APOCALIPSA CHEVRON. Amplu reportaj din Formula As/ Cum s-a ajuns la EXPLOATAREA GAZELOR DE SIST DIN SUA: nu tehnica performanta, ci LOBBY-UL INDUSTRIEI/ Poluare, contaminare, cutremure, animale moarte, substante cancerigene: LISTA “EFECTELOR” FRACTIONARII HIDRAULICE

• Hotnews: 

Uniunea Europeana nu are in vedere interzicerea fracturarii hidraulice

Uniunea Europeana nu are in vedere interzicerea fracturarii hidraulice, controversata tehnica de exploatare a gazelor de sist, dar va stabili reguli pentru a raspunde preocuparilor de mediu pe care le suscita, a declarat marti, la Vilnius, comisarul pentru Mediu, Janez Potocnik, citat de AFP. Comisia isi va prezenta propunerile pana la finele anului pentru a umple “anumite lacune legislative”, a spus el.

“Nu este vorba de interzicerea fracturarii hidraulice la nivel european”, a explicat Potocnik, la capatul unei intalniri cu ministrii europeni ai Mediului, la Vilnius. “Scopul nostru este sa cream conditii pentru ca acest lucru sa fie facut de o maniera sigura si securizata”, a adaugat el. Fracturara hidraulica, ce consta in crearea de fisuri subterane injectand un amestec de apa, nisip si produse chimice sub inalta presiune pentru a elibera gazul prizonier in roca, este aplicata pe scara larga in Statele Unite, dar este interzisa in Franta din 2011.

Polonia, Ungaria, Spania si Romania au dat unda verde explorarilor cu speranta de a-si reduce dependenta fata de gazul rusesc. Lituania a votat o lege in 30 mai care deschide calea unui contract de prospectiune si exploatare cu grupul american Chevron. “Exista diferite situatii politice si geografice si de asemenea diferite evaluari ale problemei si este un lucru pe care trebuie sa-l respectam deplin”, a comentat Potocnik.

Romania a inceput sa exporte gaze

Primele exporturi de gaze din Romania au fost deja facute. Conform legislatiei in vigoare, de la 1 iulie 2013, producatorii pot efectua exporturi de gaze prin tranzactii de tip backhaul, o procedura de export al gazelor prin schimburi virtuale, a declarat pentru HotNews.ro Niculae Havrilet, presedintele Autoritatii Nationale de Reglementare in Domeniul Energiei (ANRE). Potrivit informatiilor detinute de HotNews, primele tranzactii ar fi fost incheiate intre producatorul de gaze Amromco care detine o cota de piata de peste 2% in Romania si grupul ungar Mol. Niculae Havrilet nu a confirmat informatia legata de aceasta tranzactie spunand ca nu au inceput inca monitorizarile, insa a afirmat ca incepand de luna viitoare vor fi efectuate rapoarte cu toate exporturile realizate. Presedintele ANRE mai spune ca Romania nu poate exporta mai mult de 300 de milioane de metri cubi pe an, in conditia in care productia anuala este de circa 11 miliarde metri cubi.

Exporturile sunt limitate de faptul ca nu exista capacitate tehnica nici macar pentru realizarea schimburilor virtuale. Havrilet a precizat ca preturile de export inregistrate pana in prezent sunt mai mici cu circa 40 dolari/mia de metri cubi fata de cele de import. Presedintele ANRE a precizat ca, deocamdata, doar micii producatori vor putea sa incheie contracte de export. In cazul Romgaz si Petrom exista acorduri de intelegere cu Executivul sa nu exporte pana in 2015.

Din momentul in care au inceput exporturile de gaze, Romania a scapat de riscul de a plati penalitati in urma procedurii de infringement demarate de Comisia Europeana, spune Havrilet. Reamintim ca in noiembrie 2012, Comisia Europeana a demarat o noua procedura de infringement impotriva Romaniei, motivul fiind interdictiile impuse de autoritatile statului asupra exporturilor de gaze. Legislatia europeana obliga statele membre sa asigure transportul de gaze prin conductele de interconectare in ambele directii, si in sensul de import, dar si de export, motivul fiind sporirea securitatii  aprovizionarii. Potrivit Regulamentului european 994/2010, din 2013, toate conductele de interconectare din Romania vor trebui sa asigure si “fluxul invers”, ceea ce inseamna  permiterea exporturilor de gaze.

In aceste conditii, in aprilie 2013, ANRE a emis un Ordin prin care a eliminat interdictiile de export. Potrivit presedintelui ANRE, Comisia Europeana poate ierta Romania de penalitati chiar si in conditiile in care, deocamdata, exporturile nu pot fi facute decat virtual, nu si fizic. In Romania nu exista conducte de interconectare care sa permita exporturile fizice de gaze naturale. Conductele Arad-Szeged, Giurgiu-Ruse si Iasi-Ungheni sunt in diferite faze de proiect. Prin Arad-Szeged pot fi efectuate, din punct de vedere fizic, doar importuri. Cel mai probabil, Iasi-Ungheni va fi prima conducta finalizata si pe un sens si pe celalalt.

Backhaul procedura de rezervare a capacităţii virtuale într-un punct fizic, pentru a asigura curgerea virtuală a gazelor în sens invers, potrivit specialistului in domeniul gazelor, Dumitru Chisalita, citat de Adevarul. Tranzactiile sunt insotite de o procedură de swap, care inseamna un schimb de gaze care prezintă caracteristici diferite, între două sau mai multe puncte.

• Formula As: APOCALIPSA DUPĂ CHEVRON. Adevărul despre exploatarea gazelor de şist

[…]

Când viitorul e fracturat

Deci, ce era cu fracturarea hidraulică, încât bârlă­denii nu şi-o doreau? O căutare pe google avea să-mi dea răspunsul. Spre deosebire de gazele convenţionale, care se găsesc în pungi subterane uşor de extras, gazele de şist sunt risipite în porii unor roci argiloase. Frac­turarea hidraulică e metoda nouă (şi foarte costi­sitoare) prin care acestea sunt exploatate. Imaginaţi-vă o sondă de dimensiuni impresionante, care forează la mare adâncime, întâi vertical, şi apoi orizontal, lăsând în urma ei pământul ciuruit precum un şvaiţer. Fracţio­narea e asemănătoare unui cutremur, face pământul să vibreze. Presiunea enormă sparge roca şi eliberează gazul captiv din porii ei. Pentru a-l aduce însă la supra­faţă, e nevoie de un fluid de fracţionare. Un cocktail de aproape 600 de substanţe chimice – de la cele cu denumiri imposibil de pronunţat, până la cele mai simple, pe care le găsim deseori şi pe etichetele unor alimente – puse într-o cisternă uriaşă, în care nu mai trebuie adăugată decât apă. Adică, foarte multă apă. Pentru o singură forare la un singur puţ se folosesc între 10 şi 40 de milioane de litri de apă! Un puţ poate fi fracturat şi de 7-8 ori. Or, numai în judeţul Vaslui se estimează că vor fi în jur de 2.800 de sonde. La final, după ce gazul e scos la suprafaţă, odată cu el ies şi milioanele de litri de fluid toxic şi radioactiv, rămase fără nicio între­buinţare. M-am întrebat, desigur, ce fac companiile exploatatoare cu ele. Ei bine, cum fractura­rea hidrau­lică în volum mare este o metodă destul de nouă, lipsită deci de o reglementare adecvată, în Statele Unite, fie­care a făcut după capul ei. O vreme, fluidul rezidual a fost diluat cu apă şi aruncat în râuri. După ce orga­nismele de mediu s-au sesizat, companiile au fost obli­gate să găsească altă soluţie. L-au pulverizat în aer, gene­rând un val de ploi toxice şi acide. Acum, în acor­dul pe care l-a semnat cu statul român pentru perime­trul Constanţa, compania Chevron promite că le va reinjecta în pământ, riscând astfel declanşarea unor cutremure (mici ca magnitudine, dar numeroase) şi contaminarea rezervelor de apă potabilă. Mai aveam oare motive să fiu pro?

După Chevron, potopul!

6 iunie 2013. Gonesc pe şosea în drum spre Bârlad, oraşul de unde a pornit toată revolta românilor împo­triva acestui tip de exploatare. Sub lumina începutului de vară, satele risipite din Podişul Moldovei se scaldă în bunăstare. Dealuri cu viţă de vie, holde de porumb şi cartofi, araci încărcaţi de fasole. Fiecare curte e un imperiu în sine, ridicat cu grijă de oameni gospodari. Nu mai călătorisem în zona aceasta de ţară, iar acum descopăr cu uimire o Româ­nie prosperă, despre care la televizor nu ni se spune ni­mic. O Românie a oameni­lor simpli, care trăiesc din ceea ce produc şi care riscă să cadă victime uneia dintre cele mai mari catastrofe eco­logice ale ultimelor decenii: gazele de şist.

Pe piciorul de pod de la Cosmeşti cineva a scris cu spray de graffiti “STOP Chevron”. Sunt 286 de km de parcurs, un drum de trei ore, în care m-am gândit la războaiele purtate îm­potriva acestei companii peste tot în lume. Din Bra­zilia, unde a lăsat în urmă un dezastru ecologic pentru care statul a dat companiei o amendă de 22 de miliarde de dolari, până în Ecuador, unde după 30 de ani de ex­ploatare nemiloasă, aceeaşi companie a pierdut în instanţă cel mai mare proces din istorie privind impac­tul asupra mediului natural.

