MARTURISIREA CREDINTEI si INCEPUTUL EPURARII RELIGIOASE. Ce facem “daca ni se cere sa optam intre apartenenta la unele structuri politice, economice sau militare” si HRISTOS? DATORIA DE A NU TACEA

***

• Augustin Paunoiu/ Ziarul Lumina: Mărturia publică a credinţei

Cât şi unde avem voie să mărturisim credinţa noastră? Într-o lume precum cea de astăzi, care se declară liberă, democrată şi independentă, aceste întrebări nu şi-ar avea rostul. Şi totuşi, asistăm la începutul unei epurări religioase care operează sub aparenţa libertăţii civile. Despre ce este vorba?

Un document recent emis de Consiliul Europei stipulează între altele că dreptul la libertate religioasă nu poate fi invocat pentru a justifica fapte ce ar încălca alte [asa-zise, n.n.] drepturi fundamentale, cum ar fi dreptul la nediscriminare al minorităţilor religioase ori al celor sexuale. Se încearcă eliminarea convingerilor şi valorilor moral-religioase de pe scena publică. Cu alte cuvinte, poţi discuta despre morală şi implicaţiile ei sociale acasă sau în lăcaşul de cult căruia îi aparţii, unde ai dreptul să optezi pentru legea morală dictată de propria ta conştiinţă. Dacă treci dincolo de aceste graniţe, păşind în spaţiul public şi afirmând valorile în care crede majoritatea semenilor tăi români, eşti taxat drept intolerant, discriminatoriu, pentru că intri într-o zonă nepermisă, unde ideile tale, după unii, pot afecta sau ameninţa să afecteze pe oricine are altă opinie.

În cultura în care domneşte toleranţa, tu, împreună cu familia, eşti constrâns, tocmai în numele toleranţei, să nu mai vorbeşti în spaţiul public despre credinţa ta. Vei fi nevoit să nu-ţi mai expui public propria morală fiindcă altul se poate simţi ofensat.

O scurtă definiţie dată Bisericii de teologul rus Alexei Homiakov (1804-1860) arată că ea este „revelarea adevărului dumnezeiesc pe pământ, hărăzită prin esenţa sa să fie patria comună a tuturor oamenilor“. În aceste condiţii, aceeaşi Biserică, continuă Homiakov, nu permite nici unuia dintre fiii săi să tacă în faţa unei provocări care atacă şi denaturează dogmele sau principiile sale.

Aşa este. Misiunea Bisericii, vocaţia ei primordială o reprezintă mărturisirea Adevărului; aceasta a făcut-o dintru început, din timpul Apostolilor. Au împlinit-o martirii cu preţul vieţii lor, de la cei din Antichitate până la cei din temniţele comuniste. E semn de sănătate sufletească a da mărturie despre valorile în care crezi atunci când totul se clatină în jurul tău şi primeşte caracterul de maximă relativitate, când a tăcea sau a rămâne indiferent e atitudinea întâlnită de cele mai multe ori. Prin aceasta s-au şi sfinţit cei ce au mărturisit cu tărie până la capăt credinţa lor. Altfel, după cum spunea Martin Luther King, un predicator american din secolul trecut, vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează.

A răspunde provocărilor adresate Bisericii nu este numai un drept, ci o datorie pentru toţi membrii săi, scria Homiakov.

„A tăcea este o crimă nu numai la adresa celor care au bucuria să îi aparţină (Bisericii), ci încă şi mai mult la adresa celor care ar putea să o aibă şi pe care false reprezentări pot să îi îndepărteze de adevăr“.

Ne-am obişnuit cu secularizarea soft, teoretizată, dar fără repercusiuni majore în plan social. Orice ochi atent observă astăzi o parte din chipul ei radical, care vrea marginalizarea reperelor autentice, morala creştină şi instituţia familiei.

Biserica nu doreşte să impună cuiva o anumită conduită morală. Dar ea are datoria să mărturisească, să arate tuturor ce e cu adevărat drept, curat şi bun şi ce e nedrept, întinat şi rău, lăsând fiecăruia libertatea alegerii, după cum spune Hristos Însuşi în cartea Apocalipsei:

„Cel ce e nedrept, să mai nedreptăţească; cel ce e spurcat, să se mai spurce; şi cel ce este drept, să mai facă dreptate; şi cel ce este sfânt, să se mai sfinţească. Iată, plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta sa“ (Apoc. 22, 11-12).

