BisericadelaTV. RASPUNSURI EDITORIALE IN FATA ASALTULUI DENIGRATOR LA ADRESA BISERICII ORTODOXE

• Adevarul

Radu Preda: Răspuns ateilor

Am rămas dator cu un răspuns celor care reclamă ruperea oricărei legături financiare dintre bugetul public şi Biserica majoritară. Pe fundalul crizei şi al stagnării economice, apelul pare justificat. Şi totuşi nu este. De ce?

Înainte de toate, se operează cu cifre false. Jumătate de miliard de euro pe an doar pentru BOR?! Ar trebui divulgată metoda de calcul. Au vrut să spună lei? Cum exagerarea reprezintă cea mai eficientă metodă de discreditare, suma avansată este tocmai bună pentru a stârni indignarea. Aşa ajung preoţii să împartă antipatia cu magistraţii, militarii, foştii securişti, cu revoluţionarii, reali sau făcuţi, cu parlamentarii şi alte categorii stipendiate excesiv. Un clasic exemplu de inducere în eroare.

Apoi, contestatarii raporturilor actuale dintre stat şi culte fac dovada unei crase inculturi. Nu îi interesează istoria social-teologică, pe alocuri dramatică, la capătul căreia s-a ajuns, prin legea din 2006, la instituirea parteneriatului dintre autorităţile publice şi confesiunile religioase. Se poate imagina un sistem viitor. Ca de atâtea ori la noi, din păcate, dezbaterea este însă ratată fundamental printr-o punere în pagină deficitară.

Nu în ultimul rând, se trece prea repede cu vederea că societatea românească este majoritar religioasă. Se declară astfel. Cetăţeanul plătitor de taxe nu poate fi separat de credincios. Sigur, trebuie discutat despre modul concret prin care banii circulă între stat şi culte, despre transparenţa cheltuirii lor şi ordinea priorităţilor. Toate acestea însă presupun un dram de bună credinţă.

Agitatorii temei sunt nu doar incorecţi cu cifrele, manipulând, dar îşi arată lipsa de onestitate prin toate elementele demersului. Ştiu că nu vor avea imediat câştig de cauză. Menţin subiectul cald. Poate, poate. Ca şi cu religia în şcoală. Fac trimiteri urechiste la legislaţii europene diferite, Europa neavând un model unic în domeniu. Se coalizează în numele unui „umanism” căruia ar trebui, cinstit, să îi spună pe nume: ateism.

Nu este o ruşine să te declari ateu. Asta dacă, într-adevăr, te-ai lămurit în forul tău lăuntric că eşti din punct de vedere religios, vorba lui Max Weber, unmusikalisch. Să te ascunzi în spatele grijii pentru banul public, să invoci drepturile omului, să agresezi concetăţeni paşnici şi să faci uz de calomnie, asta este, dimpotrivă, ruşinos.

Cum arată şi ultimele sondaje, Biserica majoritară se confruntă cu un curent antireligios. La formarea acestuia au contribuit propriile stângăcii de comunicare publică şi clericalizarea excesivă, culminând în abuzuri strigătoare la cer, intoleranţa faţă de criticile constructive, din interior mai ales, de unde tendinţa de a prezenta propagandistic realitatea, lipsa unei dimensiuni profetice şi în general impresia, accentuată dureros în ultimii ani, că totul se reduce la bani. Iată de ce, răspunsul cel mai convingător ar fi demonstrarea faptului că nu este aşa. Că Biserica lui Hristos din România nu este atât de slabă moral pe cât pretind ateii că sunt oameni drepţi.

Pr. Eugen Tanasescu:

De ce românii nu îşi vor pierde încrederea în Biserică

Recent, un sondaj a tropăit prin presă cu ideea că românii îşi pierd încrederea în Biserică. Cred că aşa ceva este imposibil. Căci pierderea încrederii înseamnă doar o credinţă falsă sau, mai biblic spus, pierderea a ceea ce nu ai dobândit. Deşi suntem în epoca vitezei luminii şi a stresului grăbit, textul următor cere o oarecare liniştire spre a fi înţeles cum se cuvine. Urmează un adevărat brain-storming. Căci lucrurile profunde cer oarecare timp de reflecţie. Puneţi-vă centurile, aşezaţi-vă confortabil, alungaţi orice bruiaj şi…să mergem.

Batjocorirea publică a moralei creştine

Recenta declaraţie a primarului Radu Mazăre despre legalizarea prostituţiei n-a făcut decât să urce, din nou, pe scena mediatică, un subiect ce se globalizează: batjocorirea moralei creştine, prin legalizarea imoralităţilor, de către diverse autorităţi.

Întrebarea fundamentală în raport cu o lege ar fi: care este rostul ei? Evident, unul social, ar spune mulţi, deoarece o lege reglementează societatea, răspunzând unor nevoi ale ei. Incomplet, aş spune eu, pentru că, în mod fundamental, legea trebuie să desăvârşească umanitatea, societatea. Dacă legea permite omului să nu mai caute desăvârşirea, atunci umanitatea se degradează ireversibil. Ajungem la situaţia paradoxală când legea omoară chiar subiectul ei, omul.

Să facem puţină istorie a legii. Prima lege în istoria umanităţii avea ca scop menţinerea omul pe calea desăvârşirii. Porunca divină dată omului Din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci însemna că ascultarea de Dumnezeu îl desăvârşea pe acesta. Călcând porunca, omul a ajuns să cunoască binele în care a fost şi răul în care a ajuns, după cum spun Sfinţii. Ca o paranteză, este interesantă similitudinea gândirii omului înşelat în Rai (rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă) cu a gândirii omului contemporan lumesc, decăzut, la Sf. Ioan Evanghelistul (pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii).

