CRESTINUL, POLITICA SI DATORIA DEMASCARII RAULUI/ “Ce vom face in vacanta?”/ Staretul Efrem Vatopedinul: Sf. Ioan Gura de Aur si VIATA DE FAMILIE/ STEFAN CEL MARE: OM AL EVANGHELIEI (Recomandari duhovnicesti)

• Ziarul de Iasi/ pr. Constantin Sturzu: Crestinul si politica (II)

Nu credeam ca articolul publicat saptamina trecuta va mai avea nevoie de o continuare. Am crezut ca sunt suficiente repere pentru un crestin in acel text, insa am intalnit, in ultimele zile, persoane care inca mai cred ca viata politica este doar pentru “ceilalti” si ca, daca nu trebuie sa arate chiar sila vizavi de unele aspecte ale vietii politice, in orice caz, crestinul ar trebui sa vada ca fiind extrem de pagubitoare orice implicare in acest sens. Unii considera chiar ca acesta este un specific al Ortodoxiei, spre deosebire de alte confesiuni crestine, caracterul contemplativ (adica o viata duhovniceasca intensa si autentica) fiind opozabil, in astfel de conceptii, unui activism social, mai aproape de firea crestinului occidental. Mi se aduc drept dovada secole de istorie in care Biserica a fost un soi de refugiu, un loc de alinare pentru sufletele celor coplesiti de vitregiile vremurilor. Opinia, cel putin a mea personala, este ca o astfel de viziune nu este chiar specifica unei autentice vieti crestine, ca nu corespunde intrutotul dimensiunii unei vieti duhovnicesti.

Mai intai, chiar din istorie vedem cum crestinismul a constituit sursa de inspiratie si cel care a conferit consistenta la nivelul unor state, voievodate, imperii etc. Cel mai la indemana exemplu este cel al Imperiului bizantin, cunoscuta “simfonie bizantina” dintre stat si Biserica ramanand, pana astazi, un model si o dovada ca se poate gasi un loc de intalnire pentru Imparatia lui Dumnezeu si imparatia cezarului. Si in spatiul romanesc se regasesc numeroase exemple, precum cel al Moldovei lui Stefan cel Mare si Sfant, in care dimensiunea crestina nu era doar o caracteristica a vietii religioase, ci isi punea amprenta pe insasi politica statului respectiv.

Venind mai aproape de zilele noastre, desi nu se vorbeste suficient despre aceasta, nu putem trece cu vederea miile de vicitime ale inchisorilor comuniste, persoane persecutate de regimul totalitar pentru ca indrazneau sa aduca o critica pe baze crestine (religioase) la adresa sistemului (si nu vorbim aici doar de preoti, ci de toti cei care nu puteau tolera nedreptatea si prigoana ateista, marturisindu-L pe Hristos si, implicit, intregul ansamblu de valori morale crestine). Iar in decembrie 1989 a devenit si mai evident ca demonstrantii care ingenuncheau si rosteau rugaciunea “Tatal nostru” se ridicasera impotriva dictaturii si in numele unei libertati si a unei demnitati a persoanei umane asa cum este ea postulata de credinta crestina.

Dar poate cel mai elocvent exemplu pe care-l putem gasi pe tema “crestinul si politica” este cel care, desi bimilenar, isi pastreaza nealterata actualitatea. Este vorba de cazul Sfantului Ioan Botezatorul si de modul in care s-a implicat el in viata sociala a timpului sau. Numit de Hristos ca fiind cel mai mare om “ridicat intre cei nascuti din femei” (cf. Matei 11, 11), ascet ce a dus, inca de la o varsta frageda, o viata de o asprime de neegalat, Inaintemergatorul Domnului nu doar ca a propovaduit venirea Imparatiei si a lui Mesia, ci a avut si o atitudine necrutatoare fata de toate lipsurile morale ale timpului sau. Erau certati de catre el nu doar fariseii pentru impietrirea inimii lor, ci si vamesii care spoliau pe platitorii de taxe, precum si soldatii care isi depaseau cu mult obligatiile prin abuzuri, crime, furturi etc. Dar cel mai dur era cu insusi conducatorul acelui timp, cu tetrarhul Irod, pe care-l acuza ca era calcator de lege, luand de sotie pe Irodiada, femeia fratelui sau. Sfarsitul acestei voci care “striga in pustie” il stim cu totii: desi Irod il iubea si, “stiindu-l barbat drept si sfant”, il ocrotea, “multe facea si cu drag il asculta” (Marcu 6, 20), totusi ajunge sa-l ucida la cererea fiicei Irodiadei, care i-a cerut capul pe o tipsie drept rasplata pentru dansul sau la o petrecere.

Rugaciunea – suprema forma de implicare in politica!

A fost sau nu Ioan Botezatorul implicat in politica timpului sau? Avand in vedere ca tinta criticilor sale erau mai-marii tarii si faradelegile savarsite de acestia (mai ales incalcarea legii iudaice de catre Irod), cred ca suntem indreptatiti sa afirmam ca el a avut o pozitie cu unele consecinte in viata publica de atunci. Evident ca atitudinea Sfantului Ioan nu era alimentata de niscaiva ambitii politice, el nu urmarea sa-l dea jos pe Irod pentru a-i lua locul sau pentru a pune pe altul in locul sau. El dorea doar ca aceia care erau in frunte sa respecte Legea (cea iudaica, a timpului sau). Vedem ca nimanui nu-i spune Botezatorul Domnului sa-si lase functia sau sa-si dea demisia: vamesilor (perceptorilor de taxe) le cere doar sa nu faca mai mult peste ceea ce le este randuit, iar ostasilor sa nu invinuiasca pe nedrept si sa fie multumiti cu solda lor (cf. Luca 3, 12-14). Nimanui nu-i cere sa-si schimbe statutul social, predica lui nu este revolutionara in acest sens, ci tuturor le cere sa-si schimbe inima si viata prin pocainta, adica prin lepadarea de faptele rele si prin lucrarea de fapte bune.

Acest model, al Sfantului Ioan Botezatorul, il putem prelua si noi. Nu se cere crestinului sa lupte pentru functii sau pentru putere politica. Cu atat mai putin sa sustina, in acest scop, pe unul sau pe altul.

Dar orice crestin, daca viata lui este cu adevarat crestina, are datoria sa demaste raul din societate, sa-l identifice si sa-i spuna pe nume, nu sa se ascunda in spatele unei atitudini pseudo-duhovnicesti. Raspunderea noastra principala este, desigur, sa primim si sa lasam sa creasca Imparatia inlauntrul nostru. Dar nu mai putin important este ca aceasta Imparatie sa o dorim a veni acum in lume, caci de aceea spunem de cateva ori pe zi in rugaciunea “Tatal nostru”: “vie Imparatia ta, faca-se voia Ta, precum in cer, asa si pe pamant”. Daca vocea noastra nu se aude in societate sau se aude in mod neconvingator, nefiind luati in seama de oameni, inseamna ca, de fapt, viata noastra duhovniceasca este una superficiala.

Ioan Botezatorul nu a predicat prin localitatile timpului sau, nu a cautat multimile spre a le convinge, ci multimile l-au cautat pe el in pustie, pentru ca auzisera despre viata lui plina de sfintenie. Cind viata noastra va fi, cu adevarat, una de sfintenie, atunci si cuvantul nostru va fi puternic si societatea ne va asculta. Incat exista o legatura extrem de stransa intre viata duhovniceasca si cea sociala (politica, in sensul de implicare in “treburile cetatii”). Cu cat suntem mai duhovnicesti, cu atat suntem mai implicati (chiar fara sa ne dorim sau sa cautam aceasta) in viata sociala; insa cu cat suntem mai departe de Dumnezeu, cu atat suntem mai departe si de oameni, chiar si daca am fi implicati, inclusiv prin functii, in diverse componente ale vietii publice.

Cat despre subiectul aflat in dezbatere in aceste zile toride de vara in viata politica romaneasca, vad, aici, un motiv si un imbold in plus, pentru crestini, de a se apropia si a se implica in viata cetatii, nu implicand si Biserica (aici este, precum am mai spus, o alta discutie), ci implicandu-se in calitatea lor de cetateni. Stiu oameni politici care se spovedesc si, desi le este greu sa reziste in fata atator compromisuri care li se cer, dorinta lor de a lucra, in mod real, pentru binele societatii nu a scazut deloc. Se intaresc adesea retragandu-se la cate o manastire, cautand cuvant de folos sub epitrahilul duhovnicului. Biserica se roaga si pentru acestia, dar si pentru toti cei care se afla, vremelnic, la conducere, cu formula “pentru conducatorii tarii noastre, pentru mai-marii oraselor si ai satelor…”. Rugaciunea e, in ultima instanta, suprema forma de implicare in societate si de intrajutorare a celuilalt! Pare paradoxal acest lucru, dar viata Sfantului Ioan Botezatorul ne confirma intrutotul eficienta acestei cai. Restul e voia si planul lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi, incepand de la cei ce traiesc in desavarsita izolare si ajungand pana la cei implicati efectiv in activitati socio-politice.

• Doxologia:

pr. Valentin Istrati: Paradis de vânzare?

Vacanța perfectă este raiul, iar aceste ieșiri în decor ale umanității sunt doar icoane palide ale odihnei celei veșnice, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin.

Pe măsură ce se apropie vara, familiile încep un lung proces de gândire și dezbatere, terminate uneori cu certuri dureroase alteori rămase în coadă de pește. Subiectul este unic, ca la bac: ce vom face în vacanță? Într-o națiune vândută pe bucăți la fier vechi, cu un fashion de la second, puțini însă își mai permit vacanța visată. Se face de fapt un compromis destul de dureros între visul lăuntric și posibilitățile practice ale unui portofel mereu parcă mai mic.

Sunt unii visători din fire, mai ales din regnul feminin. Vacanțe exotice, soare orbitor, bungalouri selecte, romantism pur, clar de lună pe plajă, apă nestrăpunsă de nicio adiere. Alții, mai cu picioarele pe pământ, se aprovizionează acerb cu alimente și băuturi puse la rece, și încept tribulația  estivală setați să mănînce mult și să bea enorm.

Cunosc mulți oameni care țin cure de slăbire năucitoare timp de aproape tot anul, dar când este vorba de concediu, atunci e musai să fie all inclusive. Intestinele se pregătesc de ceea ce e mai rău. Alți oameni, care au făcut economii la sânge timp de un an, acum nu se uită la câteva zeci de milioane când e să te simți bine. Știu persoane care pleacă de la un apartament cu trei camere plin cu de toate, plătesc sume uriașe, pentru a sta într-o cameră cu mai nimic în ea, doar pentru a simți că pleacă de acasă, doar pentru confortul psihologic de a spune celorlalți că a fost în vacanță.

Până la urmă ce e aia vacanță? De ce plecăm de acasă, cheltuim o groază de bani, ne supunem la sute de privațiuni, stăm în trafic ore întregi, ne obosim la greu, stăm în camere de hotel obscure, doar pentru a simți că am avut concediu? De ce plătim bani grei pentru servicii pe care le avem pe gratis acasă. Spre exemplu un uscător de păr e o banalitate acasă, însă un simbol al răsfățului într-o cameră unde noaptea costă cât chiria pe-o lună. De asemenea, suntem o țară cu prețuri aberante în turism. Peste tot, cu leafa pe o lună poți sta la un hotel modest și mânca ceva. La noi, monopolul, corupția și lanțul șpăgilor înseamnă că o cameră insaubră de hotel costă 100 de lei, adică ar trebui să ai 3000 de lei salariu ca să stai acolo fără să mănânci nimic.

M-am gândit deseori la acest lucru. Și singurul lucru evident de aici este faptul că omul simte, în străfundul ființei sale, că acasă nu e la domiciliul din buletin. Căutăm cetatea cea stătătoare, care va să fie. Omul e un perpetuu nomad, un explorator al pământului, o ființă a limitelor mereu provocate, un permanent nemulțumit datorită firii sale care nu poate fi hrănită decât cu alimente necreate, cu har adică. Toate alimentele acestei lumi nu ne pot potoli foamea de infinit, sădită în chipul lui Dumnezeu din noi.

Planificarea vacanței perfecte este de fapt o amintire reziduală a raiului pierdut, pe care îl imaginăm ca fiind grădina perfectă a bucuriei și înțelegerii. Plecăm de acasă, pentru că acasa noastră este cerul. Călătorim spre necunoscut pentru că suntem călători și pribegi pe pământ, până vom ajunge acasă. Visăm un an la concediul trecut și la cel viitor, vădind timpul ca răstimp între cele două ajungeri acasă ale umanității: raiul și Împărăția lui Dumnezeu.

Acum câțiva ani mă aflam în vacanță cu familia. Deodată am văzut că aveam nevoie urgentă de o unghieră. Estetica și igiena necesare erau nimic pe lângă bunul simț elementar. Ori în stațiunea aceea nu exista nici urmă de unghiere. Parcă nici nu se inventaseră în acea zonă de realitate. Am căutat înfrigurat, cu sentimentul acut că îmi cresc unghiile vâzând cu ochii. Nimic. Un gând străfulgerător mi-a venit. Strămoșii noștri și le tăiau cu cuțitul. De abia după ce m-am obișnnuit cu noul look, am realizat ridicolul situației: o vacanță nu este nicidecum o relaxare totală, ci o sumă de privațiuni mascate sub lumina sălcie a unei ieșiri din banal. Imaginația noastră are nevoie de imagini noi, de pretexte și motivații valorice, și acestea le obținem conducând sute de kilometri, dormind în paturi riscante, mâncând de la „împinge tava”, simțind că am fost și noi serviți de cineva, o săptămână pe an. Și toate astea cu bani pe care i-am strâns cu greu, timp de mai multe luni.