Aţi văzut vreodată copii cu tălpile picioarelor putrede, de pe care carnea cade fâşii, fâşii? Curtea de Justiţie din Ecuador a văzut şi a obligat compania la plata a 18 mi­liarde de dolari despăgubiri pentru decimarea comuni­tăţilor indigene, pentru miile de cazuri de cancer de care au murit şi vor mai muri aceşti locuitori şi pentru contaminarea şi distrugerea pădurii tropicale amazo­niene. 2012 a fost şi cel mai prost an din istoria Che­vron în Nigeria, unde exploziile şi incendiile la sonde păreau că nu se mai sfârşesc. Poluarea masivă a râului a lăsat comunităţile din Delta Nigerului, al căror sin­gur mijloc de existen­ţă îl reprezenta pes­cui­tul, ruinate şi nea­jutorate. De râurile con­taminate de pe te­ritoriul Statelor Unite, de fermele părăsite şi de întinderile uriaşe de pământ pe care nu mai creşte nicio plan­tă ce s-ar mai putea spune? În 2010, un do­cumentar impresio­nant semnat de jur­na­listul Josh Fox, Gas­land, scotea la iveală adevărul dureros al exploatării gazelor de şist pe teritoriul ame­rican. 107 minute de groază, care au putut fi urmărite şi de ro­mâni, la Cluj, în ca­drul Festivalului Tiff de anul trecut. Filmul a fost nominalizat şi la Oscar. Pentru că, nu-i aşa, realitatea bate ficţiunea, iar sce­nele din film ar fi fost greu de imaginat vreodată de vreun regizor. Un bărbat aprin­zând cu o brichetă jetul gălbui care curge la ro­binet. Apa arde şi asta nu mai e o metaforă, ci un ade­văr cu care nu se poate trăi. O femeie pe câmpul din ju­rul casei sale, adunând broaşte otrăvite şi iepuri morţi. Un fermier pe un câmp inundat de ape negre, care bol­bo­rosesc de gaz ca un pahar de Coca Cola. Cai jigăriţi care nu se mai pot ţine pe picioare. Pisici cărora le-a că­zut părul şi care vomită încontinuu. Muncitori arşi pe mâini şi pe faţă, în urma accidentelor. Şi feţele dispe­rate ale oamenilor care cer ajutor şi nu sunt auziţi de propriii lor guvernanţi. Alternet, o prestigioasă re­vistă online creată în New York, renumită pentru campaniile sale ecologice de anvergură, i-a oferit Che­vron-ului titlul dezonorant de “cea mai toxică com­pa­nie ener­getică a anului 2011”. Exact în acelaşi an, Chevron pu­nea piciorul în România, iar guvernanţii o întâmpinau cu braţele deschise. Să nu fi auzit ei nimic de toate plângerile de care vuia presa occidentală?

Pentru cine bat clopotele?

Bârladul e un oraş de provincie ca multe altele, pe care moştenirea comunistă şi-a lăsat amprenta: blocuri ce­nuşii şi case vechi, un bulevard mărginit de petunii, magazine modeste, două hoteluri şi-un parc umbrit de arbori. Cândva, număra 70.000 de locuitori. Azi, nu mai mult de 60.000. Fără loc de muncă şi lipsiţi de perspective, oamenii au preferat să plece spre Occi­dent. Dacă n-ar fi cele câteva maşini prinse în trafic, ai fi tentat să spui că bârlădenii, câţi au mai rămas, sunt adormiţi. Au dovedit însă contrariul când, în urmă cu un an de zile, au organizat prima mare manifestaţie publică împotriva exploatării gazului de şist.

“Noi apărăm viaţa. Şi viaţă fără apă nu se poate”, îmi spune preotul Vasile Lăiu, motorul acestei mişcări, speriat de perspectiva secării izvoarelor şi a conta­minării apelor subterane. Are 50 de ani şi e protopop peste 100 de parohii, 153 de sate şi 26 de comune din regiu­nea Bârladului, în total în jur de 160.000 de oa­meni, pentru viaţa cărora se simte responsabil. Nu doar ca preot însărcinat să transmită cuvântul adevă­rului mai departe, ci şi ca sim­plu cetăţean, de fap­tele căruia de­pinde soarta între­gii regiuni. Năs­cut la Moineşti, într-o zonă petrolieră, pă­rin­tele Lăiu a cres­cut printre sonde. Pen­­tru el, ca pentru mulţi al­ţii, ga­zele şi petrolul erau ga­ranţia unei bu­nă­stări, pentru care alte ţări ne-ar fi invi­diat. Despre gazele de şist nu ştia însă mai ni­mic, când, în 2011, în tihnitul oraş de pro­vincie şi-n satele dim­prejur îşi făceau apa­riţia maşinile de la SC Prospecţiuni SA. In­trau pe terenurile agri­cole, culcau la pă­mânt porumbul, fă­ceau teste cu material explozibil, iar dacă pro­prietarul făcea scan­­­dal, şoferul îi a­runca în scârbă câte-o sută de lei, fără măcar să coboare de la vo­lan. “Într-o după-amia­­ză, am auzit o bu­buitură de s-au zgu­duit ferestrele. Am ieşit imediat din casă şi am alergat. Oame­nii erau indignaţi, li se încălcau proprietăţile fără niciun acord, mă între­bau ce să facă, iar eu nu ştiam ce să spun. Am început să mă informez şi, pe măsură ce aflam detalii, mă îngrozeam de gravitatea lor. Dacă ai conştiinţă, nu poţi rămâne indiferent. E în joc viaţa mea, a familiei mele, a enoriaşilor mei şi a urmaşilor noştri”.

În Postul Mare al anului 2012, Vasile Lăiu a început o campanie puternică de informare a cetăţenilor prin biserică. În fiecare săptămână în altă localitate, îi aduna pe oameni laolaltă, le povestea tot ce ştia şi-i sfătuia să nu-şi mai vândă pământurile te miri cui. Apoi a venit şi ziua în care în toate satele au bătut clopotele. Ziua pri­mului miting în care străduţele comunelor s-au umplut de lume. Oamenii şi-au îndesat în sacoşe cearşafurile pe care scriseseră lozinci şi câte-un pachet de biscuiţi, să le ţină de foame, şi au pornit spre Bârlad. “Nu aveam maşini în sate pentru câtă lume ar fi voit să vină”, îşi aminteşte Vasile Lăiu şi mă priveşte hotărât. Ştie că lupta pe care a început-o e grea şi s-ar putea să dureze ani. S-a înarmat cu răbdare şi are susţinerea unor intelectuali de pri­mă mână: geologi, matematicieni, in­gineri, jurişti, economişti şi chimişti. În ianuarie, anul trecut, s-au constituit în Grupul de Iniţiativă al Societăţii Civile Bârlădene (GISC). Au orga­nizat colocvii de informare publică, au scris petiţii şi scrisori, au mers personal la Preşedinţie, la Guvern, la Parlament, la Academia Română. Au făcut sesizări la DNA şi la Parchetul General. Fiindcă bârlădenilor li s-a suprimat dreptul la informare, prevă­zut în certificatul de urbanism, au în­tocmit singuri documente peste docu­mente pentru a-i convinge şi pe alţii că există şi o parte nevăzută a lucru­rilor, de care politicienii nu zic nimic. “Uitaţi – îmi spune şi îmi întinde un vraf de hârtii -, premierul Victor Pon­ta iese şi declară că n-ar trebui să ne temem, fiindcă licenţa dată Che­vron-ului în perimetrul Constanţa se referă deocamdată doar la explorare, nu şi la exploatare. Minciună sfrun­tată, acordul petrolier pe care îl de­ţi­ne compania este un acord de explo­rare-dezvoltare-exploatare, nedife­ren­­­ţiat. Şi chiar dacă ar fi aşa, explo­rarea nu e decât o exploatare la scară mică, bazată pe exact aceeaşi proce­dură a fracturării hidraulice. A recu­noscut-o şi managerul de ţară al Che­vron, în timpul unei conferinţe, o atestă şi ma­pa de prezentare a com­paniei. Cine poate crede că, după ce vor investi câteva sute de milioane de euro ca să ridice sonde, se vor mai retrage?”.