Apoi, Dumnezeu, în infinita Sa iubire faţă de om, a încercat, să încetinească procesul degradării morale a lumii, cu ajutorul Legii lui Moise, trimisă unui popor ales anume. Aici remarcăm universalitatea celor 10 Porunci, ca mijloc de ocrotire a omului şi a societăţii. Dar nici acestea nu au folosit prea mult, omenirea degradându-se moral în continuare.

În cele din urmă, însuşi Dumnezeu S-a întrupat, în Iisus Hristos, pentru a restaura integral, „pe dinăuntru”, firea umană. Avem aici o culme a desăvârşirii: îndumnezeirea firii omeneşti şi sălăşluirea Duhului Sfânt în om. Desigur, prin libera alegere a unei noi, singure şi supreme Legi: Legea Iubirii, exprimată divin în sintagma Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Astfel, cercul decăderii se închide, puterea păcatului se surpă iar omul devine, prin har, fiul lui Dumnezeu.

Însă diavolul nu doarme. Omul, socotind prea tiranică această nouă Lege, comite o nouă înşelare universală, cea asupra rostului legilor: ele trebuie să servească strict scopurilor sociale, ignorând aspectul moral, divin. În acest fel, legea, instrumentul salvator al divinităţii, se răzbună pe Creatorul ei şi, precum copilul ce-şi omoară tatăl, reuşeşte să alunge teocentrismul din spaţiul public, instaurând antropocentrismul (un virtual sistem 666).

Altfel spus, în centrul realităţilor umane nu mai este Dumnezeu, ci omul. Pe cale de consecinţă, morala suferă şi ea un regres, ajungând la un soi de morală relativistă, comunitară, limitată. Mai mult, ea este violată de către lege, deoarece legea se încântă cu plăcerea binelui social, dar fără a avea legătură cu morala divină. În aparenţă, violul pare dragoste, deoarece fiecare om îşi simte respectate drepturile. În realitate, vorbim de violarea moralei divine, prin legalizarea dreptului la păcat.

Aşa ajungem în zilele noastre, când legile au doar rolul de a satisface interesele unor grupuri umane, mai mari sau mai mici, fără a mai ţine cont de divinitate. De pildă, apar legi imorale care satisfac dorinţele de afirmare socială ale grupărilor LGBT (Lesbi, Gay, Bisex, Transex), prin legalizarea căsătoriilor şi adopţiilor de copii, sau legiferări ale unor interese economice imorale, precum legalizarea prostituţiei. Nu este singurul caz în care economia se bazează pe imoralitate. Economia bancară, industria farmaceutică, exploatarea resurselor naturale, iată doar alte câteva domenii în care lucrurile încep să se întâmple cam la fel. În acest fel, desăvârşirea umană este sufocată sub dictatura legilor, culmea, făcute tot de oameni.

Revenind asupra legalizării prostituţiei, remarc doar câteva chestiuni. Personal, declaraţia primarului m-a întristat, dar nu m-a surprins (am văzut că unii aşteptau “înfurierea Bisericii”, ceea ce nu cred că se va produce). La început, ideile erotico-imorale s-au iţit timid prin spaţiul public românesc, de frica mâniei majorităţii „credincioşilor”, care sunt şi votanţi. Odată însă cu îmbunătăţirea indecentă a „mecanismelor de vot” (micul, sacoşa, trocul politic, etc.), dar şi sincron cu sărăcirea votanţilor (mai uşor de manipulat deci), aceste idei încep să circule mai curajos. Căci politicienii ştiu că „dragostea trece prin stomac”, iar gura umplută temporar a omului flămând nu mai are timp şi chef să ia atitudine.

Pe alt front, sofismul atacurilor mediatice la Biserică şi cler pare să dea roade. „Credincioşii” îşi pierd, zice „sondajul”, încrederea în instituţia Bisericii, care îşi permite criticarea imoralităţilor, independent de negocierile globaliste. Prin urmare, pe viitor, ei vor fi mult mai uşor de manipulat ideologic, pentru a accepta ceea ce doresc autorităţile. Cu toate acestea, Biserica ar vrea ca autorităţile sa fie expresia moralităţii creştine a acestui popor, pentru că de aceea sunt alese, ca reprezentante ale poporului.

Argumentul pro-legalizare cum că prostituţia deja există, nu stă deloc în picioare. Ar însemna ca, urmând aceiaşi logică, să urmeze legalizarea furtului, a minciunii, a crimei şi a consumului de droguri. Căci şi acestea există în cotidiana noastră existenţă.

Dacă mergem mai în profunzime, lucrurile devin mai grave. Instaurarea unei legislaţii permisive, de tip Babilonul cel mare, mama desfrânatelor şi a urâciunilor pământului, nu ar face decât să confirme că, din dorinţa de profit, economia mondială devine anti-iconomie divină, deoarece contribuie la degradarea morală a persoanei umane, a familiei şi a societăţii. Apoi, legalizarea vânzării de plăceri trupeşti ar confirma fariseismul politicienilor, pentru care comisionul şi afacerile proprii sunt esenţa vieţii politice (mă întreb câţi vor patrona bordeluri?!). În fine, ridicarea bordelului la rang de instituţie legală şi impozitabilă va deschide o nouă eră fariseică în societatea românească, majoritar creştină: economia noastră va include oficial adulterul şi desfrâul printre factorii de creştere economică. Acestea vor fi numai bune de pus în catalogul altor „virtuţi” naţionale, gen furtul, minciuna şi manipularea, în aceste vremuri de delăsare a conştiinţei globale.

