Efectul SMARTPHONE asupra copiilor: DEPENDENTA de FACEBOOK si JOCURI PE TELEFON si “contaminarea” cu PORNOGRAFIE/ Explozia tulburatoare de CANCER CEREBRAL la copii si folosirea TELEFOANELOR MOBILE

• Familia Ortodoxa/ Andrei Dragulinescu:

Efectele smartphone-urilor asupra copiilor și adolescenților

„Angry Birds” – sau cum poți deveni dependent de un joc pe smartphone

De la lansarea sa în anul 2009 pe platforma mobilă Apple, urmată de versiunile realizate pentru alte tipuri de dispozitive cu touchscreen, jocul „Angry Birds” („Păsări mânioase”) a dobândit o uriașă popularitate în întreaga lume.

Pentru cei care încă nu îl cunosc, jocul este unul extrem de simplu. Jucătorul are la dispoziție arcuri, iar pe post de proiectile folosește păsări. Premiza o reprezintă niște porci care au furat ouăle păsărilor și care, prin urmare, trebuie exterminați. „Angry Birds” este gândit pentru a fi jucat pe smartphone sau pe un alt dispozitiv cu touchscreen, deoarece astfel jucătorilor le este mai ușor să tragă direct pasărea pe arc și să elibereze arcul ca să poată trage. Distrugerea tuturor porcilor îl conduce pe jucător la nivelul următor. (Nu considerăm necesar să insistăm acum asupra „valențelor educative” ale acestui joc și a influenței sale asupra inteligenței copiilor noștri!).

Jocul are ca țintă inițială persoanele ce se joacă ocazional, care însă, de cele mai multe ori, devin dependente. Această dependență este stimulată de simplitatea jocului, la care se adaugă numeroasele versiuni noi dezvoltate, precum și cele realizate special pentru cele mai importante sărbători ale omului contemporan ce „gândește liber” (desigur, nici Paștile, nici Crăciunul, ci Halloween și Valentine Day!).[1]

În 2013, însă, acest succes „viral” a fost detronat de un alt joc devenit extrem de popular în rândul copiilor și adolescenților ce dețin un smartphone: „Flappy Bird”. Ca nivel de creativitate cerut din partea utilizatorilor, acesta se situează și mai jos decât predecesorul său: jocul implică pur și simplu lovirea furioasă a ecranului smartphone-ului pentru a menține o pasăre pe linia de plutire pe măsură ce trece prin structuri de formă tubulară, de culoare verde. Deoarece jocul este atât de sensibil la atingerea ecranului din partea utilizatorului, o sesiune de joc nu durează mai mult de câteva secunde până când se ajunge la inevitabila moarte a păsării. Mulți recunosc că au jucat ore în șir până să atingă scorul lor cel mai mare – de obicei un număr format doar dintr-o singură cifră.

Creatorul jocului, vietnamezul Nguyen Ha Dong, mărturisea într-un interviu acordat revistei „Forbes” că „«Flappy Bird» a fost conceput pentru a fi jucat timp de câteva minute, când vrei să te relaxezi. Însă s-a întâmplat să devină un produs ce dă dependență. Cred că a devenit o problemă. Ca să rezolvăm această problemă, cel mai bine ar fi să scoatem de pe piață «Flappy Bird»”.

Ce este dependența?

Ca să putem înțelege de ce jocuri precum „Angry Birds” sau „Flappy Bird” pot da dependență, trebuie să înțelegem mai întâi definiția dependenței: o persoană devine dependentă atunci când consumă o substanță sau se angajează într-o activitate extrem de plăcută, într-atât încât ajunge în punctul de a-și dori să facă doar acest lucru.

În cele din urmă, acest obicei ajunge să interfereze cu viața cotidiană. Acea persoană are tot mai mult nevoie de substanța sau de activitatea respectivă ca să-și păstreze starea de bine. În lipsa ei, apare fenomenul de sevraj, o reacție de răspuns ce poate varia de la iritabilitate până la starea fizică de rău.

Din punct de vedere biologic – în special în cazul dependenței de droguri – factorii adictivi stimulează centrul recompensei din creier, inundându-l cu un neurotransmițător numit dopamină, care îi transmite corpului nostru informația: „Acest lucru e bun!”. Atunci începem să ne dorim tot mai mult să avem acele senzații plăcute, ceea ce ne duce la a consuma tot mai mult din acea substanță sau la a repeta tot mai des acea activitate. Rezultatul este eliberarea mai multor neurotransmițători, iar ciclul se repetă.

Dar cum poate un joc să dea dependență, câtă vreme nu ne injectăm sau nu înghițim nici o substanță chimică?

Comportamentele dependente – care includ și jocurile pe telefon – erau anterior considerate o formă mai ușoară de dependență, ceea ce nu este însă adevărat, după cum s-a constatat recent. De pildă, un studiu din aprilie 2013 al Asociației Britanice de Neuroștiințe a arătat că dependența de jocuri a devenit o problemă pentru persoanele care au deja probleme cu controlarea impulsurilor. Studiul a constatat, de asemenea, existența unei baze biologice a comportamentelor adictive. Astfel, s-a observat că jucătorii cei mai dependenți aveau în medie un număr mai mic de receptori pentru dopamină, la fel ca persoanele dependente de droguri, indicând faptul că au nevoie de un stimulent mai puternic pentru a se putea simți bine.

Un alt aspect al jocurilor ce creează dependență este, conform aceluiași studiu, reprezentat de „succesul incomplet” (atunci când ți se pare că ești pe punctul de a câștiga) și de „concluzia greșită a jucătorului” (ideea conform căreia, dacă ai jucat atât de mult, nu ai cum să nu câștigi). Scanările cerebrale au arătat că „succesul incomplet” activează regiuni ale creierului stimulate în mod normal de câștig, ceea ce arată că jucătorii percep, de regulă, „succesul incomplet” ca pe un succes, mai degrabă decât ca o înfrângere parțială.

Creatorii jocurilor video cunosc toate aceste aspecte, de aceea le și înglobează în produsele lor, pentru a avea un succes cât mai mare.

Cum putem însă să ne dăm seama dacă am devenit dependenți de jocurile pe smartphone sau de orice alt tip de joc video? Institutul de Recuperare a Dependenților din Illinois afirmă că dependenții de jocuri video devin adesea obsedați de joc. Ei retrăiesc sesiunile anterioare de joc și devin peste măsură de nerăbdători în așteptarea următoarei dăți când vor juca. De asemenea, ei pot folosi jocul ca pe o supapă de evadare și de uitare a problemelor pe care le au de înfruntat în viața reală. Jucătorilor le este foarte dificil să ia hotărârea de a juca mai rar sau de a renunța cu totul la joc. Dacă nu joacă, sunt agitați și nervoși. Toate acestea le pot afecta relațiile sociale, școala sau serviciul. Uneori ajung să-i mintă pe ceilalți ca să poată continua să se joace. În timpul zilei vor fi mult mai obosiți, se luptă fără succes să ducă la bun-sfârșit îndatoririle zilnice și au parte de un declin al calității muncii sau al lecțiilor de la școală. În cele din urmă, ajung să se îndepărteze chiar și de familie și de prietenii cei mai buni, doar ca să aibă mai mult timp dedicat numai pentru joc.[2]

Smartphone-ul ca factor agravant în dependența de Facebook

La vârsta de 16 ani, Marina, o adolescentă britanică, și-a creat un cont de Facebook. La început nu intra decât pe computerul din camera unde se aduna de obicei întreaga familie. În următorii doi ani însă, numărul de ore petrecute pe Facebook a crescut gradat până în punctul în care aproape întregul timp de după școală era petrecut în fața computerului.

A existat totuși o perioadă, pe când avea 17 ani, când utilizarea Facebook-ului ajunsese la un minim, și anume cele șase săptămâni în care s-a pregătit intens pentru bacalaureat. În decursul acestei perioade, Marina era foarte frustrată, iritată și mereu într-o dispoziție proastă. Mama ei a crezut atunci că toate acestea sunt datorate stresului produs de examene, însă mai târziu și-a dat seama că erau din cauza interdicției de a folosi computerul.

Îndată după terminarea examenelor, Marinei i s-a permis iarăși să utilizeze computerul, iar utilizarea Facebook-ului a crescut dramatic: practic petrecea aproape tot timpul pe Facebook!

Sfârșitul examenelor a coincis și cu cea de-a 18-a aniversare a Marinei, iar părinții ei i-au făcut cadou un smartphone. Din acest moment, Marina a început să stea pe Facebook ore în șir, fără întrerupere. Această situație a continuat și după începerea facultății. Cea mai mare parte a zilei era consacrată Facebook-ului. Chiar și în timp ce era la cursuri, ea „butona” la smartphone. Puținele contacte pe care și le făcuse în universitate, cei câțiva băieți pe care îi cunoscuse, toate păleau atunci când erau puse în balanță cu atracția irezistibilă prezentată de Facebook, disponibil pe smartphone 24 de ore din 24. Mai mult, prefera să stea de vorbă cu un băiat de care-i plăcea pe Facebook, decât să iasă cu el în oraș și să discute față către față.

În cele din urmă, la sfârșitul primului an universitar, consecințele au fost dezastruoase. Marina nu a reușit să ia nici măcar un singur examen și a fost pusă în situația de a da încă o dată examenul de admitere, pentru a fi reînmatriculată în anul întâi. Toate acestea numai din cauza dependenței de Facebook pe smartphone, a timpului pierdut în conversații virtuale cu prietenii prin intermediul rețelei de socializare.

Și acum, Marina își petrece cea mai mare parte a orelor zilei verificându-și contul de pe Facebook și își ține smartphone-ul la ea permanent. Nici nu poate adormi dacă smartphone-ul nu se află pe măsuța de lângă pat. Nu poate ieși din casă fără smartphone. Mama ei spune despre ea că „pare să-și petreacă întreaga viață pe smartphone” și, până și atunci când ia masa împreună cu familia, își verifică mereu telefonul ca să vadă ce mesaje a mai primit. Marina are acum mai mult de o mie de „prieteni” pe Facebook, dintre care cu marea majoritate nu s-a întâlnit niciodată sau a avut doar contacte sociale minime în viața reală.

Toate conversațiile pe care le poartă Marina cu membrii familiei sunt legate doar de informații și bârfe aflate de pe Facebook. Mama ei spune că starea de spirit a Marinei este complet dictată de faptul că oamenii comentează sau nu cele scrise de ea pe Facebook. După ce a picat toate examenele, singura ei „consolare” a rămas tot pierderea timpului în compania „prietenilor” virtuali.

Marina prezintă în mod evident componentele de bază ale dependenței. Rețeaua de socializare constituie cel mai important lucru din viața ei și centrul tuturor preocupărilor sale. Ea o folosește ca pe o modalitate de a-și schimba starea de spirit, dar utilizarea acesteia intră în conflict cu aspectele cu adevărat esențiale din viața ei – relațiile sociale reale, educația, viața familială. Marina refuză însă să recunoască faptul că ar avea o problemă, pretextând că și prietenii și prietenele ei au același comportament…[3]

(va urma)

Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Ziua în care copilul meu a descoperit pornografia pe iPhone-ul lui

Nu m-am gândit niciodată că mi s-ar putea întâmpla așa ceva. Am experiență în domeniul tehnologiei, așa că sunt supervigilentă în ceea ce privește controlul parental și verific frecvent căutările și istoricul site-urilor de pe dispozitivele electronice ale copiilor mei. Scriu pentru LifeSiteNews.com[1], aşa că sunt mult mai conștientă decât majoritatea oamenilor despre mizeriile care există pe Internet și despre efectele lor nocive pe care le pot avea asupra creierelor în dezvoltare (ca să nu mai spunem asupra sufletelor în creştere). De aceea am fost așa de surprinsă și mi s-a frânt inima în ziua în care am descoperit că fiul meu de 10 ani s-a uitat la imagini pornografice pe iPhone-ul lui.

Era prima zi a examenelor de final de an. Când autobuzul s-a oprit în acea dimineață, fiul meu mi-a aruncat brusc telefonul: „Hei, am uitat, n-am voie să-l țin cu mine la școală în timpul săptămânii de examene”, mi-a zis el. „Poți să mi-l încarci, te rog?”.

În momentul în care am prins telefonul, mi-am dat seama că au trecut câteva săptămâni de când i-am verificat ultima dată căutările. Cu o fată care tocea pentru examenele de final de clasa a VIII-a, pregătindu-se pentru absolvire, cu un băiat în clasa a IV-a care învăța frenetic pentru a obține o notă bună la geografie (după ce a dat-o deja în bară la materia asta) și cu un copil de grădiniță a cărui temă de casă la matematică consta în acel gen de activitate care-ți mănâncă o oră din noapte („Pune piciorul tău pe o foaie. Trasează conturul și apoi decupează. Folosește ce ai decupat pentru a măsura fiecare cameră din casă”), am uitat pur și simplu de control.