Pentru perimetrul Bârlad, acordul petrolier a fost secretizat, fără niciun motiv. Un gest ilegal din partea auto­rităţilor, care nu face decât să dea de gândit. Ce se ascunde oare în hâr­tiile semnate cu Chevron, de nu pot fi fă­cute publice, aşa cum au fost cele referitoare la peri­me­trul Constanţa? “Am cerut în mod repetat să ne arate acordul. Dacă totul e lipsit de riscuri, ce motiv au să îl ascundă?”, mai spune părintele Lăiu. Autorităţile au refuzat însă, iar bârlădenii au ieşit din nou în stradă. Au făcut-o pe 22 martie 2012, pe 26 aprilie 2012, pe 15 septembrie 2012, pe 27 februarie 2013 şi din nou pe 27 mai 2013. De fiecare dată, s-au strâns pe străzile oraşului între 5000 şi 8000 de oameni care au scandat împotriva Chevron şi împotriva guvernului care îi con­cesionase perimetrul Bârlad. Au fost catalogaţi de pri­mar drept golani, iar asupra mem­brilor GISC s-au făcut presiuni să îşi ţină gura. “Am primit din partea unei asociaţii care face lobby pentru companiile care do­resc exploa­tarea gazelor de şist un mail în care sunt invitat, foarte politicos, să mă alătur demersurilor lor. Când le-am răspuns că am conştiinţă şi că nu pot fi cumpărat, mi-au replicat scurt: «Nici nu ştiţi ce-aţi pierdut!». Nici nu mă interesează. Ştiu, în schimb, ce am câştigat”, îmi mărturiseşte Gabriel Milan Sava, dr. inginer geolog. E membru fondator al GISC şi a fost acuzat nu o dată că reprezintă interese ruseşti. “Ei susţin că gazele de şist ar asigura indepen­denţa Româ­niei faţă de gazul rusesc. Or, după ei, dacă eu mă opun acestei posibile exploatări înseamnă că servesc inte­rese străi­ne. Oamenii care acuză refuză să accepte cea mai sim­plă motivaţie care nu poate fi cumpărată nicio­dată: pa­triotismul!”

Ceva însă tot au obţinut. Speriată de mişcările de revoltă de la Bârlad, ministrul Rovana Plumb a amânat începerea explorărilor, cerând un raport de impact asu­pra mediului la nivel local, după ce deja concesiu­nea fusese făcută. În aşteptarea lui, membrii Grupului în­cearcă să nu-şi piardă speranţa. Au înţeles că statul român şi compania Chevron şi-au dat mâna într-o afa­cere foarte murdară. “Vocea cetăţenilor nu e auzită, în timp ce compania Chevron se bucură de sprijin făţiş din partea Guvernului şi a reprezentanţilor organelor locale, care o învaţă cum să eludeze legile româneşti”, spune Ovidiu Tiron, inginer, membru şi el al Grupului GISC. În trei zile, cât am petrecut la Bârlad, aveam să înţeleg eu însămi că vorbele despre interesul strategic al României nu sunt altceva decât praf în ochi.

O ambulanţă de un miliard de dolari

Ni se promite, bunăoară, că exploatarea acestor gaze ne va aduce “securitate energetică şi indepen­denţă faţă de importul de gaz rusesc” (Victor Ponta) şi “gaze cu cel puţin 50% mai ieftine pentru români” (Traian Băsescu). Acordul petrolier pentru perimetrul Constanţa, recent încheiat între firma Chevron şi statul român, specifică însă negru pe alb dreptul companiei de a dispune asupra cantităţilor de gaze obţinute, inclu­siv de a le exporta. Odată ce am concesionat un teren, gazul nu mai e al nostru. Aparţine firmei care îl extra­ge. E ca şi dat, căci legea petrolului din 2004 nu presu­pune împărţirea producţiei, ci doar o redevenţă plă­tibilă în bani, în cazul de faţă, de 3,5%. Valoarea ei, după cum a remarcat şi analistul economic Ilie Şerbă­nescu, nu se va evidenţia niciodată în PIB. Dacă vom vrea vreodată gazul nostru de şist, va trebui să-l cum­pă­răm de la Chevron, la preţul stabilit de ei, care va fi cel puţin egal cu preţul pe care-l plătim pentru cel ru­sesc. Dacă nu chiar mai scump. Conform Coali­ţiei celor şapte companii multinaţionale din sectorul de petrol şi gaze, din care face parte şi compania Che­vron, “Gazul de şist este în prezent mai costisitor decât gazul convenţional”. Dar nu vom avea gaze mai ieftine şi fiindcă preţul lor se va mări, oricum, până la finele anului 2014. România a semnat cu FMI, Comisia Eu­ro­peană şi Banca Europeană un acord privind libera­lizarea preţurilor, care ne obligă să vindem petrolul şi gazul la acelaşi preţ ca în UE. Şi asta, chiar dacă ar fi ale noastre şi le-am exploata noi înşine. Politicienii ne-au mai luat ochii şi cu perspectiva creării locurilor de muncă. Câte dintre ele vor reveni însă localnicilor, când se ştie că tot procesul e automatizat, iar compania vine cu propria echipă de specialişti?

Până la urmă, României îi rămâne totuşi ceva. Îi rămân costurile uriaşe de decontaminare a zonei, după ce exploatarea se va fi încheiat, îi rămâne infrastruc­tura rutieră distrusă (fiindcă drumurile şi podurile nu rezistă la cele circa 2000 de curse de maşini de mare tonaj necesare ridicării şi funcţionării unei singure sonde). Îi rămân un potenţial seismic greu de controlat (în SUA forurile de mediu au confirmat legătura dintre exploatarea gazelor de şist şi cele peste o mie de cutre­mure) şi un teritoriu enorm scos din circuitul agricol şi din cel turistic (ce bine ar fi ca toxinele să ştie mate­matică şi să nu depăşească 6285 km2!). Îi mai rămân bolile imposibil de vindecat, seceta, fântânile contami­nate şi o daună de aproximativ 30 de milioane de euro, suma la care a fost estimat de specialişti consumul necesar de apă pentru exploatare. Asta, pentru că, în timp ce orice cetăţean gospodar plăteşte fiecare metru cub de apă, supraveghindu-şi cu grijă apometrele, sta­tul român dă companiei Chevron apa gratis.

În total, o pagubă greu de cuantificat cu precizie, dar care se ridică, conform estimărilor, la aproape un miliard de dolari. Chevron ştie cu siguranţă ce va lăsa în urmă. Altminteri, e greu de explicat îndrăzneala cu care reprezentanţii companiei au anunţat în seminarul de la Vaslui că vor oferi Spitalului Judeţean o ambu­lanţă. Pe când un dric?

Îmi iau rămas bun de la Vasile Lăiu şi traversăm împreună curtea casei paro­hiale. Dacă mai aveam dubii când am plecat din Capitală, acum s-au spul­be­rat. Ştiu ce să-i răspund amicei mele. Aface­rea gazelor de şist e încă una din cele cu care ne-am obişnuit deja, în care cuvinte precum “investiţii”, “lo­curi de muncă” şi “perspective” nu fac decât să ascundă un jaf la drumul mare. Nu, nu vom câştiga nimic din concesio­narea acestor perime­tre: nici gaze mai ieftine, nici bani la bu­get. Vom plăti însă preţul enorm al nepă­sării politicienilor, pierzând o Românie pe care-o ştim, dar am uitat s-o mai pri­vim. Nu-i nevoie decât de-o semnătură, şi-n câţiva ani toată verdeaţa şi prospe­ţimea de care ne bucu­răm acum vor dis­părea. Într-o zi, după o slujbă în cimi­tir, o femeie l-a oprit pe Vasile Lăiu şi l-a în­trebat: “Părinte, oare copiii noştri vor mai avea unde să aprindă o lumânare?” A tăcut atunci. Şi a tăcut de fiecare dată când şi-a amintit. La întrebarea ei nu poa­te da niciun răs­puns.

Gaze de şist sau gaze pe şest?

În 1996, omul de afaceri V.F. Timiş creează, în Marea Britanie, compania “Re­gal Petroleum”, care în decembrie 2003 ob­ţine de la Agenţia Naţională de Resurse Mi­nerale (ANRM) o licenţă exclusivă (aten­ţie, devine 100% proprietar) de “explorare, dezvoltare şi producţie” pentru un peri­metru de 6285 km2 la Bârlad! Tot în 1996, acelaşi V.F. Timiş creează şi companiile Ga­briel Resources, care şi-au legat numele de afacerea Roşia Montană prin companiile mixte RMGC şi Deva Gold. În 1995, cu un an înainte, Mihai Ianăş devine preşedinte al ANRM. Ca preşedinte al ANRM (o agenţie de stat, plătită din bani publici), Mihai Ianăş sem­nează licenţele pentru RMGC şi Deva Gold şi, pro­babil, şi acordurile petroliere pentru “Regal Petroleum“. Altfel spus, aflat la condu­cerea ANRM, Ianăş îi face cadou lui Timiş tot gazul şi petrolul din perimetrul Bârlad. Apoi, fiindcă toate lucru­rile bune trebuie răsplătite, îl regăsim pe Mihai Ianăş recompensat de Timiş, pentru serviciile aduse, cu funcţia de director al “Regal Petroleum” pentru România.

Din toată afacerea, statul român nu câştigă ni­mic. Orice ţară care se respectă dă companiei exploa­tatoare un procent şi-şi păstrează pentru sine un altul. Însă legea românească a petrolului, care prevedea împărţirea producţiei, a fost schimbată, coincidenţă!, exact în anul în care Mihai Ianăş a devenit preşedinte ANRM. Mai de­parte e vorba de bani şi iarăşi bani. În 2011, în urma pro­blemelor financiare pe care le întâmpină în Ucraina, unde Ministerul Mediului le emite ordin de suspendare, “Regal Petroleum” se hotă­răşte să vândă Chevron-ului acordul petrolier deţinut pentru perimetrul Bârlad, pentru suma de 25 de milioane de dolari. Chevron a cumpărat însă de la “Regal Petro­leum” o licenţă pentru gaze convenţionale, nu pentru gaze de şist. Nici nu avea cum altfel. “România – mărturiseşte într-o scrisoare publică ministrul de stat Mihai Adrian Albulescu – nu are pentru gazele de şist o legislaţie adecvată.” E ca şi cum te-ai duce la vânătoare de mistreţi cu permisul de pescuit, sperând, în secret, că nu te va prin­de nimeni.

Douglas Shields: “Ajunge! Nu mai vrem!”

În timp ce, în România, diverşi analişti aserviţi se străduiesc să găsească justificări economice exploatării gazelor de şist, aducând ca argu­ment principal prosperitatea Americii din ultimul deceniu, tehnologia pe care se bazează această ex­ploa­tare a generat o catastrofă ecologică, chiar la ea acasă. De curând însă, marile companii petroliere ame­ricane şi-au arătat interesul de a exploata şi zăcă­mintele aflate în Europa. Franţa, Belgia, Irlanda şi Bulgaria au spus “nu” metodei de exploatare prin frac­turare hidraulică. România a acceptat însă poziţia de “ţară-pilot”, aprobând în ultimul an explorarea ga­zelor de şist, prin concesionările pe care le-a făcut mai multor companii. Desigur, fără ca populaţia să fie informată în legătură cu riscurile asupra sănătăţii şi cu marile dezastre ecologice care ne pândesc. L-am in­vitat în paginile revistei pe domnul Douglas Shields, cel care a iniţiat prima ordonanţă de interzicere a frac­turării hidraulice de pe teritoriul american, pentru a ne vorbi pe larg despre dezavantajele acestei proce­duri şi despre problemele cu care s-au confruntat cetă­ţenii SUA. Domnia sa a fost preşedintele Con­siliului Local din Pittsburgh, Pennsylvania, şi a lucrat timp de zece ani ca jurist specializat pe probleme de mediu şi pe reglementările din industria gazului. Ordonanţa de la Pittsburgh s-a dovedit o bătălie câş­tigată: a fost respectată de guvernatorul din Pennsyl­vania şi luată drept model de majoritatea oraşelor mari dimprejur. La noi însă, peste hotărârile similare date de consiliile locale ale mai multor comune din judeţul Vaslui s-a in­trat cu bocancii. Guvernul le ig­noră, iar Consiliul Jude­ţean le-a con­testat validitatea, acţionând în instanţă împotriva lor.

– Domnule Douglas Shields, cum v-aţi dat seama că metoda extracţiei gazelor de şist reprezintă o pro­blemă reală pentru natură şi pentru sănătatea oa­menilor? S-au făcut în SUA studii prealabile de im­pact asupra mediului?

– Legea care reglementează industria de petrol din SUA nu prevedea, până anul trecut, nimic referitor la extragerea prin fracturare hidraulică a gazelor de şist. Prin urmare, la nivelul statului Pennsylvania nu s-a făcut niciun studiu de impact asupra naturii şi asupra construcţiilor (poduri, şosele etc.), asupra economiei locale sau asupra sănătăţii oamenilor. S-a spus doar că Pennsylvania se află deasupra celui de-al doilea zăcă­mânt de gaz neconvenţional din lume. Ce putea să fie rău în asta? Dar în 2006, când a fost forată prima sondă în Pennsylvania, un fermier, pe nume Ronald Gulla, şi-a trimis un prieten să pescuiască în lacul de pe teren. Prietenul s-a întors şi i-a spus: “Ron, lacul tău e mort. Plantele din jurul lacului s-au uscat, nu mai e niciun peşte în el, apa e neagră, nu poţi să priveşti prin ea”. A fost primul semnal de alarmă că ceva nu e în regulă. A urmat o luptă de ani de zile în justiţie, între fermier şi “Ranch Re­sour­ces”, firma exploatatoare. Am început apoi să investigăm şi am descoperit că forarea se face intensiv, pe scară industrială, şi implică, separat de situl pentru forare, iazuri deschise de depozitare, pline cu până la 80 de milioane de litri de fluid toxic. Cu cât aflam mai multe, cu atât ne speriam mai tare.

– Şi populaţia României e destul de speriată. Avem motive reale să ne îngrijorăm? Cât de nocivă s-a dovedit această metodă în Statele Unite?

– Este foarte nocivă, deoarece fluidul care se în­toarce la suprafaţă, în urma forării hidraulice, este încărcat de substanţe radioactive şi cancerigene: radiu, stronţiu, bariu, benzen, toluen, xialină şi altele. În SUA, companiile au diluat acest fluid şi l-au deversat în râuri. Dar staţiile noastre de epurare nu aveau echi­pa­mentul necesar separării acestor substanţe. Iar când clorurile se amestecă cu bromurile, se formează triha­lo­metan, un carcinogen ce provoacă cancer de vezică. Companiilor li s-a cerut să nu mai deverseze acest lichid în râuri. Dar ce poţi face cu zecile de milioane de litri de fluid toxic? Unde îl duci? Ei bine, acest fluid a fost reinjectat în pământ, folosind puţuri de injectare de mare presiune, care duc la dislocarea plăcilor tectonice. S-a folosit această metodă în Arkan­sas, în 2010 şi 2011, şi Arkansas a început să aibă probleme cu cutremurele. Când au văzut ce se întâm­plă, oamenii au spus: “Ajunge, nu mai vrem!”

– Organizaţiile din România care luptă împotriva gazelor de şist se tem mai ales de riscul depopulării, în cazul contaminării zonei.

– În Pennsylvania există un sat de aproximativ 50 de familii, care acum nu mai are deloc apă şi este lăsat complet de izbelişte de către guvern. Se numeşte Woodlands şi se află la aproximativ 50 de km nord de Pittsburgh. E o comunitate mică, relativ săracă. Împre­jurul acestor case s-au făcut foarte multe foraje. Sunt deja doi ani de când au descoperit că apa lor e conta­minată. Statul a venit să constate şi a spus că nu e din cauza forajelor pentru gaze. Compania care a forat nu a fost făcută răspunzătoare. Li s-a spus: sunteţi pe cont propriu. Vă daţi sea­­ma? Comuni­ta­tea asta există de sute de ani. Ce vor face acum? Unde să se mute? Supra­vieţuiesc din gene­ro­zitatea unor vo­luntari care pun bani şi le cumpără apă. Este o situaţie extrem de dificilă, o puteţi verifica pe internet, căutând Woodlands, Butler County, Pennsyl­vania. Puteţi vedea cu ochii voştri ce se întâmplă.

– Primul mi­nis­tru român a de­clarat, recent, că ne plângem de­gea­­ba, pentru că nu s-a întâmplat nicăieri în lume vreun accident din cauza fracturării hidraulice.

– Citeşte pri­mul ministru zia­rele? Pe ce planetă trăieşte? Să vină aici, în Pennsyl­va­nia. Chiar în timp ce dezbăteam or­do­nanţa pentru in­terzicere, trei sau patru sonde au luat foc, au explodat, pur şi simplu. La nord de Pittsburgh, în 2010, a explodat o sondă, doi oameni au murit, fluidul pe care l-au injectat a ieşit afară, arzând timp de câteva zile. Alt incendiu a avut loc în Moundsville, Virginia de Vest. Din fericire, nu a murit nimeni, dar au fost distrugeri serioase în natură şi o explozie imensă. În Clearsfield, care se află la apro­­ximativ 80 de mile nord de oraşul Pittsburgh, în urma unei explozii similare, mediul a fost atât de con­ta­minat, încât autorităţile însărcinate cu siguranţa populaţiei au hotărât evacuarea oamenilor pe o arie de 2 mile în jurul sondei. S-au îmbolnăvit oameni, au murit animale la ferme, s-au contaminat râurile, am avut explozii, incendii, puţuri cu material radioactiv care s-au fisurat şi au poluat sursele de apă potabilă. Când guvernul sau vreo companie de exploatare vine la români şi le spune că nu este nicio problemă, este o minciună sfruntată! Nimeni nu poate afirma că metoda aceasta e sigură.

– Primul nostru ministru tocmai a făcut-o, deşi, înainte de alegeri, partidul său a promis că va in­terzice fracturarea hidraulică pe tot cuprinsul Ro­mâniei.

– Cade în sarcina acestui guvern să le explice oamenilor schimbarea de atitudine. Eu l-aş întreba câţi bani a primit pentru campania sa electorală şi de la cine, câtor membri ai familiei sale şi ai partidului li s-au promis locuri de muncă în această industrie a gazelor de şist şi câţi oameni din interiorul partidului aflat la putere au afaceri legate de gazele de şist, din care vor face o mulţime de bani.

– Cum aţi reuşit să interziceţi fracturarea hi­drau­lică în Pittsburgh?