PS. Ca să încheiem totuşi cu frunţile descreţite, mă gândesc la faptul că, în ignoranţa lor mercantilă şi duplicitară, unii vor îndrăzni să cheme clericii la sfinţire de bordeluri. Însă, ar fi de-a dreptul nebunesc, ca aceştia să accepte.

Biserica ortodoxă şi bezbojnicii furibunzi

Toţi criticii media ai bisericii se poartă de parcă Biserica le bagă mâna adânc în buzunar şi le fură bruma de bani pe care au economisit-o în acestă perioadă dură de criză. Argumentul e simplu: Dacă tot e criză, dacă facturile cresc în fiecare zi şi preţurile la fel, de ce Biserica îşi permite să ceară bani de la buget. Cu ce drept sărăceşte şi mai tare un stat care abia se menţine pe linia de plutire?

Până de curând atacurile erau direcţionate către Biserica Ortodoxă în general, către exemplele negative ce apăreau în rândul preoţilor. De la sfârşitul anului trecut Biserica a fost luată la ţintă în tot ansamblul ei, începând cu Patriarhul României şi terminând cu ultimul preot din ultima parohie a bisericii ortodoxe.

Biserica cere bani prea mulţi, biserica primeşte prea mulţi bani, biserica face afaceri, înalţi prelaţi trăiesc în lux, preoţii încalcă regulile canonice, Catedrala Mântuirii Neamului este prea scumpă, încrederea în biserică a scăzut, etc. Mesaje simple, clare, construite în jurul frustrărilor generate de lipsa banilor. Nu voi aduce argumente în sensul demontării tuturor acestor atacuri. Au fost aduse de oameni mult mai bine informaţi cu o claritate şi coerenţă a ideilor bine pusă la punct. În schimb vreau să aduc în atenţia bezbojnicilor, aşa cum îi numea un amic, câteva mici lacune ale bătăliilor aproape furibunde pe care le poartă cu Biserica Ortodoxă:

· 85% dintre români sunt ortodocşi nu pentru că aşa le impune biserica ci pentru că au ales de bună voie să se declare creştin-ortodocşi.

· Biserica ortodoxă, ca şi Instituţie, nu a dus niciodată războaie sau campanii de persecuţii împotriva celor care s-au declarat de altă religie sau pur şi simplu nu au vrut să aibă vreun fel de legătură cu Biserica.

· Morala creştină, cea propovăduită de biserica noastră, este una a iertării şi a construcţiei.

· Orientările şi poziţia bisercii ortodoxe în faţa diverselor evenimente nu sunt generate de nebunia societăţii în care trăim în prezent, ci de nevoia de a păstra pe fundamente solide o instituţie care se raportează la timp şi prezent într-un mod pe care puţini îl înţeleg.

· Românii ştiu foarte bine că există şi probleme în rândul preoţilor şi nu s-au sfiit niciodată să taxeze, de cele mai multe ori cu umor abaterile de la dogmă ale acestora. Vezi vorba populară ”fă ce zice nu ce face”.

· Unul din fundamentele păstrării identităţii noastre naţionale este religia, care s-a conturat în jurul bisericii şi a celor care au slujit-o.

· Harul nu se găseşte pe stradă, la chioşc, sau la tarabă. Este ceva mult prea adânc şi neînţeles pentru cei ce s-au născut cu piatra în mână.

Şi exemple ar mai fi multe…..

• Doxologia

Constantin Sturzu: Un chip cioplit în scop anarhic: BisericadelaTV

Cu toate că au primit răspunsuri adecvate, fiind demontate aşa-zisele argumente şi demonstrându-se, cu date concrete, caracterul manipulator şi intenţia de a dezinforma opinia publică, atacurile acelor ONG-uri care susţin că Biserica (şi, în general, cultele) nu ar mai trebui să primească nici un leuţ de la bugetul de stat, nu trebuie trecute uşor cu vederea. Evident, nu este prima oară când se ridică astfel de probleme, când se mizează pe lipsa de informare corectă a unui public care, de multe ori trăind la limita supravieţuirii, se revoltă uşor la auzul milioanelor de euro care ar fâlfâi prin conturile unei Biserici prospere. Pentru omul care nu calcă pragul unei biserici şi nici nu se informează despre activităţile desfăşurate prin intermediul unităţilor de cult, mai ales pentru cel în urechile căruia încă mai sună, vag, ecoul sloganelor comuniste despre religie ca “opium al popoarelor“, lumea fiind împărţită în doar două categorii – exploataţi şi exploatatori, problema susţinerii financiare acordată de stat în acest domeniu nu poate fi una receptată favorabil. Pe acest public, mizează, în primul rând, susţinătorii gălăgioşi ai fracturii totale şi definitive între Biserică şi instituţiile statutului român (fie că vorbim de Guvern, de primării, de consilii judeţene etc.).

Această situaţie este una perfect circumscrisă modului de reacţie al omului care nu poate accepta nimic din ceea ce nu-i este familiar, în pofida oricăror evidenţe. Sunt date certe şi studii sau analize care confirmă rolul esenţial pe care Biserica îl are în fragila şi frământata societate românească, anume de într-ajutorare a celor nevoiaşi sau de edificare spirituală, de educare, de asanare morală sau de detensionare a unor convulsii la nivel familial, comunitar sau chiar naţional (ca să enumerăm doar câteva dintre ele, fără a socoti, aici, pe cel esenţial, definitoriu, de călăuză a sufletelor către Împărăţia lui Dumnezeu). Care este reacţia militantului umanist-secular sau ateu în faţa unei astfel de situaţii de netăgăduit? “Aşa ceva nu există” – spun ei, precum acel personaj care vede pentru prima oară în viaţa lui o girafă. Nici dacă ar da cu fruntea de zidul unei cantine sociale pentru săraci, organizată de Biserică, militantul nostru nu ar recunoaşte că la originea cucuiului, ce i-ar împodobi, astfel, chipul, stă o realitate palpabilă (şi consistentă). El nu poate vedea decât sume uriaşe (umflate şi acelea cu PIB-ul!), dar nu vrea să admită că acei bani, câţi or fi şi ei, ajung, direct sau indirect, tot la poporul pe care se străduieşte să-l manipuleze făcând comparaţii între mere şi pere (sau între biserici şi şcoli, respectiv spitale).

Ce activitate filantropică, educaţională, de alinare şi rezolvare a unor probleme sufleteşti au aceste persoane de un anticlericalism furibund? Celebritatea lor nu vine din aceea că au lucrat ceva pentru poporul acesta atât de încercat, ci din faptul că ei contestă pe cei care îndrăznesc să lucreze ceva. Iar dacă totuşi au lucrat, unii dintre ei, atunci să arate roadele muncii lor şi să ceară, în caz că rezultatul e unul pozitiv, mai multă susţinere spre a munci mai cu folos. Cu siguranţă ar fi sprijiniţi în demersul lor inclusiv de oamenii Bisericii care, nu de puţine ori, s-au străduit să sensibilizeze autorităţile spre a se implica în rezolvarea unor probleme stringente ale comunităţilor pe care le păstoresc (fie că e vorba de nevoia unei şcoli, a unui medic într-un sat, de necesitatea de a se repara un drum etc.). Oricine poate judeca, dacă e onest şi obiectiv, că avem în faţă două atitudini: cea a Bisericii, care se străduieşte să lucreze câte ceva (cu riscul de a fi taxată pentru această implicare în societate), şi cea a contestatarilor ei, care “nu precupeţesc nici un efort” în a demola, a critica, a contesta, fără a pune însă umărul la treabă.

Ca telespectatorul la viţelul cel nou

Modul în care se duce această campanie anti-Biserică este unul deloc nou. El a fost implementat pentru prima dată de evreii care nu au avut răbdare nici măcar 40 de zile până să se întoarcă Moise de pe muntele Sinai, cu tablele Legii primite din mâna lui Dumnezeu, ci au cerut lui Aaron să le facă un dumnezeu la care să se închine, încât acesta a turnat, din aurul lor, un viţel pe care l-a cioplit apoi cu dalta (v. capitolul 32 din Ieşirea).

Şi nemulţumiţii noştri de azi au inventat un dumnezeu turnat din banii de la bugetul de stat şi la care tot cioplesc cu dalta dezinformării şi manipulării, pe la TV sau prin alte mijloace de informare. Aşa a apărut un personaj fictiv, pe care-l voi numi generic BisericadelaTV, care are o asemănare cu adevărata Biserică a lui Hristos pe cât avea viţelul de aur al evreilor din pustie cu Dumnezeul care i-a scos din ţara Egiptului. BisericadelaTV este un personaj care nu are consistenţă, dar pare foarte real. El întrupează toate slăbiciunile posibile şi imposibile pe care le poţi găsi la un cleric. BisericadelaTV are bani cu nemiluita, patronează afaceri care duduie de profit, se fofilează de la taxe şi îşi recuperează cu aere de racket din spaţiul ex-sovietic toate proprietăţile pe care, pe bună dreptate (nu-i aşa?) statul le-a confiscat acestui personaj – atât de burghez şi de învechit – pe vremea comunismului (oh, ce vremuri!). BisericadelaTV este încărcată zi de zi, metodic (chiar ştiinţific, aş spune) cu toate păcatele societăţii româneşti, punându-i-se în cârcă toate relele. Astfel, populaţia este manipulată şi adusă în punctul în care să creadă că, odată cu asasinarea acestui sinistru (deja) personaj, ne vom izbăvi din tot necazul şi va fi în ţară numai lapte şi miere (strategie vecină cu cea a naziştilor).

Cei care vor să impună în conştiinţa publică acest personaj, profită însă foarte mult şi de slăbiciunea şi de tăcerea vinovată a celor care, deşi cunosc adevărul, se mărginesc să bombăne în intimitatea spaţiului casnic. Căci vinovaţi de amploarea acestui tăvălug mediatic antiecleziastic suntem noi toţi, care realmente constituim Biserica, dar şi toţi cei care au beneficiat şi beneficiază de activităţile acestei instituţii, dar nu dau mărturie despre sprijinul primit. Sunt atâtea categorii care au fost ajutate, numai după 1990, de Biserică, încât numărul persoanelor care ar putea vorbi în acest sens trece de jumătatea populaţiei: săraci, bolnavi, sinistraţi, persoane singure etc., ca să nu mai amintim pe cei care au găsit pace şi uşurare sufletească în taina spovedaniei sau în consilierea duhovnicească. Unde sunt aceştia? Dacă nu se vor trezi la timp şi nu vor reacţiona, va veni vremea în care Biserica nu va mai putea să-i ajute. Cine se va îngriji de ei atunci? În nici un caz preşedinţii unor ONG-uri care, dacă ar fi să dau crezare unor informaţii, nu au drept scop decât subminarea oricărei autorităţi din această ţară, anarhia fiindu-le un mediu mai prielnic spre a-şi atinge ţelurile revoluţionare, în sensul marxist al cuvântului (citiţi, spre exemplu, articolul lui Costin Andrieş, “Lupta pentru hegemonie culturală. Sectele extremei stângi şi BOR“, publicat pe inliniedreapta.net).