Optimismul trebuie să biruie. Vacanța perfectă este raiul, iar aceste ieșiri în decor ale umanității sunt doar icoane palide ale odihnei celei veșnice, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin. Scopul vieții noastre ca trudă istovitoare de a fi este odihna cea fericită, rugăciunea cea veșnică, vacanța lucrătoare de har în care ne vom uni cu Mirele Hristos.

Tudorel Rusu: „Măria Sa Ştefan a fost un om al Evangheliei“

Luni, 2 iulie 2012, când Biserica noastră l-a prăznuit pe Sfântul Voievod Ştefan cel Mare, Înalt Preasfinţitul Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a oficiat Sfânta Liturghie la Mănăstirea Dobrovăţ, ultima ctitorie a domnitorului muşatin. Bucuria sărbătorii a fost întregită de hirotonia diaconului  Sergiu Tudose întru preot, pe seama parohiei Zmeu din comuna Lungani, Protopopiatul Paşcani.

[…]

În cuvântul de învăţătură adresat credincioşilor după rostirea Sfintei Evanghelii, IPS Teofan a vorbit despre viaţa şi mărturisirea credinţei a celui ce a fost domnitorul Moldovei între anii 1457-1504, Sfântul Ştefan cel Mare. „Sfântul Voievod Ştefan a fost numit încă din timpul vieţii sale şi este numit şi acum «cel Mare», aceasta fiindcă a zidit multe biserici şi mănăstiri şi a apărat ţara de năvălirile străine, dar în conştiinţa Bisericii el este mare pentru că în pofida multor slăbiciuni pe care le-a avut, în special în timpul tinereţii, Măria Sa Ştefan a fost un om al Evangheliei, pentru că a fost uns ca domn în Joia Mare, pentru că l-a avut ca duhovnic pe marele îndrumător de suflete Sfântul Daniil Sihastrul şi a fost cel mare pentru că înainte şi după bătălii postea el şi toată oştirea lui, încredinţându-se milostivirii lui Dumnezeu, şi nu forţelor armelor şi armatelor sale. Sfântul Voievod Ştefan a fost la înălţime din punctul de vedere al Evangheliei lui Hristos şi pentru că a avut conştiinţa propriilor slăbiciuni, lucru rar întâlnit la oamenii mari. Un sfânt al Bisericii noastre a mărturisit că «mai mare este a-ţi vedea păcatele proprii decât a învia morţii», pentru că a recunoaşte starea de păcat în care te afli este începutul stării de pocăinţă şi începutul stării de desăvârşire. Or, acest lucru l-a făcut întocmai Sfântul Voievod Ştefan, om mare întru cele ale neamului, om mare întru cele ale Bisericii, om mare în ceea ce priveşte stăruinţa lui şi a poporului pe care l-a condus în dobândirea împărăţiei cerurilor“, a subliniat IPS Teofan. […]

De ce ne plac filmele „cu bătăi”. O explicaţie filocalică

„Când iuţimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie şi lupte cu şerpi şi certuri ca la judecată cu duşmanii.”

„Când partea poftitoare a sufletului e împinsă spre patimile desfătărilor şi spre plăcerile vieţii, tot pe acestea le vede sufletul şi în vis. Iar când iuţimea sau mânia sufletului e înfuriată împotriva semenilor, visează atacuri, războaie şi lupte cu şerpi şi certuri ca la judecată cu duşmanii. Când, în sfârşit, raţiunea lui se înalţă prin trufie şi mândrie, îşi închipuie răpiri înaripate în aer, şederi şi domnii pe tronuri înalte, păşiri înaintea poporului în fruntea unora care luptă.

Numai vederile acelea sînt adevărate, care nici n-ar trebui să se numească visuri, ci vederi. Ele sunt proprii acelora a căror minte a devenit simplă prin sălăşluirea Duhului şi liberă de toată supărarea şi robia patimilor; a căror cugetare se mişcă în jurul celor dumnezeieşti şi se gândeşte la răsplătirile viitoare; a căror viaţă mai presus de viaţa celor vii este fără griji, netulburată, liniştită, curată, plină de milă, de înţelepciune, de cunoştinţa cerească şi de roadele bune cultivate de Duhul. Al celor ce nu sunt aşa, sunt mincinoase şi încurcate şi totul e o înşelătorie vădită.”

(Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice şi practice, în Filocalia VI, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 80)

• Pemptousia/ Arhim. Efrem Vatopedinul:  Sfântul Ioan Hrisostom şi viaţa de familie

Instituţia căsătoriei se află azi în criză peste tot în lume. Sfântul Ioan Hrisostom, căruia îi sărbătorim anul acesta 1600 de ani de la adormire, este considerat creatorul teologiei vieţii cotidiene. În acest articol sunt prezentate poziţiile şi sfaturile Sfântului Ioan Gură de Aur despre cea mai importantă parte a vieţii cotidiene, familia.

Dumnezeu cunoscând dinainte ce va urma după crearea oamenilor i-a plăsmuit pregătiţi biologic pentru „comuniunea căsătoriei”. Geneza se referă iniţial doar la Adam. „Adam dormind, femeia a fost zidită”[1]. Sfântul Ioan Hrisostom menţionează că Moise nu foloseşte verbul „a plăsmuit” («έπλασεν»*) când vorbeşte despre femeie, ci pe „a zidit” («ωκοδόμησεν»*) voind să arate că ea s-a făcut din aceeaşi materie ca Adam, nu dintr-alta, diferită. Femeia, deci, nu este cu nimic mai prejos decât Adam. Este o existenţă umană desăvârşită, dar şi egală cu el. Dumnezeu ştiind dinainte căderea primilor oameni întemeiază căsătoria şi rânduieşte nevoia lor de mângâierea reciprocă.

Înainte de neascultarea primilor oameni şi de ieşirea din viaţa paradisiacă nu exista căsătoria. Primii oameni trăiau feciorelnic, imitând viaţa îngerilor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Cele ale împreunării s-au petrecut după încălcarea [poruncii]; până atunci trăiau ca îngerii în rai, fără să ardă de dorinţa trupească, fără să-i asedieze alte patimi şi fără să fie constrânşi de nevoi trupeşti, ci, fiind creaţi cu desăvârşire nestricăcioşi şi nemuritori, nu aveau nevoie nici să poarte haine. Înainte de a intra păcatul şi neascultarea erau îmbrăcaţi cu slava dumnezeiască, de aceea nici nu se ruşinau, goi fiind”[2]. Primii zidiţi nu au reuşit însă a păstra această viaţă superioară, ci s-au arătat nevrednici unor atât de mari bunătăţi dăruite lor de Dumnezeu[3].

Cele care înainte de cădere erau de prisos – îmbrăcămintea, meşteşugurile, munca – devin necesare din pricina stării de neputinţă şi de boală a oamenilor[4]. Tocmai în această boală a omului îşi are originea căsătoria, al cărei Creator este însă Dumnezeu[5].

Şi care este boala oamenilor de după cădere? Sfântul Ioan Gură de Aur arată că această boală este lipsa deplinătăţii, incapacitatea fiecăruia de a-şi fi suficient sieşi [gr. αὐτάρκεια de la verbul αὐταρκέω, „a-şi fi suficient sieşi, a subzista prin sineşi”, n.tr.]. Nici bărbatul, nici femeia nu-şi mai sunt „suficienţi loruşi”. Firea amândurora este „săracă” (insuficientă). Deci nu este deplină. Unul trebuie să-l completeze pe celălalt. Spune: „Pentru că firea noastră primită de la Creator a devenit insuficientă (săracă) şi nu este deplină, a rânduit Dumnezeu spre folosul nostru să se realizeze această întregire prin binefacerea dobândită din unirea noastră. De aceea a şi creat căsătoria, aşa încât ceea ce lipseşte unuia să fie completat de celălalt şi firea noastră nedeplină să devină astfel deplină şi să aibă posibilitatea, de vreme ce s-a făcut stricăcioasă, să păstreze nemurirea prin succesiune, din tată în fiu, pentru un mare interval de timp”[6]. Adică în căsătorie soţul şi soţia se unesc şi se întregesc ca personalităţi.

După intrarea morţii în lume, Dumnezeul cel „iscusit” „a încuviinţat ca prin împreunare [trupească] să se înmulţească neamul omenesc” şi astfel să nu dispară. Naşterea de prunci este o mare mângâiere din pricina stricăciunii oamenilor. Nunta devine înainte de toate instrument spre naşterea de prunci. Ca să lovească faţa cumplită a morţii, Dumnezeu a dăruit „moştenirea pruncilor”[7]. Primii oameni vedeau continuarea vieţii lor prin dobândirea de prunci şi se mângâiau în faţa morţii. Zămislirea de prunci este socotită cauza esenţială a instituirii nunţii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune însă că, după Învierea lui Hristos prin Care s-a biruit moartea,  nu mai e nevoie de mângâierea naşterii de prunci. Acum mângâierea noastră este aşteptarea învierii personale şi moştenirea Împărăţiei cereşti a lui Dumnezeu, care se dobândesc prin înfrânare şi virtute.

Sfântul Ioan Gură de Aur, asemenea tuturor Părinţii Bisericii, încuviinţează că împreunarea trupească îşi are locul ei doar în cadrul nunţii şi nu în afara acesteia. Câţi se scârbesc de nuntă, potrivit cuvântului Sfântului Ioan, săvârşesc o lucrare „satanică” şi „neomenoasă” şi dispreţuiesc darul lui Dumnezeu, rădăcina propriei noastre naşteri[8]. Comentând Facerea, prima carte a Vechiului Testament, menţionează că „împreunarea trupească” a soţilor nu este de-ajuns pentru a se naşte pruncii. Este necesară intervenţia lui Dumnezeu, „împreună-lucrarea de sus, care mişcă firea «spre zămislire».“Naşterea de prunci nu o face de la sine nunta, ci acel cuvânt al lui Dumnezeu care spune «creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul». Şi acest lucru îl adeveresc cei care s-au căsătorit, dar nu au devenit părinţi”[9].

Omul, după cădere nu a pierdut darul dumnezeiesc al libertăţii de a alege între bine şi rău. Dorinţa trebuie să se mişte, după cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, în anumite limite, să aibă o măsură. Dacă iese din limite atunci este purtată în păcat, câtă vreme dorinţa în sine nu este păcat. În „lipsa de măsură”, în depăşirea limitelor, în neînfrânarea dorinţei stă şi motivul instituirii nunţii. Prin nuntă omul rămâne în anumite limite şi dorinţa lui nu devine păcat. „Pentru că a intrat dorinţa, a intrat şi nunta, tăind lipsa de măsură şi primind omul a avea o singură femeie”[10]. În afara căsătoriei împlinirea dorinţei se manifestă ca desfrânare, adulter şi homosexualitate.

Dacă între soţi nu există înfrânare, nunta nu este cinstită. „Cum este nunta cinstită?”. Răspunsul: „Prin aceea că păstrează pe credincios în înfrânare”[11]. Pentru că, însă, „arderea trupului”, patimile trupeşti, sunt atât de puternice, încât devin piedică înfrânării, opune căsătoria ca medicament împotriva desfrânării. Semnificative sunt cuvintele lui care introduc dimensiunea ascetică în căsătorie. Căsătoria nu ne-a fost dată ca să ne destrăbălăm, nici ca să desfrânăm, ci ca să ne înfrânăm[12]. Şi continuă: „Două sunt motivele pentru care a fost instituită căsătoria: pentru a ne înfrâna şi pentru a deveni părinţi, şi, dintre acestea două, motivul de căpătâi  este înfrânarea”[13].

Desigur, insistând asupra înfrânării nu exclude naşterea de prunci. „Amestecarea” a fost dată „spre naşterea de prunci”. Pruncii constituie veriga de legătură, „podul” care îi uneşte pe soţi. Prin virtutea înfrânării căsătoria se face port liniştit. Domneşte pacea, o ambianţă plăcută, buna înţelegere şi iubirea dintre soţi. Prin grijile vieţii, nunta nu este o piedică în exersarea virtuţilor. Aduce ca exemplu perechea Sfinţilor Apostoli Achila şi Priscila, care, deşi „conduceau ateliere şi se îndeletniceau cu meşteşugul”, erau adică responsabili cu un atelier de confecţionare a corturilor, nimic nu îi împiedica să dovedească rigoare în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu, asemenea monahilor.

Dacă nunta ar fi o piedică în calea virtuţii, atunci ar însemna că Dumnezeu e de vină, Care a introdus-o. Întăreşte Sfântul: „Să nu socotiţi nunta piedică în a vă face bineplăcuţi lui Dumnezeu…, pentru că, dacă nunta, iubiţii mei, şi creşterea copiilor ar fi fost piedică pe drumul virtuţii, nu ar fi introdus-o în viaţa noastră Creatorul… nu este împiedicată întru nimic viaţa noastră creştină, dacă vrem să ne luptăm”[14]. „Pentru că, dacă priveghem, dacă avem trezvie, nici nunta, nici creşterea [copiilor], nici altceva nu ne poate împiedica să ne facem bineplăcuţi lui Dumnezeu”[15].

Este de acord însă să străduinţele şi luptele pe care trebuie să le dea căsătoriţii spre mântuirea lor sunt mai mari decât cele ale monahilor. Însă strădaniile mai mari vor fi răsplătite prin „cununi mai strălucitoare”. Dacă cei căsătoriţi nu sunt absorbiţi de vânătoarea după bunuri materiale, dacă fac uz de bunuri, iar nu abuz, atunci căsătoria nu devine o piedică. Piedică este însăşi opţiunea liberă a omului, care face abuz de căsătorie. „Prin măsură foloseşti şi căsătoria şi primul în Împărăţie vei fi şi te vei şi bucura de toate bunurile”[16].

 Nunta, o „taină mare”

Nunta este caracterizată de Apostolul Pavel ca „taină mare”. Pentru prima oară găsim la Sfântul Ioan Gură de Aur o analiză mai pe larg a caracterului de taină al nunţii. Nunta este taină a Bisericii şi presupune prezenţa lui Hristos. Modelul Bisericii este nunta. După cum Eva a ieşit din coasta lui Adam în timp ce acesta dormea, la fel şi Biserica a ieşit din Hristos, care era mort pe Cruce. Din coasta împunsă a lui Hristos a ieşit „sânge şi apă”, din care s-a făcut Biserica. La taina nunţii este prezent Hristos. Cum? Prin „apa” botezului suntem renăscuţi şi prin „sângele” lui Hristos prin Dumnezeiasca Euharistie ne hrănim duhovniceşte. Prin urmare, soţii sunt mădulare ale Trupului lui Hristos. Pe aceasta se bazează porunca Apostolului Pavel că bărbaţii sunt datori să-şi iubească femeile „ca pe înseşi trupurile lor”[17].

„Şi nu doar din acest motiv trebuie să ne iubim femeia, anume pentru faptul că este mădular al nostru şi a fost creată din noi”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, „şi ci pentru că Dumnezeu a rânduit lege tocmai pentru această iubire, spunând că: «fiecare bărbat va lăsa pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un trup». Din acest motiv şi Pavel ne-a citit această lege, ca să ne îndemne din toate părţile spre iubirea datorată”[18]. Nunta este taină a iubirii. Doar în nunta cinstită se află dragostea adevărată, seninătatea, adevărata fericire, care împreună-merge cu înfrânarea. Văzând bărbatul harismele duhovniceşti ale femeii sale, creşte şi iubirea şi dorul faţă de ea şi nu este atras de alte femei.

Sfântul Ioan Gură de Aur vrea ca nunta să fie ca un port unde ancorează corăbiile, aşa încât să nu existe pricină de naufragiu[19]. Înfrânarea de la unirea trupească trebuie să se hotărască prin buna înţelegere a ambelor părţi. Specifică în acest sens Sfântul: „A rânduit Hristos prin gura lui Pavel să nu se lipsească unul de altul, dar unele femei, chipurile din dorinţa înfrânării, s-au îndepărtat de bărbaţii lor de dragul evlaviei şi i-au împins pe aceştia la adulter şi în prăpastia pierzării”[20]. „Să nu se lipsească unul de celălalt fără numai de comun acord. Ce înseamnă asta? Înseamnă că altfel se nasc mari rele din această înfrânare; căci adulterele şi desfrânările şi destrămarea familiilor din aceasta s-au făcut. Pentru că, având propriile lor femei, bărbaţii desfrânează mult mai mult, dacă îi lipseşti [de unirea trupească]”[21]. Slăbiciunea unuia dintre soţi pricinuieşte ispite continue, iritări, certuri, conflicte. Se pierde astfel liniştea, buna înţelegere şi convieţuirea paşnică; nevoinţa la care aspiră ele este nefolositoare, pentru că alungă dragostea. „Care este câştigul postului şi al înfrânării când încetează dragoste? Nici unul”.

Căsătoria este o taină: şi ca fapt de viaţă, dar şi ca slujbă în sfânta biserică. După această slujbă, petrecerile care de obicei urmează, să aibă loc, dar să fie cuviincioase, să fie pricină de bucurie şi mulţumire fără să fie prejudiciată buna cuviinţă. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „Este posibil să petrecem cu veselie nunta, cu mese bogate, cu haine frumoase, nu îngrădesc acestea. Este îngăduit să ne împodobim cu haine, este îngăduit, dar prin prezenţa bărbaţilor cuviincioşi, a femeilor cuviincioase. Toate să fie pline de bunăcuviinţă, de decenţă, toate, de cuvioşie”[22].

Sfântul Ioan Gură de Aur, confruntându-se cu crizele de zi cu zi ale familiei epocii sale, consideră că acestea se datorează lipsei de criterii corecte în alegerea soţului sau a soţiei. Se adresează părinţilor care atunci jucau un rol important în alegere soţului şi spune tatălui: „Când cercetezi şi cauţi ginere, să te rogi; spune lui Dumnezeu: «pe cel pe care Tu îl vrei trimite-mi-l», lasă grija ta în seama Lui, şi de vreme ce Îl cinsteşti cu această cinste, El te va răsplăti. Rugaţi totdeauna pe Dumnezeu să vă fie mijlocitor în toate lucrările voastre. Pentru că, dacă am rândui astfel problemele noastre, nu ar exista vreodată divorţ, nici suspiciune de adulter, nici motiv de gelozie, nici certuri şi neînţelegeri, ci ne vom bucura de multă pace şi înţelegere; şi dacă există înţelegere, urmează şi alte virtuţi”[23]. Această rugăciune, desigur, o poate face în zilele noastre oricine doreşte să se căsătorească.

Premizele unei căsătorii reuşite

Căsătorie reuşită este aceea care nu pune bogăţia ca bază a reuşitei, ci virtutea. Bărbatul trebuie să aibă evlavia sufletului, bunătate, înţelepciune, frica lui Dumnezeu[24]. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: „O tânără fată care este înţeleaptă, liberă şi cultivă evlavia, valorează cât toată lumea”[25]. „Mulţi dintre cei care au dobândit bogăţie mare, le-au pierdut pe toate, pentru că nu au avut o femeie cu mintea la cap capabilă să le întreţină”[26]. Mulţi vor ca femeia lor să fie frumoasă. Este însă de-ajuns frumuseţea ca să reuşească o căsătorie? Întăreşte Sfântul: „Frumuseţea trupului, când nu este strâns legată cu virtutea sufletului, va putea să îl înrobească pe bărbat pentru 20-30 de zile, nu va dura însă mai mult, de vreme ce femeia îşi arată răutatea, se va destrăma dragostea. Femeile însă care strălucesc prin frumuseţea sufletului, pe cât trece timpul şi se vădeşte bunăcuviinţa sufletului lor, pe atât mai mult îi atrag pe bărbaţii lor”[27].