• Arhim. Mihail Daniliuc/ Ziarul Lumina: România şi sfinţii ei

[…]

Oare în Împărăţia lui Dumnezeu, sfinţii unei ţări sunt distincţi? Sfântul Evanghelist Ioan, în cartea Apocalipsei, spune că la sfârşitul veacurilor fiecare neam îşi va aduce slava în faţa tronului Preasfintei Treimi, în Împărăţia cerurilor. Ce-L poate uimi pe Dumnezeu din istoria unui popor? Edificiile culturale? Graniţele politice? Demnitarii? Geniile? Poate că da, doar dacă toate acestea poartă pecetea frumuseţii interioare, însă în mod cert sfinţii unui neam reprezintă măreţia cea veşnică a poporului lor în faţa unicului izvor al sfinţeniei, Dumnezeu.

Cinstind pe sfinţii români, cinstim toată istoria atâtor veleaturi în care Biserica dreptmăritoare a însoţit istoria nu de multe ori tihnită a naţiei româneşti, fiind de cele mai multe ori catalizatorul voinţei şi simţirii româneşti, când provocările vremurilor ne-au determinat să ne strângem la sânul „maicii spirituale a neamului românesc“, după cum numea Eminescu Biserica Ortodoxă.

Aşadar, poporul român a născut sfinţi, dovedindu-şi astfel vocaţia cerească. Se cuvine să remarcăm că Duhul Sfânt nu a căutat preferenţial la provenienţa, starea socio-profesională, educaţia ori cultura românilor pentru a-i transforma în prietenii şi casnicii lui Dumnezeu. Singurul criteriu l-a constituit iubirea. Sfinţii români nu au fost oameni şablon. Hristos, Cel Unul, este prezent în sfinţii români cei mulţi, învederându-ne că îndemnul de a ne sfinţi priveşte toată suflarea, „de la vlădică până la opincă“, după cum ar glăsui o veche zicere românească. Faptul acesta l-a adeverit mulţimea sfinţilor români, dar şi diversitatea lor, ca statut social, profesional sau vârstă. Domnitori, vlădici, călugări, preoţi, simpli ţărani cu mâini bătătorite de muncă, intelectuali, soldaţi, domniţe ori boieri darnici şi credincioşi, tineri, copilandri, adulţi, bătrâni ninşi de vreme, toţi au avut ca preocupare dobândirea mântuirii. Cinstindu-i pe fraţii noştri români proslăviţi în Ceruri, săvârşim nu doar un act de cult, ci şi unul patriotic.

[…]

Cronicarii, vechile hrisoave, tradiţia şi evlavia poporului credincios ne-au adus în prezent pilde de sfinţenie, roade ale credinţei milenare a poporului român, răstignit de nenumărate ori în decursul istoriei, dar înviat datorită rugăciunilor sfinţilor – pentru că sfinţii sunt rugători la Dumnezeu, mai ales pentru cei din neamul unde au răsărit. Forul suprem al Bisericii noastre dreptmăritoare le-a confirmat viaţa curată, trecându-i în sinaxare, rânduind pictarea icoanelor lor, alcătuindu-le slujbele şi acatistele. Apoi, în chip sobornicesc, le-a proclamat sfinţenia, spre bucuria întregii suflări româneşti.

Odată cu înălţătoarele slujbe de canonizare din ultimul sfert de veac, simţim deopotrivă cum secularizarea încearcă să jefuiască nepreţuitul tezaur de credinţă şi evlavie românească. Sau valorile dreptei credinţe au ajuns potrivnice vieţii moderne, trăite de contemporaneitate în însingurare şi izolare faţă de Izvorul Vieţii – Dumnezeu? Oare nu mai este la modă să crezi în Dumnezeu? Este damnată apartenenţa la Biserica strămoşească? S-a învechit Ortodoxia în România?

Tuturor scepticilor le spunem cu fermitate că Biserica Ortodoxă Română nu se demodează niciodată, Capul ei veşnic rămânând Hristos Dumnezeu, Care este mereu actual şi nicicând învechit.

Dacă ni se cere să optăm între apartenenţa la unele structuri politice, economice sau militare, cu riscul de a ne pierde identitatea spirituală şi naţională, atunci trebuie să-L alegem pe Hristos, căci El stă mai presus decât orice putere politică ori militară. De aceea avem datoria sfântă să luptăm cu iminentele pericole ivite din ce în ce mai ameninţător, pentru ca Sfânta noastră Ortodoxie să ne strălucească în suflete, precum odinioară, în cele ale înaintaşilor noştri. Numai aşa, peste o sută sau peste două sute de ani, sau cât va mai rândui Domnul viaţa pe pământ, conştiinţa vie a Bisericii va mai avea de unde să culeagă roade ale lucrării Sfântului Duh pe pământ românesc, canonizând mulţi alţi sfinţi români.

Legaturi:

Vezi si: