DESPRE CE E CRACIUNUL? Intre saracii sacrificati pe altarul rasfatului nostru, frenezia mincinoasa a spiritului Craciunului si bucuria tainica a Luminii

Vezi si:

• Doxologia:

Cineva plânge de Crăciun

E multă agitaţie înainte de Crăciun. Toţi oamenii aglomerează magazinele, străzile, pieţele, cu gândul motivat, aproape isteric, de a pune cât mai multe pe masa şi sub bradul de Crăciun. Iluzia e evidentă. Super-marketurile se închid doar pentru două zile, aşa că rezervele de hrană nu prea au sens. Ceea ce justifică ascuns tot iureşul consumist de sărbători este durerea şi dorinţa ca sărbătoarea să nu treacă oricum, să fie plină de bunătăţi, un festin pe cinste, în care lipsurile unui an întreg să fie date uitării. Românii se împrumută, cutreieră îndelung, doar-doar or găsi ceva mult, bun şi mai ales ieftin.

La izvorul ei, această tendinţă de a face sărbătoarea de neuitat este una plină de adevăr. Sărbătoarea nu e doar un semn temporal crestat pe arborele genealogic al umanităţii, nu e doar simbolul unei realităţi mântuitoare de acum două milenii, nu e nici măcar un dans ciclic al evenimenţialului. Ea este conştiinţa tainică a trăirii în meta-istorie, acolo unde Hristos cel veşnic umple de nemurire viaţa noastră muritoare. De aceea orice sărbătoare religioasă se ritmează şi se nemureşte cu Dumnezeiasca Liturghie, adică intrarea Bisericii în Împărăţia Sfintei Treimi, aşa cum se şi proclamă la binecuvântarea iniţială: „Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.

Hiperactivitatea specifică sărbătorii este de fapt frica de a nu rămâne anonim în timp ce alţii se pecetluiesc cu lumină netrecătoare. Luminiţele din brad, de pe case, din pomi, nu sunt decât expresia dorului omenesc după lumină infinită, adică după har. Puţini însă realizează în interioritatea tăcută a sufletului lor că adevărul Crăciunului este şi unul de taină, de jertfă şi de durere dăruitoare. Bucuria Crăciunului, deseori convertită în delicii gastronomice, specialităţi cinegetice sau mentalitate de Gadara, umbreşte uneori sensul fundamental al coborârii lui Dumnezeu la noi.

Aceste ultime zile dinaintea Crăciunului, în care oamenii adună frenetic bunătăţi, sunt de fapt zilele din urmă ale sarcinii dumnezeieşti. Fecioara gravidă cu Dumnezeu se apropie de momentul în care Viaţa universului iese din pântecele ei. Sunt zile de pelerinaj, de călătorie istovitoare pentru o fecioară în luna a noua, timpuri de înnoptat în ger, de căutare a cetăţii de baştină. Sunt zile de intensă suferinţă, ca model fundamental al durerii care însoţeşte orice izvorâre de lumină. Sfânta Maria îşi începe lungul drum către cer, printr-o înstrăinare de cele pământeşti, de cetatea ei, de rudenii şi cunoscuţi. Se apropie peştera de a deveni catedrală a cerurilor. Îngerii îşi pregătesc de milenii corurile solemne. Fecioara se pregăteşte să nască singură, într-o iesle friguroasă, printre animale, pe Fiul veşnic al lui Dumnezeu. Acesta este şi înţelesul teologic al postului Naşterii Domnului, ca pelerinaj prin lumină, înstrăinare de plăceri, căutare a cetăţii de baştină a umanităţii, adică a raiului, şi naştere duhovnicească a lui Hristos în inimile noastre.

În vuietul dinaintea sărbătorilor, cineva plânge în tăcere. Cineva, mai înaltă decât cerurile, mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii se pregăteşte printre lacrimi să nască pe Dumnezeu.

[Cristina Sturzu] Crăciunul înseamnă mai mult „a dărui“ decât „a primi“

Colindele şi cântecele de Crăciun se aud peste tot prin oraş, la radio, la TV. E sezonul darurilor, sezonul în care ne amintim să fim mai buni, mai darnici. Dar şi sezonul în care, mai ales cei care avem copii, suntem asaltaţi de listele către Moş Crăciun. „Vreau jucăria aceea!… Nu, cealaltă!“ Vreau… Vreau… Vreau“. Este un moment delicat în viaţa copiilor noştri şi un moment dificil pentru părinţi, în care au nevoie să înveţe că sărbătoarea Crăciunului înseamnă mai mult „a da“ decât „a primi“.

Poate aţi prins şi voi ideea aceasta, că uneori perioada sărbătorilor se transformă uneori într-o aniversare în care uităm chiar de „aniversat“. Dacă nu v-aţi pus până acum această întrebare, vă invit să vă gândiţi: ce-ar fi să faceţi petrecere de ziua voastră, să vă invitaţi prietenii, cunoscuţii, toţi să se bucure şi să se distreze în lumina beculeţelor, a artificiilor, să mănânce toate bunătăţile pregătite, dar să uite chiar de voi? Cam către asta ne îndeamnă toată cultura de consum a zilelor noastre, chiar dacă, încă, se mai aud colindele ce cântă Naşterea Domnului în difuzoare.

Dacă intraţi în mall-uri şi în mari lanţuri de magazine în această perioadă vedeţi forfota uriaşă de oameni hipnotizaţi, stăpâniţi de duhul cumpărăturilor. Agitaţi, aleargă dintr-o parte în alta, de la un raft la altul, să-şi umple coşurile cu cumpărături pentru mâncăruri tradiţionale şi cu lucruri care se vor constitui în cadouri mai mult sau mai puţin costisitoare. Şi, printre cele mai costisitoare, cadourile pentru copii, cei mai teribili consumatori, pe spatele cărora se dezvoltă industrii întregi de jucării şi obiecte de ultimă modă, pe care aceştia şi le doresc sub brad în dimineaţa de Crăciun.

Toţi suntem speciali

Un copil a pus un laptop pe lista către Moş Crăciun. Părinţii au încercat să-i explice că este un dar prea costisitor pentru bugetul lor, iar răspunsul copilului a fost că acesta e motivul pentru care nu l-a cerut de la ei, tocmai că ştia că e prea scump ca să-şi permită să-l cumpere. O perspectivă cam amară, nu credeţi? Se pare că e nevoie de o schimbare de perspectivă în viziunea copiilor, pe care părinţii au nevoie s-o implementeze, încet, încet. De ce? Nu vrem oare ca şi copiii noştri să înveţe să fie bucuroşi? Pregătim o generaţie de egoişti care vor intra în lume aşteptând să li se împlinească toate dorinţele şi plâng că nu e Moş Crăciun care să le împlinească? Ori centrându-se atât de mult pe darurile pe care le au, uitând de Dăruitor? Cam aşa ceva.

Nu mă înţelegeţi greşit, nu e rău a le face câteva daruri copiilor. Dar nu e bine a ne da de ceasul morţii pentru asta şi a schimba sensul Crăciunului. Cum facem trecerea de la consumator la dăruitor? Cum îi explicăm copilului că sărbătoarea Crăciunului nu înseamnă doar „a primi“? Cum îi explicăm copilului sensul sărbătorilor?

Iată două sugestii pe care le puteţi lua în considerare:

Mai întâi, fiţi atenţi la prinţesele de Crăciun. Dacă ai fete, eşti mai mult sau mai puţin prins în mişcarea aceasta a prinţeselor. Majoritatea păpuşilor de pe rafturi sunt prinţese din filme ce rulează pe canalele pentru copii. Dar nu ştiu cât de sănătoasă este această mentalitate pentru fetiţele noastre. A nu se înţelege că e ceva greşit să-i spui fetiţei că e o prinţesă şi să o tratezi astfel în diferite ocazii. Dar în această perioadă avem oportunitatea de a-i arăta şi ei ce înseamnă a-i trata şi pe alţii – nu doar pe ea – ca şi cum ar fi prinţi şi prinţese. Cum puteţi tu şi fetiţa ta să faceţi să se simtă special pe cineva sărac, bolnav ori singur?

Or, schimbând un pic perspectiva, să vorbim despre un dar foarte la modă pe care băieţii abia aşteaptă să-l despacheteze: ultimul şi cel mai tare joc video sau computer. Deşi jocul video poate părea ceva foarte interesant şi captivant, un părinte cu prezenţă de spirit va şti să-i pună limite copilului şi va reuşi să întoarcă febrilitatea jocului în favoarea cultivării răbdării: va stabili doar un anumit timp pe zi alocat jocului, în vreme ce restul timpului va fi ocupat cu activităţi mai folositoare, în care timpul său, pe care l-ar fi folosit pentru joc, să fie un dar pentru aproapele.

Avem nevoie să-i învăţăm pe copii mai degrabă să dăruiască decât să primească, să limităm ceea ce alegem să le dăruim pentru a-i învăţa să aprecieze ceea ce au. Să simtă binecuvântarea faptului că au o casă călduroasă, haine şi paturi confortabile.

Anotimpul darurilor… şi pentru alţii

Cea mai bună metodă pentru a-i vindeca pe copii de consumatorism în această perioadă este de a-i aduce în contact cu alţi copii, aflaţi în situaţii foarte grele şi de a găsi modalităţi de a-i ajuta. A-i duce în instituţii pentru persoane defavorizate pentru a oferi acolo câte ceva, a sponsoriza o familie săracă. Copiii noştri îşi imaginează că fiecare familie îşi permite luxul de a se trezi în dimineaţa de Crăciun cu daruri sub pom, dar în realitate multe familii nu-şi pot permite să cumpere un brad şi îşi fac griji dacă vor avea ce să pună pe masă.

Aşa încât nu consideraţi că are cine să le dea, că sunt alţii mai bogaţi ca voi, ori sunt alţii care se ocupă de asta. Învăţându-i pe copii să facă ei înşişi daruri celor aflaţi în nevoi, îi învăţaţi să fie chiar asemenea lui Dumnezeu, Cel care ne-a făcut cel mai mare Dar: pe Însuşi Fiul Său, născut într-un staul.

Ca părinţi, ne revine sarcina de a-i învăţa pe cei mici că „sărbătoarea de Crăciun“ nu se referă doar la a primi lucruri noi, jucării sofisticate, ci şi la a împărtăşi dragostea cu alţii. Este important ca ei să vadă la noi înşine acest comportament. Iar a dărui timp şi lucruri materiale nu trebuie să se limiteze doar la aceste momente de sărbătoare, ci există posibilităţi nelimitate tot anul în care întreaga familie să se dăruiască, dăruind din ce au primit de la Dumnezeu.

Ajutându-ne copiii să înţeleagă diferenţa dintre fericirea de moment, care dispare într-o clipă, imediat ce la tv apare o reclamă cu o jucărie nouă, şi bucuria care durează, „procurată“ prin actul dăruirii altruiste şi al ajutorării aproapelui, nu doar că le facem „sărbători fericite“, ci le oferim chiar secretul prin care întotdeauna vor şti unde să caute bucuria.

În căutarea sărbătorilor

Andreea Hefco

Mai sunt câteva zile până la Crăciun. Am auzit dorinţe pentru daruri de linişte, de pace, de mai multă bucurie şi am ştiut că nu sunt doar cuvinte frumoase sau urări pentru felicitări. Cei care le-au rostit erau dintre cei care căutaseră Crăciunul în inima familiei şi a prietenilor, dar şi în magazine bogat ornate, în locuri cu peisaje mirifice, în filme de sezon, în colinde şi în cadouri frumoase. Şi totuşi nu l-au găsit. Pentru că sărbătoarea aceea nu e numai o dată roşie în calendar. E o stare. E un loc. Şi dacă doriţi, vă invit să mergem împreună să o găsim.

Un prim indiciu pentru această căutare este că exteriorul ajută, dar nu atât de mult pe cât am putea crede. Ornamentele strălucitoare, luminile din vitrine sau din casele noastre, mirosul de cozonac sau cântecul de colinde ne încălzesc sufletele şi ne aduc ceva din mireasma bucuriei. Această mireasmă are rolul de a ne pregăti, de a ne face poftă de bucuria cea adevărată. De asemenea poate uşura deschiderea şi poate netezi drumul. Dar, din păcate, oricât am încerca să batem cărări exterioare, simţim că ele nu ne pot duce la destinaţie. Doar ne ajută. Chiar şi prin aceea că oricât le-am umblat, nu au reuşit să ne introducă în ieslea sfântă a Naşterii Domnului.

Uneori, chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică

O hartă bună a căutării ar fi dată de cele trei mari zone ale geografiei noastre interioare. Asemenea unei celule, o primă zonă este nucleul, cel după chipul lui Dumnezeu, în care se află Tronul sau Împărăţia Lui Dumnezeu. Numai omul care ştie să primească din acest loc „poartă multă roadă“. Iar acest „nucleu“ este în inima omului. „Să aveţi deci rădăcina şi temelia pusă în dragoste“ (Ef. 3, 17). Inima este mai mult decât o pompă care ne împinge seva sângelui în vase, ci are şi o minte a ei, numită nous. Aceasta are o adâncime capabilă să cuprindă Necuprinsul şi astfel ea este legătura noastră directă cu Dumnezeu, Cel care a zidit-o tocmai ca ea să primească Harul necreat, dăruit omului. Şi apoi să-l transmită ca lumină, inspiraţie, înţelepciune către mintea raţională, cugetătoare şi implicit celorlalte puteri ale sufletului. Prin Botez şi Sfintele Taine mintea-inimă este iarăşi conectată la Sursa vieţii.

Acest nucleu al fiinţei noastre este învăluit de o zonă de umbră, de spini, de osteneli şi suferinţe, de vid şi singurătate. De la căderea lui, de când omul s-a rupt de Dumnezeu, sufletul lui trăieşte nostalgia a ceea ce a pierdut, se scaldă în absurditate şi nelinişte în faţa morţii, în frământări continue şi în suferinţă. Aceasta este a doua zonă.

Iar la exterior, ca o protecţie pentru a supravieţui, s-a clădit cea de a treia zonă, în care ego-ul se manifestă pentru a opri aceste suferinţe, ca un scut zidit temeinic şi în prea mult timp, timpul nostru, din toate posesiunile, din poziţia socială, renume, imagine, bani şi multe alte dorinţe, bifate în căutarea unei fericiri ceva mai lungi. În acest caz, uneori chiar şi religia este un refugiu sau o asigurare de viaţă veşnică. Din păcate, acest scut nu e împotriva durerii, ci e chiar împotriva Vieţii adevărate.

În acest al treilea strat, putem cel mai uşor să ne oprim în căutarea Crăciunului, fermecaţi până la hipnoză de strălucirea podoabelor cumpărate cu bani, a instalaţiilor multicolore care clipesc ca de sărbătoare şi de abundenţa unei mese prea pline cu bucate scumpe. În faţa unui brad susţinut de multe cutii de cadouri ne putem opri înainte să ajungem cu adevărat la locul Naşterii Domnului, anesteziindu-ne simţurile cu aromele „identic naturale“ ale Bucuriei la care am fost şi suntem chemaţi.

Ce putem face?! Fiecare articol al acestei pagini a fost, rând pe rând, o soluţie la această problemă, sperând să răspundă pe limba fiecăruia şi să ne ducă poate mai aproape de sursa dorului din noi, care strigă parcă şi mai puternic în aceste zile din an.

Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru

Noi vrem o minune. Vrem să trăim Naşterea cea adevărată. Şi vrem asta acum. Surprinzător poate, e nevoie să renunţăm la dorinţa asta şi la toate dorinţele şi, de asemenea, la nerăbdare. Ca să-I facem Lui loc şi… noi doar să rămânem acolo, cu El, goliţi de orice altă dorinţă. Frenezia pregătirilor de sărbătoare nu are nimic în comun cu calea propusă aici. Are în comun doar faptul că aşa ne-am obişnuit, că aşa am învăţat să trăim. Iar calea cred că e legată mai mult de a fi, decât de a face (…) Rugăciunea şi gândul permanent la Dumnezeu fac ca harul Lui să coboare în cotidianul nostru şi să transforme toate cu prezenţa Lui.

Deci, să facem curat în inima noastră coborând acolo rugăciunea şi nu trimiţând-o la cer, să facem daruri scumpe lumii întregi prin râuri de binecuvântări şi să ne hrănim împărăteşte cu hrana Cinei Liturgice care ne este dată nouă, cu o generozitate copleşitoare, tocmai pentru a ne duce spre bucuria Darului născut în noaptea de Crăciun.

„Steaua prinde să lucească

peste ieslea împărătească

Şi din nou trei magi

varsă din desagi

aur şi tămâie….“

• Lidia Staniloae/ Doxologia: Lumina nepieritoare a Crăciunului

[…]Nu de mult, profesorul Dr. Michael von Brück, de la Universitatea din München, care se ocupă cu studierea efectelor rugăciunii a spus că iniţial era convins că ea este un exerciţiu de concentrare, un Placebo care are efect în anumite cazuri. Totuşi, fiind silit de împrejurări să se ocupe mai intens de această problemă, deoarece avea în grija lui o grupă de studenţi japonezi, pe care îi preocupa acelaşi lucru, după ce a studiat-o îndelung, a ajuns la concluzia că rezultatele rugăciunii sunt miraculoase şi de neexplicat pe cale „ştiinţifică”. Nu există nici un fel de teorie raţională care să dea explicaţii asupra efectelor ei. Ele nu pot fi explicate prin intermediul unei simple constatări de cauză şi efect care urmează automat, de autoconvingere cu suport pe care noi îl numim „raţional” şi prin care explicăm totul, pe bandă rulantă, cu argumente repetabile şi aplicate la toate fenomenele pe care avem pretenţia că le putem lămuri. Şi atunci? Fără a trece cu vederea peste rezultate incontestabile ale ştiinţei, elaborate în atâţia ani de muncă asiduă, care ne-au dat şi ne dau în continuare imagini remarcabile despre fenomenele ce ne înconjoară, şi aplicaţii datorită cărora viaţa noastră are alt chip, rămâne un alt domeniu, un domeniu care subliniază şi alte aspecte decât cele ale numitelor certitudini, mai mult sau mai puţin de necombătut, ale lumii noastre materiale. Pentru că, deşi nu putem s-o contestăm, aşa cum spune şi profesorul Michael von Brück, există rezultate miraculoase şi de neexplicat prin mijloacele noastre declarate definitive şi categorice.

Ne preocupă mereu fenomenul unic al luminii. Îi analizăm structura electromagnetică, fenomenele caracteristice, frecvenţa, anii lumină, unitate de timp oarecum simbolică, ce scapă de sub posibilităţile noastre de măsură, de sub puterea cantitativului, noţiune accesibilă nouă. Dar Lumina pe care o împrăştie Steaua Magilor? Ea nu încetează, dăinuie peste vreme. Face parte din altă categorie de adevăruri, cărora li se dau răspunsuri ce nu trebuie căutate, experimentate, verificate, pentru că ele există pur şi simplu. Aşa cum există o logică şi o raţionalitate care n-au nevoie de argumente. Ea este pur şi simplu. Iată miracolul pe care până şi ştiinţa îl ocoleşte pentru că „este” nu se poate explica, nici nu are nevoie de justificări. Nu sugerează oare Heidegger că ştiinţa face abstracţie de sensuri, le evită? Lumina pe care o primim de la Steaua Crăciunului este, ne luminează şi acum ca şi odinioară şi ne va lumina mereu. Consecinţele prezenţei ei există, indiferent dacă vrem să le acceptăm sau nu. Ele au schimbat lumea, au stabilit fundamente ale unei existenţe înnoite şi realitatea lor definitivă, dincolo de cea pe care mintea noastră a vrut să o instaureze, ca pe o necesitate suverană, nu are nevoie de argumente.

Cuvântul a devenit Om. Într-o iesle umilă, departe de aroganţa mărginirii în care trăim, uitând mereu darul vieţii veşnice pe care ni L-a hărăzit El. Lumina i-a călăuzit pe magi, i-a îndrumat să ocolească răul. În acea noapte a Miracolului, lumina întregului firmament s-a concentrat în steaua care strălucea „ca o taină mare”, vestind întregii omeniri că domnia morţii a luat sfârşit. Începea o altă eră, o eră a iubirii, a generozităţii, a bucuriei. Dragostea nemărginită a Creatorului s-a smerit luând chip omenesc, pentru ca să cureţe umanitatea de păcatul căreia necugetarea ei îi deschisese drum în mijlocul nostru.