Să vedem însă ce spune Sfântul Ioan Gură de Aur despre obligaţiile soţilor. Se adresează mai ales bărbaţilor. Probabil, pentru că egoismul masculin se îmblânzeşte cu greu şi de multe ori se manifestă prin brutalitate. Sfântul Ioan Hrisostom condamnă exercitarea violenţei trupeşti şi brutalizarea femeii de către bărbat[28], fenomen care, oricât ar părea de straniu, se întâmplă şi în zilele noastre. Dimpotrivă, cere de la bărbat spirit de jertfă, mare putere de iertare, nu ameninţări şi intimidare[29]. Indulgenţa şi calmul vor asigura o pace trainică în familie, vor îndepărta nemulţumirea şi astfel va creşte devotamentul unui soţ faţă de celălalt[30]. Întăreşte Sfântul Ioan Gură de Aur: „Nu există nimic, dar nimic mai de preţ ca a fi iubit cineva atât de mult femeia lui şi să o iubească şi el”[31].

Sfântul Ioan Gură de Aur se referă şi la un important element de coeziune între soţi, temelie a vieţii conjugale: comunicarea dintre soţi. În aceasta constă înrâurirea reciprocă de zi cu zi a celor doi soţi. Comunicarea se face prin cuvinte şi fără cuvinte. Este pozitivă sau negativă. Cel mai important element al comunicării este discuţia. Etimologic vorbind, cuvântul „discuţie” [gr. συζήτηση, de la verbul συζητώ, συν + ζητώ, „a cere, a căuta împreună”, n.tr.] înseamnă „căutăm împreună” cum trebuie să rezolvăm problemele care privesc viaţa în comun şi familia. Discuţia trebuie să se facă într-o atmosferă de familiaritate, de respect reciproc, într-un climat de libertate, egalitate şi dragoste. Atunci se poate găsi rezolvarea în neînţelegeri sau conflicte. „Pentru că nimic nu este mai amar decât lupta care se dă între bărbat şi femeie. Pentru că amare sunt, cu adevărat, luptele care se dau între persoanele care se iubesc, e ca şi cum cineva se rupe de propriul lui mădular, şi asta pricinuieşte mare durere. Partea bărbaţilor este, aşadar, să iubească, iar a femeilor să cedeze. Dacă, deci, fiecare contribuie cu partea lui, toate vor fi întărite. Şi femeia se face mai vrednică de afecţiune şi de dragoste”[32].

Manifestarea reciprocă a afecţiunii este un element indispensabil al dragostei conjugale. Dragostea se arată prin tandreţe, politeţe, interes. Se exprimă prin cuvinte. Cuvintele sunt hrana sentimentelor şi înviorează dragostea. În lucrurile simple de fiecare zi stă adesea secretul vieţii de familie reuşite. Din păcate soţii de azi au uitat aceste lucruri. Uită să-şi exprime preţuirea şi admiraţia faţă de harismele, capacităţile, eforturile, succesele pe care le atinge fiecare în partea lui, încă şi un compliment pentru cum arată şi pentru cum se îmbracă în fiecare zi, pentru mâncarea bine gătită. Femeia străluceşte şi mărinimia ei creşte atunci când simte că e iubită. Acelaşi lucru e valabil şi pentru bărbaţi. La aceştia creşte buna încredere în sine. Dragostea este întreţinută prin născocirea unor noi moduri de manifestare a ei. Satisfacerea dorinţelor speciale ale celuilalt şi îngăduinţa faţă de slăbiciunile lui ajută la coeziunea soţilor.

Sfântul Ioan Gură de Aur, întărind asupra dragostei dintre soţi spune în esenţă că ei trebuie să înveţe să se ierte şi să se îngăduie. Cel mai matur dintre cei doi trebuie să facă primul pas. În căsătorie nu are importanţă cine a făcut o greşeală sau de ce a făcut-o. Ceea ce se impune este găsirea celui mai rapid mod de a îndrepta situaţia. „Să avem îngăduinţă, spune Sfântul, unul faţă de altul cu dragoste. Cum e posibil să ai îngăduinţă dacă eşti mâniat şi rosteşti vorbe de ocară? Spune cum? Prin dragoste. Dacă nu ai îngăduinţă faţă de aproapele tău, cum te va îngădui Dumnezeu pe tine? Dacă tu nu îl suporţi pe cel care este împreună-rob cu tine, cum va avea Domnul îngăduinţă faţă de tine?”[33]. Prin dragoste este prevenită înstrăinarea soţilor şi moartea relaţiei, care de obicei survine odată cu trecerea timpului, prin epuizare şi lipsă de interes. Atunci avem de-a face cu o căsătorie de formă. Sfântul Ioan este conştient de faptul că modul în care se face comunicarea este vital în prevenirea ciocnirilor. Depinde foarte mult de ceea ce va spune şi de cum va vorbi fiecare. La întrebarea: „Ce trebuie să-i spun, aşadar?” dă răspunsul de mai jos.

Ascultaţi cu atenţie sfaturile lui:

„Cuvinte de dragoste să-i spui… Eu, dintre toate, prefer dragostea ta şi nimic nu-mi este mai dureros decât să mă aflu departe de tine. Şi dacă aş fi nevoit să le pierd pe toate şi dacă m-aş afla în primejdii de moarte, orişice aş suferi, toate îmi sunt suportabile, atât timp cât tu eşti bine. Şi copiii atunci îmi sunt foarte iubiţi, când tu îmi arăţi dragoste. Toate ale tale sunt. Aşa mă sfătuieşte Pavel, spunând că bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci tu îl stăpâneşti. Cu atât mai mult toate ale mele ale tale sunt”. Şi continuă: „Niciodată să nu vorbeşti urât, ci cu înţelepciune, cu preţuire, cu multă dragoste. Să o preţuieşti şi nu va avea nevoie să caute preţuirea altora. Să o preferi dintre toţi oamenii pentru toate: pentru frumuseţe, pentru cumpătare, şi să o lauzi. Să arăţi că îţi place compania ei şi că preferi să rămâi acasă, ca să fii împreună cu ea, decât să ieşi în piaţă. Dintre toţi prietenii să o preferi şi să o preferi pe ea mai mult chiar decât pe copiii pe care ţi i-a dăruit, şi pe aceştia de dragul ei să îi iubeşti”[34].

Cât de bine comunicaţi? Vorbiţi între voi? Vă împărtăşiţi gândurile? Ce faceţi pentru a întări comunicarea voastră de fiecare zi? Vă acordaţi timp, din timpul liber, ca să fiţi împreună şi să vorbiţi în linişte? Sau, nu cumva sunteţi indiferenţi faţă de interesele şi problemele celuilalt şi vă lăsaţi limba neînfrânată? Nu este aceasta concluzia textului de mai sus pe care l-aţi ascultat?

Educaţia copiilor

Aspectul vieţii de familie care-l preocupa cu deosebire pe Sfântul Ioan Gură de Aur erau copii şi tinerii. Pentru nivelul duhovnicesc bun sau rău al tinerilor sunt răspunzători cei mari. În mediul celor mari trăiesc copii, acolo se dezvoltă şi se formează tinerii.