BisericadelaTV este un idol cu fulminantă ascensiune. Soarta acestui idol va fi însă asemănătoarea cu cea a viţelului de aur care l-a inspirat. Căci Moise, întorcându-se din munte, de la înălţimea comuniunii cu Domnul Dumnezeu, a luat acel viţel, “l-a ars în foc, l-a făcut pulbere şi, presărându-l în apă, a dat-o să o bea fiii lui Israel” (Ieşirea 32, 20). Asta se va alege şi din idolul numit BisericadelaTV, după ce va atinge apogeul adulării şi va corupe pe cei lipsiţi de credinţa în Dumnezeul cel Viu… Închideţi televizoarele, măcar pentru o vreme, şi mergeţi în biserici, rugându-vă, vorbind cu Dumnezeu. Verificaţi singuri dacă sunt reale cele auzite la televizor, mergeţi “pe teren”, acolo unde Biserica este prezentă şi se implică. După un timp de exersare a acestei minime igiene mentale, veţi constata şi singuri cum s-a falsificat realitatea şi cum poţi fi păcălit să crezi în ceva ce nu există, de fapt, decât pe ecranul strălucitor precum aurul care, odinioară, fura privirile celor ce adorau un viţel plăsmuit de mâini omeneşti. Strămoşii noştri aveau o vorbă despre un animal derutat, care nu mai cunoştea poarta cea schimbată a stăpânului. Astăzi, din nefericire, în loc de a ne mai amuza de modul în care se uită “viţelul la poartă nouă”, am ajuns noi înşine să ne zgâim “ca telespectatorul la viţelul cel nou“. Şi numim asta progres!

Constantin Sturzu: Visul umanist secular naşte “derbedei”

Campania de defăimare a Bisericii e departe de a se încheia, ba chiar tinde a lua proporţii. De aceea vom face trimitere, ceva mai încolo, la o reacţie de acest gen a unui om politic. Deocamdată să ne întoarcem puţin la cei care orchestrează, de ani buni de zile, în România, atacuri sistematice la tot ceea ce înseamnă viaţă religioasă. Este uşor de constatat că suportul ideologic al celor care se erijează în apărători ai democraţiei şi ai drepturilor omului îl reprezintă umanismul secular. Nu fac aici referire la vreo organizaţie sau mişcare anume, care ar avea acest concept în denumire, ca atare sau deghizat. Ci fac referire la un tip de mentalitate care nu este deloc nouă în cultura europeană, care s-a dezvoltat pe măsură ce omul a dobândit o din ce în ce mai mare autonomie faţă de natură şi a căpătat încredere în forţele sale. Dezvoltarea ştiinţei şi a culturii au adus cu sine şi această ispită, a ideii că omul nu mai are nevoie de Cuvântul lui Dumnezeu, că-şi este suficient sieşi.

Culmea este că, indiferent de gradul de dezvoltare economică sau de cât de înalte sunt creaţiile culturale, omul devine mai degrabă un element marginal, mai mult chiar decât în epoci în care nu exista o atât de mare încredere în puterea raţiunii. Constatând o criză a umanismului european, unul dintre cei mai lucizi filosofi ai perioadei interbelice, Nicolai Berdiaev, se simte îndreptăţit să constate existenţa unei dialectici interioare a acestuia, „în care umanismul trece în antiumanism. Afirmarea omului drept fiinţă sieşi suficientă are ca revers negarea omului, duce la descompunerea principiului pur uman în principiul care pretinde a fi mai presus de uman (supraomul) şi în principiul care, indubitabil, se află mai jos de uman” (Nikolai Berdiaev, Cunoaşterea de sine, Humanitas, Bucureşti, 1998, p. 246). Iar vinovată de acest antiumanism este tocmai încrederea exarcebată a omului în propriile sale forţe, fapt corelat şi cu neglijarea sau chiar cu exilarea lui Dumnezeu din viaţa personală şi din cea socială.Într-un cadru îngust, strict antropocentric, omul nu-şi mai manifestă deplina sa forţă creatoare, relativizarea valorilor producându-se, în opinia lui Berdiaev, pe fondul unei adevărate “democratizări” a culturii, “în epoca unei revolte plebeiene contra oricărei culturi aristocratice”, care ar dori să anuleze orice tip de inegalitate.