Oare am primit-o cu toţii în inimile noastre? Am lăsat lumina stelei să ne lumineze sufletele? Am lăsat-o să pătrundă în noi, am devenit transparenţi pentru razele ei? Câţi dintre noi s-au lepădat de duhul răutăţii lui Irod? În loc de setea de viaţă, de puritate, de bunătate, ne adăpăm cu ură, cu egoism, dăm drum liber apetitului răului.

Karl Rahner deplânge melancolia care ne însoţeşte toată viaţa. Dar dacă am înţelege că suntem fiinţe favorizate, destinate a trăi pururea în această lumină? Dacă am înţelege că am fost izbăviţi de „durerea arzătoare a lipsei de veşnicie”? Dacă am încerca să o înlocuim cu bucuria de a ajuta pe ceilalţi, de a le fi fraţi, de a primi în noi strălucirea dragostei, a nădejdii în veşnicia pe care ne-a hărăzit-o Dumnezeu? Pentru că lumina Stelei de odinioară de la Betleem, deasupra ieslei sărace, unde venise pe lume sub chipul unui Prunc nevinovat, Mântuitorul nostru, al omenirii, străluceşte şi azi. Trebuie doar s-o vedem şi s-o primim în inimile noastre, cu bucuria Marii Sărbători, a Evenimentului unic ce a schimbat pentru totdeauna destinul omenirii.

De ce așteptau magii naşterea lui Mesia?

Herodot afirma că tagma magilor era originară din cele 6 triburi ale mezilor, fiind o castă preoţească, asemănătoare leviţilor de la israeliţi. Îndatoririle lor prevedeau oferirea de informaţii regilor mezi, persani şi babilonieni cu privire la timpul oportun întreprinderii unor acţiuni importante.

Despre rolul lor se vorbeşte chiar şi în Biblie. După deportarea evreilor în Babilon, datorită explicării unui vis lui Nabucodonosor, profetul Daniel devine mai-marele confreriei magilor (Daniel 5,11). Aşa se explică de ce magii din Babilon aşteptau să se nască un rege evreu în preajma secolului I. Cum ştim şi din cartea omonimă, Daniel profeţise despre instaurarea unei împărăţii mesianice, care se va răspândi în toată lumea.

S-ar părea că magii se bucurau de admiraţia evreilor, nu numai datorită asocierii lor cu profetul Daniel, cât şi datorită faptului că nu erau idolatri. Magii credeau că puterea divină se manifestă în elemente ale naturii precum apa, aerul, focul sau pământul, dar nu aveau idoli cărora să se închine.

Filon din Alexandria, un filosof evreu din secolul I, vorbea cu mare admiraţie despre magi şi considera, datorită pasiunii lor faţă de studiul legilor naturale, că merită să fie consilieri regali. Şi, se pare, chiar aşa stăteau lucrurile, de vreme ce autori romani precum Plutarh şi Cicero spuneau că magii erau învăţătorii şi sfătuitorii regilor din Răsărit.

Poate de aceea magii au considerat firesc să-l informeze pe regele Irod cu privire la interpretarea lor vizavi de neobişnuita apariţie celestă.

[Dragos Mirsanu]: Cei Trei Magi în iconografia ortodoxă de la Ravenna

Mozaicurile păstrate în bazilicile din Ravenna (Italia) sunt printre cele mai preţioase comori ale artei creştine din secolele V-VI. Dincolo de valoarea lor artistică, scenele iconografice au fost investigate în modernitate din perspectiva istoriei teologiei, observându-se astfel că nu puţine dintre ele transmiteau mesaje importante privitorului din epocă. Imaginile continuă să vorbească privitorului de astăzi, doar că, în context mult depărtat, mesajul se pierde, în cele mai multe cazuri.

Apropiindu-ne de Sfânta Sărbătoare a Naşterii Domnului, am socotit nimerit să prezint modul particular în care sunt ilustraţi cei trei magi în iconografia ortodoxă ravennată. (Numesc iconografie ortodoxă arta provenită de la romani și nu cea de origine eretică – ariană – provenind de la stăpânirea ostrogotă.)