Opera Sfântului Ioan Gură de Aur cuprinde descrieri şi analize inegalabile ale situaţiei tinerilor din epoca sa. Arată: „Tinereţea este o vârstă dificilă, este nestatornică, cu uşurinţă poate fi înşelată, este predispusă la cădere şi cere hăţuri foarte puternice”[35]. „Tinereţea este un lucru sălbatic… se aseamănă calului neîmblânzit şi animalului nedomesticit”[36]. Este foc care se răspândeşte cu uşurinţă şi le arde pe toate. Se aseamănă cu marea învolburată, din pricina nesăbuinţei şi a nestatorniciei fireşti care o caracterizează. Există oameni care săvârşesc fapte urâte mai rele decât ale măgarilor sălbatici care trăiesc în pustie şi dau cu copita[37]. În această situaţie se află cea mai mare parte a tinerilor. De aceea şi striga Sfântul: Prima noastră grijă familia, copiii!„Toate ale voastre să vă fie secundare în faţa grijii pentru copii”[38].

Potrivit Sfântului Ioan Gură de Aur, părinte nu este cel care a adus copii pe lume, ci acela care s-a ostenit să îi crească. Nu „naşterea de copii”, ci „creşterea lor” îl face pe părinte părinte. „Pentru că nu-l face pe un om părinte simplul fapt că a contribuit la naşterea copilului, ci educarea corectă a acestuia”[39]. Şi atunci se făceau auzite nemulţumiri faţă de evoluţia neliniştitoare a tinerilor – neascultare, răzvrătire, obrăznicie, lipsă de respect, nesupunere. Desigur, cu mult mai neliniştitoare este situaţia astăzi, când păcatul cunoaşte o uriaşă acceptare socială, este aproape legiferat şi provocările păcatului sunt mai puternice asupra tinerilor care prin fire sunt nestatornici!

Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie situaţia aceasta lipsei de grijă a celor mai mari şi educaţiei deficitare. „Cauza răsturnării a toate este că nu ne îngrijim de proprii noştri copii. Ne îngrijim de trupurile lor, dar nesocotim educaţia sufletului lor”. Întreabă, mustrând Sfântul Ioan Gură de Aur: „Vrei copil ascultător? De la primii paşi creşte-l în învăţătura şi certarea Domnului!”. Dacă am arăta acelaşi interes faţă de educaţia duhovnicească a copiilor ca şi faţă de orice altă instruire a lor, am preîntâmpina multe rele.

Formarea caracterului copilului stă în mâinile părinţilor. Este nevoie şi de mustrări, dar cu discernământ. Doar astfel poate copilul să-şi însuşească mustrările şi să dobândească structura lăuntrică necesară care va permite dezvoltarea şi întregirea personalităţii sale. Spune Sfântul Ioan: „Părintele unui copil foarte răsfăţat care, dacă îi este bolnav copilul, îi dă dulciuri şi răcoritoare şi doar ce-l mulţumeşte pe copil, nimic însă din cele necesare bolii lui şi când apoi doctorul îl mustră, se apără spunând: „Ce pot să fac, nu-l pot vedea pe copilul meu plângând!”, [îşi merită soarta]: „Sărmane, şi nenorocite, şi trădătorule! Pentru că numai tată nu pot să îl numesc pe unul ca acesta; cu cât mai bine ar fi fost pentru tine, mâhnindu-l pe copil pentru puţin timp să-l faci sănătos pentru totdeauna, decât să faci din această scurtă mulţumire pricina unei tristeţi permanente”[40].

Satisfăcând copilului orice dorinţă facem din el un om egoist; şi cu un asemenea caracter va fi nefericit în lume. Întăreşte Sfântul: „Ca nişte sculptori să depuneţi toată strădania, aşa încât să faceţi din copiii voştri minunate statui care să se asemene lui Dumnezeu. Vor deveni astfel, dacă scoateţi din ele orice lucru de prisos, dacă adăugaţi ceea ce trebuie, şi în fiecare zi le inspectaţi, ca să vedeţi ce defect firesc au, ca să îl ştergeţi”[41]. Bunii pedagogi lucrează precum agricultorii care taie unele ramuri ale plantelor, iar pe altele le lasă să crească. Uneori pedepsesc răutatea, încurajând şi promovând binele[42]. Primind observaţia şi dojana, copilul trebuie să înţeleagă că acela care-l dojeneşte o face cu dragoste, iar nu ca să-i provoace suferinţă. Atunci primeşte cuvintele, nu ca venind din furie, ci din grija unui părinte care se nelinişteşte pentru copilul lui. Iată cum îi sfătuieşte Sfântul pe părinţi: „Să îl îndrepţi (pe copil): uneori privindu-l cu o privire severă, alteori spunându-i cuvinte amare şi mustrătoare şi alteori prin cuvinte bune şi promisiuni… Să fie şi ameninţări, dar să nu le aplici. Copilul să nu înţeleagă că sunt simple ameninţări. Ameninţarea are efect doar atunci când copilul crede că se va şi aplica. Căci, dacă tânărul care a făcut o greşeală înţelege că îl ameninţi fără să îl şi pedepseşti, va rămâne indiferent. Să aştepte să fie pedepsit, fără însă a fi pedepsit, ca să nu piardă frica pedepsei”[43]. „Tocmai aceasta este însuşirea pedagogului: să nu se grăbească să pedepsească, ci să aspire la îndreptare şi să fie prudent în a aplica pedeapsa”[44].

Sfântul Ioan Gură de Aur socoteşte că e nepedagogic să îl educăm pe copil, aşa încât să-şi omoare şi să-şi refuze furia. Trebuie să îl învăţăm modurile prin care poate să-şi canalizeze în chip creator mânia. Spune părinţilor: „Să mergem la lucrarea sufletească cea mai dominantă, mânia. Mânia nici nu trebuie dezrădăcinată cu totul din copil, nici să îi permitem să o folosească fără discernământ. Trebuie să îi educăm pe tineri de la vârstă fragedă, aşa încât atunci când ei înşişi sunt nedreptăţiţi, să rabde şi să nu se mânie, când însă văd că altul este nedreptăţit să intervină curajos şi să îl apere prin mijloacele potrivite”[45]. Trebuie să se exerseze copilul în a-şi stăpâni iritabilitatea, astfel încât să poată primi o anume dezamăgire sau zădărnicire a vreunei dorinţe a lui fără să se mânie. Când copilul învaţă să rabde micile pagube şi dezamăgiri, va putea mai târziu să rabde şi pe cele mai mari pe care le va îngădui Dumnezeu[46].

Este necesar ca oferim copilului distracţii inofensive şi amuzament, să îl conducem la oameni virtuoşi, să îi arătăm frumuseţile naturii şi ale artei şi să îi dăm o anumită libertate de mişcare, după ce i-am spus că priveliştile necuviincioase şi obscene nu au nici o valoare. „Când îi spunem toate acestea”, spune Sfântul nostru Părinte, „trebuie să îi dăm multe sărutări şi să îl strângem la piept, ca să îi arătăm marea noastră dragoste”[47].