Aşa s-a ajuns la campania deşănţată care se face astăzi pentru legitimarea unor deviaţii sexuale, la hirotonia femeilor în anumite confesiuni, la promovarea dreptului fiecăruia de a-şi schimba, prin operaţii chirurgicale, sexul şamd. Toate acestea într-o lume în care promiscuitatea şi vulgaritatea, violenţa şi decăderea morală, transformarea omului în utilizator de tehnică performantă concomitent cu pierderea accentuată a dreptului la intimitate, furnizarea de alimente din ce în ce mai chimizate şi creşterea gradului de dependenţă faţă de medicamente şi multe, multe alte elemente de acest gen indică mai degrabă un anumit grad de dezumanizare către care se tinde. Acest proces de decădere spirituală nu are un sfârşit decent, nu există o limită dincolo de care să nu se poată coborî. Decăderea de care vorbeşte şi rusul Berdiaev duce omul înspre bestialitate. Iar orientarea spre bestialitate nu este generată doar de coborârea în subteranele umanităţii, ea este în egală măsură provocată şi de o supraînălţare a ei. Căci cu cât se aburcă mai sus omul, rupând legătura cu Dumnezeu, cu atât mai mare este căderea. De câte ori nu aţi citit în presă despre oameni de mare rafinament intelectual sau cu poziţii sociale mai mult decât onorabile care se dovedeau a fi vinovaţi de fapte pe care nu le întâlneşti nici la reprezentanţii regnului animal? Un umanism fără Dumnezeu, cu cât accentuează mai mult rolul omului şi autonomia sa, cu atât mai mult, în mod paradoxal, îl afundă în tenebrele subumanului. Vinovatul principal pentru acest traseu de coşmar, în care bestialitatea devine singura ţintă posibilă, este identificat de Berdiaev în triumful pe care l-a avut iluminismul veacului al XVIII-lea şi care îşi arată, în continuare, şi roadele sale nefaste.

Uman nu poate fi decât Dumnezeu

De altfel nici aplicarea seacă a unor principii religioase în viaţa sa nu-l pot salva pe om de la această cădere. Nici măcar poporul lui Israel, al Vechiului Testament, deşi popor ales al lui Dumnezeu, nu a fost scutit de ispita de a face din principii un idol şi de a se dezumaniza, în felul acesta. Spre exemplu, încercând o aplicare “în literă”, nu “în duh” a poruncii de a se ţine departe de popoarele idolatre, ajunseseră până acolo încât să-i socotească pe unii ca aceştia drept un soi de “câini”. Mulți dintre evreii de atunci, ba chiar uneori și apostolii Mântuitorului, se mirau când Domnul vorbea cu romanii, cu samarinenii sau cananeenii, tratându-i cu respect. De aceea ne scandalizează, cumva, acele cuvinte aparent crude şi jignitoare (“Nu este bine să iei pîinea copiilor şi s-o arunci cîinilor” – v. Matei 15, 26), pe care El le adresează femeii cananeence care cerea să-i izbăvească fiica de un demon şi care are, la rândul ei, o replică de o smerenie uimitoare: “Da, Doamne, dar şi câinii mănîncă din fărîmiturile care cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). Domnul nu făcea, pe de o parte, decât să rostească ceea ce mulţi de pe lângă el gândeau, arătându-le cât de inumană era o astfel de mentalitate, ce urmări poate avea în modul nostru de a ne raporta la un om. Pe de altă parte o face pentru a evidenția și mai mult cât de vrednică de admirație era, de fapt, această femeie, vindecându-o, apoi, pe fiica ei, și exclamând, ca niciunde altundeva în Evanghelii: “O, femeie, mare este credinţa ta! Fie ţie după cum voieşti ” (v. 28). Acest episod noutestamentar, ce va fi evocat mâine în bisericile ortodoxe, ne întăreşte, o dată în plus, gândul că omul – indiferent de cât de bine intenţionat, de cultivat, de civilizat sau de moral ori cât de „fidel” unor principii abstracte, fie ele și de natură religioasă, ar fi -, nu poate fi pe deplin uman (sau umanist). Uman, în sensul desăvârşit al cuvântului, nu poate fi decât Dumnezeu care S-a făcut Om pentru ca noi să devenim dumnezei. Scoţând din ecuaţie divinitatea, nu putem obţine decât un calcul meschin, o aritmetică a profitului şi a plăcerilor imediate, o filosofie fragilă, bazată pe o raţiune umană atât de limitată şi de limitativă. Umanismul secular, în care omul pare a fi “despovărat” de tot ceea ce nu i-ar fi propriu în sensul natural al cuvântului, nu poate avea nimic în comun cu umanismul creştin, pentru că, în acesta din urmă, omul îşi capătă cea mai înaltă demnitate posibilă tocmai prin comuniunea sa spirituală, în cel mai intim grad, cu cel care este Dumnezeul-Om.

Soluţiile la problemele omenirii nu se pot identifica doar în gândirea şi acţiunea umană din care excludem intervenţia divină, cum cred umaniştii seculari. În lipsa unei relaţii cu o Persoană divină, omul este capabil de orice, chiar şi de crimă, după cum ne confirmă şi geniul lui Dostoievski. A se vedea, spre exemplu, reacţia recentă a unui domn politician care a afirmat, tranşant şi fără echivoc, la o televiziune, că toţi preoţii din ţara asta (cu doar trei excepţii) sunt nişte derbedei. Credeţi că a reacţionat cumva la această insultă vreun umanist secular? Citiţi ce scrie pe unul dintre saiturile lor la secţiunea care defineşte umanismul secular: “El afirmă valoarea, demnitatea şi autonomia individului şi dreptul fiecărei fiinţe umane la cel mai mare nivel de libertate posibilă, compatibilă în acelaşi timp cu drepturile altora. Umaniştii au datoria de a se îngriji de întreaga umanitate, inclusiv generaţiile viitoare. Umaniştii sunt de părere că moralitatea este o parte intrinsecă a naturii umane, bazată pe înţelegere şi grijă faţă de ceilalţi, ce nu are nevoie de confirmare externă.“O persoană care crede profund în aceste valori citate anterior, ar trebui, nu-i aşa?, să nu aibă somn noaptea, să protesteze vehement când o categorie socială este insultată într-un mod atât de urât de o personalitate a vieţii publice. Dacă cineva ar fi afirmat despre atei că sunt toţi nişte derbedei, cu siguranţă am fi avut parte de o astfel de reacţie. Dar aşa, când n-ai nici un Dumnezeu, de ce să te deranjeze faptul că în jurul tău există persoane jignite şi umilite public?