– La început, ne-am uitat la legislaţia în privinţa folosirii pământului, dar am constatat că nu prea ne putea proteja. Am dat însă peste un grup de oameni, “Fondul pentru apărarea legală a comunităţii şi a me­diului”, care se zbăteau pentru apărarea intereselor agricultorilor mici şi mijlocii, în faţa agricultorilor cor­poratişti, industriali. Ei aveau o ordonanţă modernă, care mi-a plăcut, fiindcă muta discuţia pe drepturile cetăţeanului de rând. Aşa că am luat acel model şi, în august 2010, am introdus o măsură legislativă care asigura dreptul cetăţenilor Pittsburgh-ului de a hotărî ei înşişi dacă ac­cep­­­tă forarea hi­drau­lică sau nu. A fost o măsură legis­lativă foarte bine primită. La început, nu toată lumea din consiliu a agreat or­donanţa, dar ne-am acordat timp, am avut se­siuni des­chise pu­blicului, în care am invitat spe­cialişti din toate dome­niile, ca să ex­plice care ar putea fi im­pactul, dacă am ac­cepta să se foreze. Până la ur­mă, pe 16 noiem­brie, Con­si­liul a votat în una­nimi­tate pentru or­do­nan­ţă. În anul ur­mă­tor, multe din ora­­şele din jurul Pittsburgh-ului au introdus aceeaşi lege.

– Ce poate face, totuşi, cetăţeanul de rând, ca să îm­piedice această ex­ploatare? În Ro­mâ­nia, în zona Bâr­ladului, mii de oameni protestează de un an de zile şi nimeni nu îi aude.

– Atâta timp cât guvernul şi compa­niile ascund adevă­rul, oamenilor nu le mai rămâne de­cât să se informeze pe cont propriu şi să decidă singuri dacă doresc sau nu să se supună riscurilor de care vor­bim. Nici nouă gu­ver­nul nu ne spunea adevărul, nici plângerile noastre nu erau auzite. Dar nu ne-am des­curajat. Am ştiut că ne-am înhămat la o luptă grea, de durată. Avem cu toţii dreptul la informare şi la o viaţă sănătoasă şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere să ne forţăm conducătorii să ia decizii responsabile faţă de generaţiile care vin după noi.

Interviu realizat de CRISTINA CÂNEPĂ şi DIA RADU

Mai multe informaţii pe www.gazedesist.ro
Fotografii din arhiva GISC

INTEGRAL LA SURSA

• Criticatac/ Ciprian Domnisoru: Gazele de şist. Experiența americană

Politicienii români şi europeni ce susțin public exploatările de gaze de şist folosesc argumentul că aceste exploatări se desfăşoară deja pe scară largă în SUA. “ În Statele Unite există 11.000 de puțuri în cazul cărora exploatarea se realizează prin fracționare hidraulică, aşadar este o tehnică foarte folosită. Desi există îngrijorare, avem norme de reglementare bune, procesul este transparent şi am obținut mari succese fără consecințe pentru mediu, indraznesc eu sa spun“, declara fostul ambasador SUA în România, Mark Gittenstein.

Mesajul oficial al Departamentului de Stat, recepționat de politicienii români este: gaze mai ieftine fără incidente şi riscuri majore pentru mediu şi sănătatea publică.

În doar şase-şapte ani de exploatare pe scară largă prin metoda fracturării hidraulice, ştim următoarele despre exploatările de gaze de şist din SUA:

• Statul Pennsylvania permitea companilor de gaze de şist deversarea apelor reziduale din procesul de fracturare în râuri. În 2011, ani buni după începerea exploatărilor, statul a decis să nu mai permită deversarea, în urma unui studiu ce arăta riscul crescut de cancer şi defecte la naştere în urma consumului  apei de la robinet, poluată cu un compus al bromurilor din lichidul de fracturare.

• O explozie la o sondă a firmei Cheapsake Energy a dus la vărsarea a 37 de mii de litri de mix toxic folosit în procesul de fracturare pe un câmp în Leroy Township, Pennsylvania. Lichidul a ajuns într-un pîrâu iar Cheapsake Energy a primit o amendă de 190 de mii de dolari.

• Aceeaşi firmă a primit o amendă de 900 de mii de dolari – cea mai mare din istoria statului Pennsylvania- când nu a reparat o sondă şi a contaminat apa a 16 familii din Bradford County.

• Revista Nature arată cum 75% din fântânile analizate la distanță de 1 kilometru de sondă în Pennsylvania sunt contaminate cu metan. Folosind analize de izotopi, contaminarea a fost atribuită formațiunilor de adâncime ce sunt exploatate de sondele de gaze de şist. [1] Contaminarea cu metan poate să ajungă la niveluri foarte periculoase: două case din Grainger County, Tennessee au fost declarate pericol public datorită concentrației de metan din fântâni. Două case din Bridgeville, Pennsylvania au explodat când burlanul de protecție de ciment al unei sonde a cedat iar metanul a intrat în subsolul caselor.

• Revista Nature mai arată şi riscurile expunerii la poluare atmosferică cu benzen , substanță cancerigenă.  Nivelul de poluare cu benzen în zona de exploatare Barnett din Texas depăşea nivelul de toxicitate acută permis încă de când erau doar două mii de sonde în zonă, nu peste 14,000 câte sunt în prezent. [1]

• În 2010, sute de persoane au fost evacuate din oraşul Caddo Parrish, Louisiana, după ce explozia unei sonde de gaze de şist a dus la contaminarea apei potabile. În 2009, 16 vaci fuseseră găsite moarte pe câmpul de lângă o sondă de gaze.

• Firma Encana a fost amendată cu 370,000 de dolari după contaminarea cu benzen şi metan a unui râu în oraşul Silt, Colorado.

• 9 hectare de teren arabil au fost sterilizate după o explozie la sonda companiei Petro Harvester din Bouttineau, Dakota de Nord.

• Locuitorii oraşului Dayton, Pennsylvania au fost evacuați după ce  burlanul de protecție de ciment al unei sonde a cedat.

Acestea sunt doar evenimente mediatizate. Cum arăt în cele ce urmează, sunt sute de cazuri ale căror detalii nu ajung în presă datorită unor acorduri de confidențialitate.

Regiunea cu cele mai mari rezerve de gaze de şist,  Barnett -Texas , are 14,600 de sonde pe o suprafață de 12.949 de kilometri pătrați, mai mult de o sondă pe kilometru pătrat. [2] Exploatările de gaze de şist ar transforma complet peisajul Moldovei şi al Dobrogei, unde România a concesionat perimetre de explorare şi exploatare. Sondele ar ajunge pe islazul satelor şi în preajma oraşelor , poate chiar aproape de plaje.  Casele din zonă, fântânile şi râurile ar fi expuse direct riscului de explozii, poluării aerului şi a apei cu benzen şi alte substanțe cancerigene. Oamenii şi-ar putea vedea terenurile agricole sterilizate, animalele moarte şi ar trăi cu grija cutremurelor , a apei contaminate cu metan, a aerului de nerespirat, a cazurilor tot mai numeroase de cancer la animale şi oameni.

Cum a fost posibilă dezvoltarea rapidă în SUA a unei industrii cu efecte atât de nocive pentru comunitățile unde este amplasată?

1. Excepții în legislația de mediu

2. Influența lobby-ului de petrol şi gaze asupra politicienilor

3. Influența industriei asupra agențiilor de reglementare (“regulatory capture”)

4. Influența industriei asupra studiilor academice

5. Clauze de confidențalitate şi înțelegeri (settlements)

6. Supraestimarea resurselor pentru a influența publicul şi politicienii

7. Promovarea ideii false că gazele de şist sunt mai puţin poluante decât cărbunele

1.       Excepții în legislația de mediu

Apa care ia foc nu este o experienţă nouă pentru americani. Râul Cuyahoga din Cleveland, Ohio era atât de poluat la începutul secolului 20 încât lua foc des, fiind plin de petrol şi deşeuri. Râul a tot luat foc până în 1969, când televiziunea a arătat întregii ţări cazul Cuyahoga. Politicienii au reacţionat iar în 1972 apărea Federal Water Pollution Control  Act, cunoscut sub numele de Clean Water Act. Acest act prevede limite asupra deşeurilor ce pot fi deversate de poluatorii industriali.

Treizeci de ani mai târziu, Dick Cheney, fost director al companiei Halliburton, conducea o comisie prezidenţială de energie la Casa Albă.   În 2005 apărea Energy Policy Act, legislaţie care prevedea în mod explicit excepţii de la Clean Water Act pentru procedeul fracturării hidraulice.

SEC. 322. HYDRAULIC FRACTURING.
Paragraph (1) of section 1421(d) of the Safe Drinking Water Act (42 U.S.C. 300h(d)) is amended to read as follows:
‘‘(1) UNDERGROUND INJECTION.—The term ‘underground injection’—
‘‘(A) means the subsurface emplacement of fluids by well injection; and
‘‘(B) EXCLUDES—
‘‘(i) the underground injection of natural gas for purposes of storage; and
‘‘(ii) the underground injection of fluids or propping agents (other than diesel fuels) pursuant to hydraulic fracturing operations related to oil, gas, or geothermal production activities.’’

Industria gazelor de şist a cunoscut o dezvoltare spectaculoasă datorită excepţiilor introduse în Energy Policy Act. Aceste excepţii  de la regulile Clean Water Act vizează felul în care agenţia federală de mediu (Environmental Protection  Agency) reglementează domeniul fracturării hidraulice. Fără excepţiile din 2005, agenţia federală de mediu ar fi trebuit să acorde permise şi să verifice efectele fracturării hidraulice asupra apei. O astfel de responsabilitate ar fi presupus efectuarea de studii amănunțite din timp precum şi un întreg proces de autorizare şi monitorizare la nivel federal. În prezenţa acestor excepţii, permisele şi reglementarea sunt lăsate la nivelul statelor.