Astfel, descriind cele două mari benzi de mozaic din naosul bazilicii Sant’ Apollinare Nuovo (reprezentând faza ortodoxă, post-ariană a iconografiei) – unul conținând sfinți mucenici care își prezintă cununile lui Hristos pe tron, iar celălalt cu sfinte fecioare îndreptându-se spre Maica Domnului pe tron – cronicarul Agnellus din Ravenna (sec. IX) scria următoarele despre prezența magilor, care se aflau în fruntea celui de-al doilea șir:

„De ce oare nu patru, ori șase, or poate doi, ci numai trei au venit din Răsărit? Pentru ca astfel ei să ilustreze plenitudinea desăvârșită a Sfintei Treimi”.

Într-adevăr, luând în considerare că celălalt șir de sfinți, mucenicii, sunt conduși către Hristos de Sf. Martin din Tours, un reputat oponent al arianismului, nu este imposibil ca autoritatea religioasă ortodoxă să fi ales pe cei trei magi pentru a conduce șirul fecioarelor pentru a mărturisi prin ei credința ortodoxă despre Dumnezeu-Treime împotriva arienilor, așa cum aceasta fusese proclamată la Niceea și Calcedon (sec. IV-V).

După unii interpreți, același mesaj anti-arian poate sta în spatele broderiei cu magi vizibilă pe roba purtată de Împărăteasa Teodora în mozaicul ortodox din bazilica San Vitale. Mai mult, nu este cu totul exclus ca, prin prezența magilor în această scenă, autoritățile religioase ale Ravennei să fi intenționat și transmiterea unui subtil mesaj anti-monofizit către aceia care, se zice, erau favorizați de împărăteasă în lupta împotriva ortodoxiei calcedoniene. Adorarea magilor ar fi putut trimite la nașterea Fiului lui Dumnezeu ca om deplin (împotriva admiterii doar a naturii divine a lui Hristos). Este destul de dificil să primim o astfel de interpretare cu bătaie lungă, chiar atunci când observăm că, la S. Apollinare Nuovo, prima dintre fecioarele din rândul condus de magi este Sf. Eufimia – faimoasă pentru asocierea miracolului făcut cu ocazia Sinodului de la Calcedon din 451 (hotărând împotriva monofizismului).

Mult mai ușor de observat, însă, este faptul că, în ambele reprezentări, conducătorii lumii s-au considerat pe ei înșiși noi magi, care oferă, astfel, darurile lor lui Hristos. În cuvintele lui André Grabar:

„Vedem că Împăratul [Iustinian] și Teodora aduc darul lor de aur, cu pompa și celemonialul cuvenite, la altarul lui Hristos, Domnul lor ceresc, în aceeași manieră în care sfinții și mucenicii din Sant’ Apollinare își prezintă cununile lui Hristos și Sf. Fecioare. Poate că influența celuilalt mozaic explică reapariția aici a temei magilor (brodați pe roba Teodorei). Monarhii bizantini erau „noii magi”, adică figurile împărătești asupra cărora, ex officio, se transmisese datoria pe care craii de la Răsărit veniseră să o împlinească odată cu acel eveniment memorabil în zorii Epocii Harului. Era potrivit pentru aceștia, tot așa, să-și aducă darul Bisericii, mărturisind prin aceasta iarăși și iarăși pe Stăpânul Suprem, și, tot așa, ilustrându-și statutul de ambasadori.”

Această explicație este, în opinia mea, mai ușor de primit. Deși nu este exclus să fi intenționat și transmiterea unor mesaje anti-ariene și/sau anti-monofizite, aceste ilustrări ale magilor reprezintă acordarea statutului de noi magi (închinători favorizați) împăratului Iustinian și împărătesei Teodora.

*

P. S. Deși căutarea mesajului transmis de iconografia antică poate stârni nedumeri într-o epocă atât de îndepărtată ca cea a noastră, nu trebuie să uităm că atenția acordată simbolisticii era, se poate presupune, mult mai bine dezvoltată într-o perioadă a neștiinței de carte. Ceea ce nouă ni se poate părea prea mult, putea fi receptat de cei care, în acea epocă, erau obișnuiți să caute aceste mesaje (eventual cu ajutorul unui interpret precum cel care predica în biserică).

• Theologhia: “MAGII” de Vasile Voiculescu