În fapt, taman atacurile inflamate ale umaniştilor seculari au creat, voit sau nu, condiţiile prielnice pentru astfel de “ieşiri”, precum cea a fiului marelui violonist Ion Voicu. Într-o astfel de situaţie, umaniştii atei mai degrabă par a se vedea cu un vis împlinit: acela ca Biserica şi membrii ei (clerici sau laici) să devină victime ale linşajului mediatic. Nefiind între cei trei preoţi de excepţie pe care-i cunoaşte domnul Voicu (care se declară “un bun creştin practicant”, de altfel), nu-mi rămâne decât şansa ca, în conformitate cu eticheta lipită de domnia sa, să-mi asum şi eu statutul de “derbedeu”. Şi, în duhul femeii cananeence, îi adresez şi eu un gând mai “golănesc”: “Da, domnule Mădălin Voicu, dar şi derbedeii sunt tot oameni, şi pentru ei S-a răstignit Hristos. Să vă rugaţi şi pentru noi, gunoiul acestei lumi, să ne mântuiască Domnul!”

Paul Curca: Denigrarea continuă

Campania mediatică de discreditare a Bisericii pare să continue neabătută, ceea ce îi va asigura și succesul scontat. E un lucru știut, atât de propaganda sovietică, cât și de specialiștii în publicitate: pentru ca un lucru să fie acceptat de opinia publică nu trebuie să fie adevărat, e suficient doar să fie repetat de foarte multe ori, astfel încât oamenii să se obișnuiască cu el.

O asemenea campanie îndreptată împotriva Bisericii nu s-a mai întâlnit niciodată. Au atacat-o, pe rând, ASUR, economistul Moise Guran, deputatul Mădălin Voicu și numeroși, foarte numeroși oameni din public. A mai venit și știrea despre căderea istorică în sondaje a încrederii în Biserică sub 70%. Nu știm, în această ultimă informație, cât este adevăr și cât manipulare, cât reprezintă o reflectare de moment a atacurilor dure la adresa Bisericii și cât este trend constant descendent. Asta rămâne să vedem în viitor.

Ne putem teme însă că lucrurile merg, pentru Biserică, pe o turnură negativă. Noi, românii, îi acordam cote de încredere nepermis de mari pentru o țară „civilizată”, membră a Uniunii Europene. Se cădea ca o instituție veche, retrogradă și conservatoare, reacționară, antimodernă și nedemocratică să fie detronată de pe soclul nemeritat pe care îl ocupa în mintea noastră a tuturor. De acest lucru se ocupă câteva ONG-uri și gălăgioșii lor exponenți, câteva televiziuni și persoane din audio-vizual aflate în posturi extrem de vizibile.

În ultima perioadă, reacțiile de pe diverse site-uri, din blogosferă și din rețelele de socializare sunt foarte zgomotoase și alarmiste. E ca un fel de război pe declarații, luări de poziție, comunicate și eseuri care tratează problema de pe o poziție sau de pe alta. Lucrurile sunt inflamate rău și, cât se poate omenește prevedea, vor rămâne în starea aceasta încă mult timp de acum înainte.

Ateii sunt parcă mai mulți ca niciodată, au zeci de comentarii negative la orice articol legat de Biserica Ortodoxă, sunt activi, înverșunați, inflexibili și dogmatici în părerile lor, mult mai „dogmatici” decât cei pe care îi acuză de dogmatism. Nu se poate iniția un dialog cu ei pentru că nu par să răspundă la stimuli raționali. În ciuda mulțimii lor (sau doar a mulțimii pseudonimelor?), au câteva idei puternice, fixe și mărginite, dar pe care le repetă fără să obosească, iar asta pare să constituie, pentru ei, o rețetă de succes.

Plecând de la manipularea câtorva idei clare și generoase cum ar fi asigurarea dreptului de opțiune, a libertății de conștiință, a laicității statului, ateii militanți și foarte activi vor desființarea pur și simplu a religiei. Probabil că nu vor avea liniște decât în momentul în care orice urmă de religiozitate va dispărea de peste tot. Dar, cu părere de rău pentru ei, îi putem înștiința că nu vor avea liniște niciodată. Democrați până în pânzele albe, ei nu pot ataca fățiș religia, dreptul la alegere în sfera privată fiind, chiar pentru ei,… sacru. Dar atacă, mai bine zis mânjesc, tot ce ține de credință. Preoții sunt cei mai vizați, fiind catalogați drept niște șarlatani sau „derbedei”, cum se exprima un distins parlamentar român. Ora săptămânală de religie devine, în viziune ateistă, îndoctrinare odioasă sau „tâmpire a copiilor”, cum zice un comentariu de pe facebook. Finanțarea Bisericii de către stat ne transformă într-o „teocrație medievală” în care voința populară e nesocotită grav, ca și dreptul persoanei la opțiune liberă.