Viitorul industriei depinde de încercările unor senatori şi reprezentanți de a anula excepţiile din legislaţia de mediu introduse în favoarea companiilor de gaze şi petrol în 2005. Fracturing Responsibility and Awareness of Chemicals Act este un exemplu de proiect de lege ce urmăreşte anularea excepţiilor. A fost introdus în dezbatere parlamentară în 2009 şi reintrodus în Mai 2013 de reprezentanţi şi senatori democraţi din Colorado, Pennsylvania şi New York. Actul urmăreşte să crească transparenţa în ceea ce priveşte listele de substanţe chimice incluse în procesul de fracturare. Legea propusă ar transfera şi o serie de obligaţii de verificare şi control în sarcina unor agenţii federale.

Introducerea excepţiilor federale şi sprijinul neechivoc la nivel local din partea unor politicieni duce la goluri în reglemementare. Practic agenţia federală are jurisdicţie limitată în urma excepţiilor din 2005.  Spre exemplu, după contaminarea pânzei freatice, agenţia federală de mediu a cerut unei companii de forare să ofere apă potabilă locuitorilor. Agenţia texană de mediu s-a opus, susţinând că acţiunea federală era prematură şi nejustificată [3].

2.       Influenţa asupra politicienilor

Politicenii ce susțin excepțiile favorabile industriei gazelor de şist susţin că nu este nevoie de supraveghere federală şi că cea la nivelul statelor este suficientă. În schimb, aceşti politicieni primesc fonduri însemnate de la companiile de petrol şi gaze în campaniile lor electorale. Este cazul guvernatorului republican al statului Pennsylvnia, Tom Corbett, care a primit donaţii de 900 de mii de dolari în campania sa din 2009 de la companii de gaze şi petrol . Corbett se opune introducerii unor redevenţe pe exploatările de gaze de şist  în Pennsylvania şi l-a numit director al agenţiei locale de mediu pe avocatul Michael Krancer, care lucra pentru firma Blank Rome LLP, ce reprezenta interesele companiilor cu operaţiuni de fracturare hidraulică în Pennsylvania.

Corbett face tot ce poate pentru a favoriza industria gazelor de şist şi în iulie 2012 a semnat un act prin care grăbea agenţia de mediu să analizeze acordarea permiselor pentru forare.  Corbett intervine în favoarea industriei cu orice ocazie: recent a trimis o scrisoare preşedintelui agenţiei Delaware River Basin Commission pentru a cere ridicarea moratoriului pe care acea agenţie l-a pus asupra fracturării hidraulice în bazinul râului Delaware.

În Pennsylvania lui Tom Corbett, companiile de gaze de şist au deversat ani de zile apele reziduale cu substanțe toxice în râuri. Agenţia federală de mediu  reclamase faptul că apele reziduale din procesul de fracturare sunt deversate în râuri fără a fi tratate . EPA avea jurisdicţie asupra staţiilor de epurare a apei şi reclama faptul că mixul de substanţe toxice folosit în procesul de fracturare este necunoscut. Cum ar putea atunci staţiile de epurare să trateze ceva secret?, argumenta EPA. Din cauza excepțiilor din 2005 agenția federală nu putea însă interveni direct în Pennsylvania.

Îngrijorările agenției federale erau justificate: cercetători de la Carnegie Mellon au găsit cantităţi crescute de bromuri în apa din Pittsburgh. În combinaţie cu cloruri din dezinfectanţi, aceste bromuri generează un compus toxic ce este asociat cu riscuri crescute de cancer şi defecte la naştere. Guvernatorul Corbett a trebuit să dea un ordin prin care companiile de gaze de şist să nu mai folosească staţiile publice de epurare a apei. După ani de zile în care apa a fost sistematic poluată , concentrația de bromuri nu a scăzut încă.

3.       Influența asupra agențiilor de reglementare (regulatory capture)

Faptul că agenţia federală nu are jurisdicţie completă asupra reglementării şi monitorizării procesului de fracturare duce la situaţii ca cea din Pennsylvania, unde ani de zile deşeurile toxice din procesul de fracturare au fost pur şi simplu deversate în râuri. Însă chiar dacă ar avea o jurisdicţie mai amplă, agenţia federală nu ar avea neapărat  cale liberă. Dacă Energy Policy Act din 2005 nu ar fi restrâns responsaiblitatea EPA, această instituţie ar fi trebuit să realizeze mai repede un studiu asupra efectelor fracturării asupra apei.

În schimb, un studiu major asupra fracturării a fost iniţiat abia în 2011, la cererea Camerei Reprezentanţilor. Studiul va fi finalizat abia în 2014 şi urmăreşte:

• Să evalueze impactul  cantităţilor foarte mari de apă necesare în procesul de fracturare asupra resurselor de apă potabilă are comunităţilor.

• Impactul unor potenţiale contaminări ale resurselor de apă potabilă cu lichid de fracturare, fie în faza de injecţie fie prin contaminarea post-fractuare cu materiale reziduale.

• Contaminarea resurselor de apă potabilă cu bromuri şi radiu ce au fost deversate de staţiile de tratare a apei rezultate din procesul de fracturare.

Dată fiind importanţa acestui studiu, presiunile asupra agenţiei şi autorilor sunt imense. Autoarea unui studiu similar a dezvăluit cum în anii 80 Casa Albă sub preşedintele Reagan a insistat pentru scoaterea mențiunilor legate de pericolele apelor reziduale pentru mediu şi de nevoia de reglementare în domeniu New York Times arată şi cum un studiu din 2004 menţiona potenţiale dovezi de contaminare a apei freatice, dar aceste mențiuni au fost eliminate din studiul final, care a ajuns la concluzia că fracturarea hidraulică prezintă “puţine riscuri pentru apa potabilă”.[4] Se pare că şi studiul din 2011 a fost afectat  de intervenții: ar fi trebuit iniţial să analizeze şi radioactivitatea din apele reziduale, efectele gazelor eliberate în atmosferă asupra schimbărilor climatice, precum şi riscurile pentru muncitorii care intră în contact cu materialele radioactive.

4.       Influența asupra studiilor academice

Presiunea industriei asupra studiilor vizează şi studiile realizate de universităţi, nu numai de agenţia de mediu. Universitatea Texas – Austin a publicat un studiu ce susținea că nu există legătură între procedeul fracturării hidraulice şi contaminarea apei potabile. Şeful echipei ce a realizat studiul , profesorul Charles “Chip” Goat era în consilul de administrație al unei companii de exploatare a a gazelor de şist şi încasase în această funcție 1.5 milioane de dolari în cinci ani. Universitatea a comandat un nou studiu, ce a găsit numeroase erori şi omisiuni în studiul inițial . Autorul s-a pensionat iar directorul centrului de cercetare ce lansase studiul inițial şi-a dat demisia.

Influența asupra mediului academic este şi indirectă. Întrebat de ce mediul academic a întârziat publicarea de studii asupra efectelor exploatărilor gazelor de şist, un profesor de la universitatea Pennsylvania explică cum sub conducerea republicană a lui Tom Corbett în Pennsylvania statul nu a acordat finanțare pentru cercetare în ceea ce priveşte efectele asupra sănătății.  [5]

Un alt motiv pentru care sunt relativ puține studii ține de clauzele de confidențialitate din contractele pe care proprietarii terenurilor le semnează cu companiile de gaze de şist:

5. Clauze de confidențalitate şi înțelegeri (settlements)

Companiile plătesc despăgubiri substanțiale pentru ca persoanele afectate de accidente să nu dezvăluie informații presei sau să cheme agențiile de reglementare. Este cazul exploatării Shell din Union Township din Pennsylvania: un geizer cu apă şi metan ce țâşnea la treizeci de metri înâlțime a dus la evacuarea zonei pe o rază de o milă. Localnicii ce răspund la întrebările presei nu îşi dau numele pentru că poartă negocieri cu Shell pentru despăgubiri.[6]

Înțelegerile cu familiile afectate ajung la sute de mii de dolari. Aceste contracte de confidențialite înseamnă că datele legate de incidentele de mediu nu ajung la autorități, la presă sau la cercetători.

Un raport al Environmental Protection Agency recunoaşte că exemplele de poluare sunt limitate pentru că procedurile legale şi acordurile de confidențialitate opresc accesul spre o analiză ştiințifică a incidentelor. “Această practică [a blocării accesului la dovezi] este tipică pentru statul Texas, menționează raportul: “în anumite cazuri, dovezile aferente unor incidente foarte publice devin aproape complet nedisponibile pentru analiza autorităților”. [3]

O prevedere importantă a propunerilor legislative de supraveghere a industriei îeste introducerea unei obligații pentru judecători de a analiza riscurile pentru sănătatea şi siguranța publică înainte de a aproba înțelegeri secrete (settlements) între companiile de gaze şi proprietarii terenurilor.

6. Supraestimarea resurselor pentru a influența publicul şi politicienii

Agenția guvernamentală EIA (Energy Information Administration) lansează rapoarte şi estimări asupra surselor de gaze de şist. Însă aceste estimări sunt de multe ori ridicole: supraestimarea rezevelor din Marcellus Shale de cinci ori , a celor din Polonia de zece ori. Rapoartele inițiale arătau rezervele Poloniei la 300 de ani, în prezent aceste estimări au coborât undeva între 26 şi 70 de ani. Este foarte transparent faptul că estimările inițiale nu erau demne de publicare, dar că agenția americană sprijină prin aceste rapoarte companiile americane cu afaceri globale.