Creşterea duhovnicească a copilului trebuie să fie grija principală a părinţilor. Nu trebuie să înveţe carte şi meşteşuguri doar pentru a câştiga bani, ci şi ca să crească „în învăţătura şi certarea Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur întăreşte: „Nu îţi spun să ţii copilul necăsătorit şi să îl trimiţi în pustie sau să îl obligi să devină călugăr. Nu, nu îţi spun asta. Desigur, aş dori-o şi mă voi ruga ca toţi să primească a se face monahi. Dar pentru că pare greu, nu insist. Creşte, deci, un atlet al lui Hristos şi învaţă-l să fie de mic evlavios şi ca om în lume”[48].

Despre valoarea exemplului personal al celor mari scrie multe pagini Sfântul Ioan Gură de Aur. „După cum e pământul în care va fi sădită planta, asemenea va fi şi fructul ei”[49]. „Cum să îl poţi îndrepta pe fiul tău, să îi dai sfaturile trebuincioase altuia care este neglijent, de vreme ce tu însuţi, care te afli la o bătrâneţe înaintată, faci asemenea fapte rele? Astea le spun şi îi dojenesc pe vârstnici, nu pentru a disculpa de orice acuzaţie şi vină pe tineri, dar prin cei dintâi să îi păzesc pe cei de-al doilea”[50]. „Cum poate, deci, tatăl să îi înveţe pe alţii să-şi înfrâneze patima, obrăznicia şi mânia, când el însuşi nu a învăţat să se înfrâneze”[51]. „Mai degrabă noi avem nevoie de pedagog, nu aceia, adică copiii, de vreme ce greşelile lor nu pot fi mari, câtă vreme ale noastre sunt foarte mari”[52]. „Toată răutatea copiilor noştri se trage din propria noastră neglijenţă şi pentru că nu îi conducem dintru început şi de la vârstă fragedă spre drumul evlaviei”[53].

Cel care recurge la cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, constată deplinătatea gândirii sale şi actualitatea ei. Cuvântul lui este valabil de-a lungul timpului. Nu lasă nici un aspect al sufletului uman necercetat.  Cunoaşte în profunzime sensul existenţei omului. E posibil, desigur, ca din pricina distanţei de timp care ne desparte, răspunsurile lui să poată fi primite doar în anumite condiţii. Duhul lor însă este totdeauna de actualitate şi contemporan. Pentru că pune în centrul cugetărilor sale pe Hristos, este adică hristocentric, de aceea şi este valabil de-a lungul timpului. Oferă în esenţă, prin Duhul Sfânt care Se sălăşluieşte în el şi îl luminează, cuvântul Evangheliei în epoca noastră. Totdeauna când îl citim are ceva să ne spună despre problemele epocii sale, care pare că sunt şi propriile noastre probleme de azi.

Epoca noastră poate fi socotită solicitantă şi probabil apăsătoare. Poate să i se pară cuiva că spusele Sfântului nu sunt aplicabile azi. Dar şi în epoca lui existau asemenea voci: „Nu îi vom face pe copiii noştri călugări!”, strigau unii părinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur, de la altar, le astupa gura cu sfântă patimă: „Nu e nevoie să se facă monahi, faceţi-i buni creştini!”[54]. Azi, în epoca crizei instituţiilor şi valorilor, în epoca nihilismului total este puternic atacată instituţia familiei. În Europa de Nord familia aproape s-a dizolvat. Căsătoriile se fac doar din motive de ceremonial, pentru că aşa dă bine, ca să-şi facă fotografii, să se dea mese. Multe dintre aceste căsătorii durează şase luni, un an. Multe vedete nu declară doar că vor să-şi întemeieze o familie, ci şi că nu prea îi dau importanţă şi vor destrămarea acesteia. Ei sunt, din păcate, modelele tineretului nostru de azi.

Tânărul grec care de bună voie se rupe de Tradiţia Ortodoxă se confruntă din plin la nivel existenţial cu probleme şi crize ale valorilor, instituţiilor şi societăţii. Pentru grecul ortodox această Tradiţie este de mare preţ, este nepreţuită, este strămoşească. De aceea şi cel care o respinge, respinge în esenţă fiirea lui ontologică şi trăieşte o mare criză a conştiinţei de sine.

Doar cel care pune în practică şi trăieşte Tradiţia Ortodoxă după poveţele Sfinţilor noştri, după poruncile lui Hristos, este o personalitate matură care nu poate fi zdruncinată de nici o amărăciune şi criză. Trăieşte viaţa în Hristos dincolo de orice moralism şi teorie a obligaţiilor. Trăieşte în Hristos 24 de ore din 24. Trăieşte în Dumnezeu zi de zi, în familie, la lucru, în societate.

Pe noi, ca aghioriţi, ne doare şi ne nelinişteşte mult mersul familiei din zilele noastre. Constituie un imperativ de fiecare zi al rugăciunilor noastre bunul ei mers, după Hristos, şi păstrarea binecuvântării lui Dumnezeu în familie. Poate că Dumnezeu, nouă, călugărilor, ne-a dat binecuvântarea de a trăi în afara lumii, de a nu întemeia o familie, dar şi noi provenim dintr-o familie. În plus, ca părinţi duhovniceşti, care avem cheile inimilor oamenilor, vedem că mulţi tineri trăiesc într-o desăvârşită ignorare a subiectelor credinţei noastre şi, în paralel, abordează viaţa cu multă superficialitate. Şi ne punem întrebarea: Cum vor întemeia mâine o familie sănătoasă aceşti oameni? Ce vor spune copiilor lor, fiind ei înşişi goi de valori şi de sens?

Din păcate, domneşte azi în lume o viziune umanistă asupra vieţii, care are ca ţel fericirea pământească a omului. Mulţi învaţă că trebuie să devenim oameni buni şi asta va aduce pacea şi fericirea. Acest lucru însă, în esenţă, nu este nimic. Dacă nu devenim oameni plini de har, adică vase ale dumnezeiescului har, „nimic nu am făcut”.

Trebuie să ne întoarcem de la moralismul steril şi rece care conduce la formalism şi să ne luptăm potrivit poveţelor Părinţilor Bisericii noastre pentru  a dobândi sfinţirea noastră, „înfierea” lui Dumnezeu, care reprezintă cea mai înaltă cinste pentru neamul omenesc. Şi acest lucru se poate dobândi şi în lume, şi în familie. Cu responsabilitate scriem că ştim oameni de familie care au harul lui Dumnezeu şi nu sunt monahi. Asta pentru că se luptă cum trebuie şi trăiesc bineplăcut lui Dumnezeu, în modul pe care îl recomanda şi Sfântul Ioan Gură de Aur creştinilor din epoca lui.