De aceea e foarte posibil ca încrederea în Biserică să scadă, în viitor. Din păcate, avem toate premisele pentru ca acest lucru să se producă într-un timp nu prea îndepărat. Astfel ne-am alinia, ca mentalitate, la nivelul țărilor occidentale, din rândul cărora pretindem că vrem să facem parte și unde nu se mai pune niciun preț pe credința creștină. Campania mediatică de discreditare a Bisericii pare să continue neabătută, ceea ce îi va asigura și succesul scontat. E un lucru știut, atât de propaganda sovietică, cât și de specialiștii în publicitate: pentru ca un lucru să fie acceptat de opinia publică nu trebuie să fie adevărat, e suficient doar să fie repetat de foarte multe ori, astfel încât oamenii să se obișnuiască cu el. În acest mod se fac reclamele la detergenți, se duc campaniile de presă care distrug destine și tot aceeași cale este urmată când intenția este distrugerea credibilității Bisericii Ortodoxe Române.

Au apărut și răspunsuri pertinente la atacurile împotriva Bisericii. Acestea însă nu pot avea succesul denigrărilor. Pentru că fac apel la calm, rațiune, la gândire logică, lucruri prea complicate pentru omul grăbit al vremurilor noastre, care le știe pe toate încă înainte să apese pe tastatură. E suficient să repeți de multe ori că se închid școli și spitale (instituții de care toți avem nevoie) ca să se ridice, în schimb, biserici pentru o preoțime pusă doar pe câștig, pentru ca oamenii să și creadă asta. Apoi e iarăși pervers să pui în contrast salariile preoților plătite de la bugetul de stat cu salariile primite de profesori și medici. În fine, Biserica va fi, în continuare, acuzată că ar face profituri imense pe seama credulității oamenilor care, doar din neștiință și din lipsă de educație (ateistă, se înțelege), îi mai calcă încă pragul.

Putem să ne gândim însă ce s-ar întâmpla dacă, într-adevăr, scăderea încrederii în Biserică s-ar produce din ce în ce mai mult, ajungând până la cotele obișnuite în țările occidentale. Acest scenariu devine din ce în ce mai plauzibil. Bisericile sunt încă pline, de acord cu cei ce zic asta. Dar nu trebuie să uităm că ele nu au decât o capacitate de cuprindere decât de 10-15% din totalul de ortodocși (așa că ar mai fi nevoie de încă multe biserici de construit…). Apoi, dintre cei care intră în ele, tinerii sunt încă destul de puțini. Ei sunt, cu siguranță, cei vizați de actuala campanie anti-ortodoxă. Iar dacă în cazul lor ținta este atinsă, atunci viitorul nostru este sumbru.

Până la urmă însă, ce pierde Biserica din această campanie? Va fi ceva mai rău privită, vor scădea, probabil, și fondurile pe care le va primi. Cei care sunt credincioși ortodocși (sau doar se declară astfel) vor avea mai mult de suferit, vor fi priviți chiorâș de majoritatea „educată”, „civilizată” și „europenizată”. Va fi ceva mai greu să fii creștin, ceea ce comportă și o nuanță pozitivă, aceea că va scădea farisesimul. Va exista o modă a părăsirii Bisericii, a aruncării cu pietre în ea, va fi un cal de bătaie bun, menit să explice toate rămânerile noastre în urmă, toate disfuncționalitățile și decalajele față de Occident. Bine, și acum se aude destul des explicația asta, dar atunci va fi generalizată.

Dar cei ce vor pierde vor fi oamenii care, sub influența acestei dezinformări, crescuți și educați într-un individualism funciar, se vor depărta de credința ortodoxă, vor deveni liber-cugetători sau își vor căuta mântuirea pe la new-age, prin budism și prin tot felul de „spiritualități”, mai mult sau mai puțin orientale. De aceea, poziția de înfruntare, de războire cu organizațiile și persoanele care atacă Biserica trebuie dublată de grija față de cei ce cad pradă acestor influențe. Căci și ei tot fii ai Bisericii noastre Ortodoxe sunt (or fi și de pe la secte printre ei, e posibil, dar sunt convins că majoritatea au fost botezați ortodox în pruncie, deci trebuie chemați la matcă; Dumnezeu nu are pe nimeni de pierdut, prin urmare avem datoria să luptăm ca ei să se reîntoarcă acolo unde au fost cândva).

Am putea spune și noi, asemeni Sfântului Ciprian al Cartaginei, „extra Ecclesiam nulla salus” („în afara Bisericii nu există mântuire”), dacă nu ar părea cam dură o asemenea expresie oamenilor de azi. Ateilor nu le poți demonstra nimic; celor care caută însă o anume spiritualitate, dar resping Ortodoxia, resping rolul preoților și tainele pe care aceștia le săvârșesc, trebuie să ne adresăm în viitor. Pentru că ei vor fi cei care vor căuta alinare în altă parte dacă mistificarea de acum va avea succes.

Biserica a trecut și prin perioade mai grele în viața ei, de când a luat ființă, la Cincizecime, și până azi. Față de persecuțiile la care a fost supusă de împărații romani în antichitate, de teroarea petrecută în regimurile comuniste atee, de ceea ce pătimesc creștinii de azi în unele țări musulmane (unde sunt omorâți pe capete), campania de denigrare din presa românească pare doar un moft. Asemenea forme „soft” de denigrare par numai să inflameze spiritele în dispute sterile, nu să schimbe destine, nici să modifice evoluții sociale sau bisericești pe termen lung. Totuși, pot avea un mare impact negativ, depărtând de Ortodoxie pe cei ce, altfel, s-ar apropia în mod firesc de ea.