Cine realizează studiile promovate de Energy Information Administration? New York Times arată [7] că două firme care au lucrat la raport, Intek şi Advanced Resources International au mulţi clienţi din industria gazelor şi a petrolului iar preşedintele AdvancedResources este acţionar şi membru în board-ul Southwestern Energy, o companie cu operaţiuni de explorare a gazului de şist.

7. Promovarea ideii false că gazele de şist sunt mai puţin poluante decât cărbunele

Industria încearcă să avanseze ideea că gazele de şist sunt o sursă de energie mai puțin poluantă decât cărbunele. În acest fel politicienii pot să promoveze această industrie ca pe o soluție şi nu ca pe o problemă. De fapt, emisiile centralelor ce folosesc gaze de şist sunt jumătate din cele ale centralelor pe cărbune, dar sunt de douăzeci de ori mai poluante (în grame CO2 / KwH) decât energia eoliană, hidroelectrică sau cea solară.

Ideea că gazele de şist sunt mai puțin poluantă este demontată de un studiu publicat în revista Nature [1], care estimează că efectul asupra mediului (greenhouse gas footprint) pe termen lung este mai mare în cazul gazelor de şist datorită emisiilor de metan din procesul de extracție.  Autorii studiului estimează că între 3 şi 7 la sută din producția de metan a unei sonde de gaze de şist ajunge în atmosferă.

Mai mult, ipoteza de lucru este că se va realiza o substituție a cărbunelui cu gazele de şist. Substituția nu afectează însă neapărat cărbunele, ci mai degrabă afectează producția convențională, mai scumpă, de gaze naturale.

Concluzii

Experiența americană este un model de business în stilul vestului sălbatic, o formă de acumulare primitivă. Pentru a netezi această acumulare, sub conducerea lui George W Bush şi a lui Dick Cheney statul federal s-a restras strategic în 2005 din calea sondelor de gaze de şist introducând excepții ăn legislația de mediu . La nivelul statelor, ani de zile guvernatorul republican Corbett , finanțat puternic de industrie, a lăsat un gol de reglementare ce a permis firmelor să deverseze reziduurile toxice în râuri. Nu toate statele americane permit exploatarea gazelor de şist- cele republicane sunt printre fruntaşe în timp ce unele state cu majorități democrate au moratorii sau au interzis exploatarea, precum statul Vermont.

Acolo unde exploatările sunt permise, proprietarii de pământ ce posedau şi drepturile asupra resurselor minerale au căutat să se îmbogățească. Unii au vândut şi au continuat să trăiască lângă sonde, bînd doar apă îmbuteliată, respirând aerul poluat cu benzen cancerigen. Cei care trăiesc lângă ei dar nu au vândut trăiesc aceeaşi experință a poluării fără să se fi mînjit cu bani. Când se produc accidente sau se îmbolnăvesc, angajează un avocat priceput ce le obține un settlement de ordinul sute de mii de dolari. Nu va şti nimeni ce s-a întâmplat pe terenul lor, care a fost cauza şi gravitatea poluării. Pentru că firmele fac tot posibilul să izoleze şi să secretizeze cazurile de poluare, există puține date pentru studii asupra efectelor exploatărilor. Agențiile guvernamentale fie lucrează pentru industrie, anunțând estimări nerealist de mari despre rezerve, fie sunt supuse unor presiuni politice de a nu publica rezultate ce ar dăuna industriei.

Modelul este : fă bani acum , legile vin mai târziu. Ca şi în cazul industriei azbestului, a flourocarburilor, a DDT-ului, a tutunului, efectele asupra sănătății publice şi a mediului sunt un teren de bătălie pe care industria încearcă să prelungească perioada în care poate face bani uşor, fără legi. Aşa se explică excepțiile din 2005, care au condus la faptul că agenția federală de mediu va publica un studiu abia în 2014 iar din acel studiu lipsesc capitole importante. Industria face tot posibilul pentru prelungirea perioadei de acumulare: contracte de confidențialitate, comandarea de studii favorabile, donații în campaniile electorale.

Înainte de faza de declin a procesului de acumulare în SUA  (legi care fac costurile prea mari şi procese de despăgubire), companiile de gaze de şist  urmăresc extinderea rapidă în alte țări. Metoda “fă bani acum, legile vin mai târziu” poate fi aplicată şi în România. Câte un primar care nu se teme de linşaj vrea să îşi vândă repede pământul, câte un premier care se ştie şubred vrea să câştige sprijin politic şi bani americani de campanie. Din 2014, companiile americane de petrol vor fi obligate de Congresul SUA să publice cheltuielile administrative şi de protocol din străinătate. Până atunci nu ştim ce cheltuieli administrative şi de protocol are Chevron cu PSD, cu preşedintele Consiliului Județean Vaslui,  Dumitru Buzatu, sau cu primarii comunelor din Vaslui.

Sistemul juridic american este construit în jurul acumulării primitive iar proprietarii pământurilor înțeleg jocul: poluatorul plăteşte, eu mă îmbogățesc. Pentru că proprietarii terenurilor nu dețin drepturile asupra resurselor minerale în România, comunitățile vor fi mai greu de co-interesat în faza acumulării de către companii străine.

Acumularea primitivă românească funcționează acum în faza netezirii legislației. În calea acumulării stau în viitor drepturile şi voința comunităților locale. Ignorarea dreptului comunităților de a refuza exploatarea pe raza comunei sau oraşului ar constitui acumulare primitivă prin rapt.

Precum în Polonia, viitorul gazelor de şist în România presupune coerciție ce va atrage nesupunere civilă şi violență-  Vestul Sălbatic la Vaslui şi pe litoral, cu românii în rol de indieni.

[1] Robert W. Howarth, Anthony Ingraffea & Terry Engelder. Natural gas: Should fracking stop?Nature 477, 271–275 (15 September 2011)

[2]http://www.tceq.state.tx.us/assets/public/implementation/barnett_shale/bsAnnualWellCount.pdf

[3] New York Times, 3 August 2011 A Tainted Water Well, and Concern There May Be More;http://www.nytimes.com/2011/08/04/us/04natgas.html?_r=2&ref=ianurbina&

[4] New York Times, 3 Martie 2011, Pressure Limits Efforts to Police Drilling for Gas , http://www.nytimes.com/2011/03/04/us/04gas.html?_r=0

[5 ] http://green.blogs.nytimes.com/2013/01/21/taking-a-harder-look-at-fracking-and-health/

[6]http://stateimpact.npr.org/pennsylvania/2012/07/30/in-northeast-pennsylvania-methane-migration-means-flammable-puddles-and-30-foot-geysers/

[7] New York Times, 26 Iunie 2011. Behind Veneer, Doubt on Future of Natural Gas,http://www.nytimes.com/2011/06/27/us/27gas.html?pagewanted=all&_r=0

• Cotidianul: 

S.O.S gazele de şist. Laureat Nobel: “Dezastrele ecologice sunt delicte contra umanităţii: trebuie pedepsite ca atare”

„Continuăm să pierdem fragmente de frumuseţe şi din natură din cauza lăcomiei celor care vor să se îmbogăţească imediat fără a se gândi ce se va întâmpla mâine. Dar ştiu că o undă neagră a ajuns pe plajele din Rio de Janeiro? Acesta e preţul dezvoltării Braziliei? Şi cât riscă să coste acest lucru?”, se înteabă Antonio Cianciullo, autorul unui interviu cu laureatul Premiului Nobel, Perez Esquivel. Adolfo Perez Esquivel, cu o viaţă petrecută în apărarea drepturilor Umanităţii, laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1980, este implicat acum în lupta pentru crearea unei Curţi Penale Internaţionale pentru apărarea mediului înconjurător, un instrument de apărare global pentru apărarea bunurilor comune.

Este de urgenţă necesară extinderea competenţei unei Curţi Penale Internaţionale de la Aja la marile la infracţiunile ambientale, considerate crime împotriva umanităţii. Şi instituirea unui Tribunal Penal European al Mediului, cu scopul de a asigura o aplicare omogenă a pedepselor. Acestea sunt propunerile convenţiei „Ambient şi securitate: către o justiţie globală” organizată la Veneţia de International Academy of Environmental Sciences şi de Fundaţia SEJF. Idee este susţinută de un grup de laureaţi ai Premiului Nobel şi de personalităţi culturale, de la Luis Sepulveda la Dalai Lama, de la Rigoberta Menchu la Mihail Gorbaciov. „Ameninţările la adresa securităţii ecosistemelor de care depinde supravieţuirea colectivă cer o instituţie internaţională capabilă să asigure puterea conceptului de justiţie”, afirmă Antonino Abrami, magistrat al Curţii de Casaţie şi inspirator al propunerii unei Curţi Penale Internaţionale pentru Ambient.

