditoare de suflet, ca şi să ne simţim bine în comuniunea de bucurie, dragoste şi adevăr cu aproapele. Căci, zice Apostolul: fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire.

Al doilea aspect este tendinţa de a mixa creştinismul cu păgânismul. Din nou presa ne ajută cu exemple. Marile sărbători se bucură în presă de informări teologice, dar şi de glisări către zona păgânismelor şi a superstiţiilor populare. De pildă, chiar aceste zile, avem de-a face cu câteva denumiri de acest gen: Rusalii, Sânziene, Drăgaică. Biserica a consemnat aceste sărbători din dorinţa de a sublinia lucrarea de încreştinare a sărbătorilor populare păgâne, care nu sunt altceva decât interpretări religioase eronate a unor elemente spirituale reale. Din păcate, astăzi asistăm la reversul acestui drum: sărbătorile creştine încep să fie decreştinate, reducându-se la simple elemente de religiozitate superstiţioasă sau păgână. Poate că Biserica ar trebui să reevalueze prezenţa acestor denumiri în calendar, fie eliminându-le pentru a nu mai fi motiv de confuzie, fie oferind o explicaţie actualizată asupra acestora.

O chestiune similară se întâmplă şi cu semnele zodiacale, care, în esenţă, descriu astronomic constelaţiile cerului: mulţi cred că Biserica le-a luat de la astrologi, dar, în realitate, este invers, deoarece Biserica descrie prin ele, în acord cu astronomia, constelaţiile, universul cerului material, aşa cum este sesizat el de pe Terra.

Închei cu un cuvânt al Apostolului Pavel, care vorbeşte despre zidire şi dărâmare:

Aceasta şi cerem în rugăciunea noastră: desăvârşirea voastră[…]după puterea pe care mi-a dat-o Domnul spre zidire, iar nu spre dărâmare.