DE CE AU ABANDONAT MARILE PUTERI PE CRESTINII DIN ORIENTUL APROPIAT?

Foto: Foreign Policy

De ce-i abandonăm pe creștini?

De David Suissa/ raymondibrahim.com

Cu toate aceste discuții moralizatoare pe care le-am auzit despre refugiații musulmani ce vin din Siria, cine mai vorbește despre creștini? De-a lungul ultimilor ani, nici un grup religios nu a fost mai persecutat în tot Orientul Mijlociu decât creștinii. Și, totuși, aproape nu se vorbește deloc despre aceasta.

Este adevărat, modul evreiesc de a pune problema nu este „ori una, ori cealaltă”. Se presupune că suntem la fel de preocupați de soarta tuturor. Deci, cu toate aceste sentimente frumoase pe care atât de mulți evrei americani le exprimă față de refugiații musulmani, de ce nu au loc în inimile noastre și creștinii oprimați?

Din nu se știe ce motive, noțiunea de „musulmani în suferință” pare să rezoneze mai mult cu inimile liberale decât „creștini în suferință”. Poate că musulmanii par mai “exotici” sau “neînțeleși”; poate e din cauză că mulți liberali îi disprețuiesc pe creștinii fundamentaliști din America, cu ale lor manifestări anti-avort și anti-homosexualitate.

Oricare ar fi răspunsul, săracii creștini par să nu fie scutiți niciodată. Un studiu Pew din 2012 a constatat că „creștinii continuă să fie grupul religios cel mai asuprit din lume.”

Chiar și primii doi cei mai proeminenți creștini din lume – președintele Barack Obama și Papa Francisc – abia dacă au scos un cuvânt despre situația refugiaților creștini din Siria.

Sistemul actual de gestionare a refugiaților îi favorizează în mod deosebit de refugiații musulmani. Chiar dacă creștinii reprezintă mai mult de 10 procente din populația siriană, din cei 2.184 de refugiați sirieni admiși în Statele Unite până în prezent, doar 53 dintre aceștia sunt creștini, în timp ce 2.098 sunt musulmani.

Acest număr redus este tragic, pentru că creștinii care trăiesc în țările musulmane sunt într-o situație deosebit de gravă.

„ISIS și alte mișcări extremiste din regiune îi pun pe creștini în sclavie, îi ucid și îi dezrădăcinează, fără a se vedea nici un posibil ajutor la orizont”, a scris Eliza Griswold în The New York Times în luna iulie.

Raymond Ibrahim, autor și expert arab, adaugă:

„în mâinile Statului Islamic, care se presupune că a precipitat criza imigranților, creștinii au fost în mod repetat forțați să aleagă între a renunța la Hristos și a fi uciși; au fost înrobiți, iar femeile violate; au avut mai mult de 400 dintre bisericile lor profanate și distruse.”

Această situație oribilă, scrie Ibrahim, nu a fost întotdeauna așa:

“Creștinii și alte minorități religioase nu au fugit din Siria lui Bashar Assad, din Irakul lui Saddam Hussein sau din Libia lui Muamar Gaddafi. Persecuția sistematică a început numai după ce SUA au intervenit în acele națiuni în numele „democrației”, însă reușind doar deschiderea cufărului cu teroriști jihadiști pe care dictatorii l-au ținut mult timp încuiat.”

Înlocuirea răului cu altul și mai mare – aceasta pare a fi fiara descătușată în jungla Orientului Mijlociu.

În orice caz, dacă credem în conceptul de triaj – tratarea cazurilor cele mai urgente mai întâi – Occidentul ar trebui să se trezească și să privească în mod serios situația disperată a creștinilor din Orientul Mijlociu, care nu au o „țară creștină” în zonă în care să se refugieze.

Există multe țări arabe/musulmane care ar putea prelua refugiați musulmani, dar refuză. După cum s-a arătat recent în Washington Times, Arabia Saudita are peste 100.000 de corturi goale, cu aer condiționat, care ar putea găzdui până la 3 milioane de refugiați, dar și-a închis porțile în fața confraților musulmani aflați în nevoie. Probabil că țările arabe bogate în petrol consideră că „Vestul mărinimos” se va ocupa de ei.

Ironia este că însăși persecuția creștinilor face salvarea lor încă și mai dificilă. Așa cum a raportat Patrick Goodenough pentru CNSNews.com, guvernul federal al SUA se bazează pe Organizația Națiunilor Unite în procesul de solicitare a statutului de refugiat – și cum creștinii sirieni se tem adesea să se înregistreze cu ONU, ei, ca și alți ne-musulmani, rămân de izbeliște.

Acest lucru înseamnă că la refugiații care au cea mai mare nevoie de salvare se ajunge cel mai greu. Dar nu tocmai aceasta face ca ei să fie cei mai demni de mila noastră – să facem acel efort suplimentar pentru cei care au cea mai mare nevoie? Chiar dacă am pune deoparte problema spinoasă a posibilității ca teroriști musulmani să se infiltreze în rândul refugiaților, și ne-am uita doar la nevoia umană, nu le suntem oare datori creștinilor să acordăm o mai mare atenție situației lor?

Dacă cea mai puternică țară de pe Pământ nu poate face acest efort pentru a-i salva pe refugiații creștini, cine o va face?

Dacă cel mai puternic om de pe Pământ nu poate sta în apărare celor mai oprimați, cine o va face?

Cine va vorbi pentru grupul religios cel mai persecutat din lume?

Cine va da startul etichetei (hashtag) #IamChristian?