Întrebat care sunt primele cazuri care ar trebui aduse în faţa acestei Curţi Internaţionale, Perez Esquivel a răspuns: „Voi pleca de la cazul cel mai recent, cel în care sunt angajat acum. CHEVRON-TEXACO, în timpul operaţiilor de exploatare a rezervelor petrolifere din provinciile Sucumbios şi Orellana, în nordul Amazoniei, în Ecuador, au contaminat cu substanţe toxice aproape o jumătate de milion de hectare de pădure. Un masacru: daunele aduse biodiversităţii nu sunt nici măcar măsurabile, am pierdut o bogăţie extraordinară înainte de a reuşi măcar să-i cunoaştem ponteţialul, inclusiv implicaţiile în domeniul farmaceutic. Sunt apoi daunele aduse persoanelor, unele înspăimântătoare: mii de indigeni au fost constrânşi să fugă, mulţi alţii sunt morţi”.

În ceea ce priveşte reacţia legală, „Procesul ce a urmat denunţului semnat de 30 de mii de persoane, a durat 20 de ani. S-au strâns 230 de mii de pagini în timpul anchetei, inclusiv mărturiile a 40 de victime. Au fost efectuate 106 expertize şi 80de mii de analize chimice ale solului. Actelor le-a fost adăugată documentaţia asupra vărsării a 60 de miliarde de litri de apă contaminată şi a 650 de barili de petrol. Dar nu este de ajuns pentru a obţine dreptatea: până acum Chevron a reuşit să evite să plătească cele 18 miliarde de dolari cerute de magistraţii din Ecuador. De aceea spun că, deoarece poluarea se produce la nivel internaţional, este nevoie de a reacţiona tot la nivel internaţional”.

„Catastrofa din Golful Mexicului pare să nu fi însemnat nimic. Platforma petrolieră Deepwater Horizon a explodat acum trei ani, dar evaluarea daunelor continuă. Dimensiunile incidentului au fost de aproximativ zece ori mai mari decât cele, dramatice, ale dezastrului Exxon Valdez din 1989: de data aceasta au ajuns în ocean aproape 5 milioane de barili de ţiţei. Unde vrem să ajungem? Să obţinem petrol în condiţii din ce în ce mai dificile, la adâncimi imposibile ca acelea ale zăcământului din faţa coastei braziliene? În acea arie sunt mari rezerve fosile, dar pericolele sunt încă mai mari. Nu este acceptabil să mărim continuu pragul de risc, lăsând câştigul marilor companii private, în timp ce daunele sunt suportate de colectivitate”.

Petrolul pune în pericol schimbarea climatică, emisiile nocive de seră ar trebui combătute rapid. Întrebat cine ar putea face acest lucru, Perez Esquivel a răspuns: „ Situaţia climatică continuă să se înrăutăţească şi milioane de persoane sunt ameninţate de intensificarea fenomenelor extreme, ca uraganele, lungile perioade de secetă, aluviunile”.

Un nou instrument al justiţiei internaţionale ar trebui să apere mările şi atmosfera.

„Toate locurile de care depinde siguranţa colectivă sunt neprotejate, supuse asaltului săpării în sâncă, otrăvirii solului şi apelor, incendiilor. Pădurea tropicală pierde milioane de hectare anual, atmosfera este alterată de gazele care ameninţă echilibrul climatic, oceanele sunt sărăcite de viaţă şi se umplu de substanţe toxice. Este timpul să reacţionăm. Bunurile comune ale umanităţii au nevoie de un garant, de o justiţie capabilă să pună capăt prădării naturii. Am pierdut prea multe bătălii pentru că numai judecătorii şi numai guvernele nu au avut forţa de a se opune multinaţionalelor. Singuri nu putem învinge: trebuie să ne unim pentru că riscul creşte cu fiecare zi care trece”.

Perez Esquivel pare pesimist în ceea ce priveşte viitorul mediului înconjurător…
„Nu, nu cred că sunt pesimist, încerc să văd cu claritate pericolele. Dar chiar încercarea de a crea o Curte Penală Internaţionalăm demonstrează o capacitate de reacţie şi de mobilizare din ce în ce mai evidentă. În toate ţările lumea a început să-şi dea seama de faptul că viaţa noastră nu mai poate fi dominată de capitalul financiar, care ne ameninţă securitatea. Mişcarea pentru apărarea oamenilor este în creştere şi devine din ce în ce mai dificil de ignorat”.

Traducere de Magdalena Popa Buluc dintr-un interviu realizat de Antonio Cianciullo, pentru „La Repubblica”

Revista “Science”. Exploatarea gazelor de şist ar putea provoca cutremure de pământ

Potrivit unui studiu publicat de prestigioasa revistă „Science”, fracturile hidraulice legate de exploatarea resurselor naturale ar putea provoca cutremure de pământ.

Potrivit unui recent studiu ştiinţific, fracturarea hidraulică fragilizează solul, iar consecinţele pot fi foarte periculoase. Un seism ce a avut loc la mii de km poate provoca o multitudine de cutremure de mică amploare în zone unde este folosită fracturarea hidraulică, cu riscul de a duce la prăbuşirea unor imobile. Cutremurul de pământ din Maule, statul Chile, din februarie 2010, cu o magnitudine de 8,8 pe scara Richter, a declanşat, 16 ore mai târziu, un seism de 4,4 în Oklahoma, în situl zonei de exploatare a gazului Wuilzeta, arată un studiu ştiinţific american citat de Atlantico.fr.

Această descoperire, publicat la 11 iule a.c., în revista „Science”, a fost făcută de cercetători de la laboratoarele seismice de la Universitatea Columbia şi reaprinde dezbaterea privind pericolul fracturării hidraulice, utilizată deja în mod intens în SUA, dar interzisă în Franţa, al cărei premier, Jean-Marc Ayrault, reafirmase acest lucru chiar în ziua apariţiei articolului. Fracturarea hidraulică este un procedeu folosit pentru extragerea gazului de şist. El constă în injectarea în subsol la foarte înaltă presiune de mari cantităţi de apă amestecată cu nisip şi detergenţi, astfel încât să spargă roca, iar gazul pe care ea îl conţine să fie eliberat. Este o metodă de exploatare care a condus la un adevărat boom economic în numeroase state din SUA, dar care are consecinţe mari asupra mediului înconjurător, îndeosebi asupra poluării aerului şi pânzelor freatice. După ce gazul sau petrolul sunt captate, apele uzate sunt reinjectate sau rămân în subsol. Potrivit cercetătorilor, aceste ape ar putea avea legătură cu o anumită creştere a activităţilor seismice. Cutremurele provocate de operaţiunile de fracturare ar putea atinge o magnitudine apropiată de 5,0. La acest nivel al scării Richter, ce măsoară intensitatea cutremurelor, imobilele de proastă calitate sau vechi pot fi avariate, ori chiar se pot prăbuşi.

Au fost identificate trei cutremure de pământ – în Oklahoma, în Colorado şi în Texas – ce au avut loc aproape de puţurile de injectare cu apă, din cauza urmărilor celor mai importante seisme ce au avut la mare distanţă:

– Cutremurul din Maule – statul Chile – din februarie 2010, cu o magnitudine de 8,8, care, 16 ore mai târziu, a declanşat un seism de 4,4 în Oklahoma, în situl de exploatare a gazelor de şist din zona Wuilzeta. El a fost urmat de mici seisme în Oklahoma. Din cauza lui s-au prăbuşit 14 imobile, iar două persoane au fost rănite. „Cutremurul respectiv este nu numai unul dintre marile seisme asociate cu eliminarea apelor uzate, dar, de asemenea, este unul dintre cele mai importante legate de un eveniment declanşator de la distanţă”, a declarat Nicholas van der Elst, principalul autor al studiului publicat de revista „Science”;

– Cutremurul din Chile a provocat, totodată, un număr mare de mici seisme, în Trinidad, în Colorado, aproape de puţurile în care apele uzate permiteau extragerea de gaz metan;

– În fine, cutremurul de 9,1 grade ce a avut loc în Japonia, în martie 2011, ce a provocat un tsunami devastator, a declanşat, totodată, un număr de mici seisme.

În Statele Unite, Agenţia de Protejare a Mediului Înconjurător (EPA) realizează la ora actuală un studiu asupra efectelor acestei tehnici. S-a constatat că, odată ce gazul sau petrolul sunt captate, apele uzate sunt reinjectate sau rămân în subsol. Cutremurele de magnitudinea 2 sau mai puţin, care pot fi resimţite mai greu, sunt produse adesea de fracturarea hidraulică, arată geologul William Ellsworth de la US Geological Survey, expert în seisme, care nu a participat la realizarea studiului citat.

Principalul autor al studiului, Nicholas van der Elst, de la Universitatea Columbia, a constatat o creştere netă a activităţii seismice deşi „fiecare caz individual poate fi o pură coincidenţă”. Când se începe cercetarea fenomenului într-o manieră sistematică, „se poate spune cu mai multă certitudine că există cu adevărat o relaţie de la cauză la efect”, a adăugat el. Potrivit acestui cercetător ştiinţific şi colegilor lui, se constată o creştere netă a activităţii seismice în centrul Statelor Unite, cu 300 de cutremure de magnitudinea 3, sau mai mult, între 2010 şi 2012, faţă de 21 pe an, în medie, între 1967 şi anul 2000. Or, această creştere ar coincide cu dezvoltarea şi exploatarea gazului de şist şi foarte criticata fracturare hidraulică, conchide Atlantico.fr.