Chiar simțeam că nu am nici un motiv de îngrijorare – căutările anterioare îmi arătau doar lucruri de genul: „Cea mai naşpa băutură din lume”, „Poante cu pârțuri” și „Nava uriașă din «Star Trek Into the Darkness»”. El e un băiat care roșește la simpla pomenire a numelui fetei de care-i place, și eram sigură că ar fi leșinat dacă fata aceea l-ar fi luat de mână. Așa că mă așteptam să găsesc în istoricul căutărilor sale o mostră din mintea unui băiat de 10 ani inocent şi uşor tocilar, cu o afinitate pentru farsele cu pârţuri.

Ce am găsit era însă cu mult mai întunecat. Când am văzut istoricul, mi s-au înmuiat picioarele. Termenii căutați mi-au spus povestea în totalitate, fraze întrerupte – majoritatea frazelor nu le pot reproduce aici pentru că sunt prea explicite…

„Totul a început de la o căutare aparent inofensivă”

Totul a început destul de inocent – aparent căutase un „mod de chiloţi pentru Minecraft”[2], probabil pentru că i s-a părut hilar ca Steve[3] să umble în chiloți. Această căutare aparent inofensivă i-a afișat, în mod evident, și alte rezultate de același gen pe care nu era pregătit să le vadă, așa că termenii căutați au ajuns într-o direcție îngrijorătoare: „oameni dezbrăcați” – „băieţi dezbrăcați” – „bărbaţi dezbrăcați” – „ce înseamnă gay[4]?”. Istoricul paginilor de Internet accesate mi-a arătat lucruri mult mai rele – căci astfel de termeni de căutare l-au aruncat, fireşte, drept în adâncurile Internetului –, incluzând un film porno care m-a traumatizat doar prin simpla citire a titlului. N-am avut puterea să-l vizionez, dar știind că băiețelul meu probabil o făcuse, m-am simțit distrusă.

Inima mi s-a frânt când m-am gândit la ce fel de lucruri au trecut prin mintea lui tânără și inocentă. Totul a început de la o căutare aparent inofensivă, iar curiozitatea l-a mânat mai departe. Din nefericire, l-a dus în locuri unde nici el n-ar fi vrut să ajungă și care l-au lăsat plin de întrebări despre propria sexualitate, doar pentru că a dat pe Internet peste niște poze cu oameni goi.

Când a venit acasă, l-am așezat pe un scaun și i-am spus, cu delicateţe, ce am găsit. Instantaneu, a izbucnit în lacrimi și a început să plângă în hohote, așa cum nu l-am mai văzut plângând de când era atât de mic încât se cățăra în poalele mele. La 1,5 metri și 35 de kilograme, a sta în poala mamei nu era o opțiune, așa că l-am strâns în brațe și l-am ținut până s-a calmat și am putut să stăm de vorbă. Ceea ce mi-a mărturisit mi-a frânt din nou inima. „Nu știu unde mi-a fost capul”, mi-a zis el printre suspine. „Îmi doresc să nu fi văzut niciodată chestiile alea. Nu mi le pot scoate din minte… Nu știu ce să fac!”.

Am stat mult de vorbă. I-am explicat că ceea ce văzuse el nu este ceva normal, că nu asta este adevărata sexualitate. I-am spus pentru prima dată, în termeni expliciţi dar cuviincioşi, ce este sexul şi care e scopul lui, și că este un lucru pe care Dumnezeu vrea să-l păstrăm pentru căsătorie, încât toţi copiii care se nasc apoi să aibă mămici şi tătici care să-i iubească şi să-i crească. L-am întrebat dacă crede cumva că este homosexual. Mi-a răspuns că nu ştie. I-am amintit de fetele pe care le plăcuse de-a lungul timpului, şi asta a părut să-l liniştească. I-am spus că e normal să aibă curiozităţi despre corpul omenesc şi despre sex, dar, dacă vreodată are vreo nelămurire, trebuie să mă întrebe ori pe mine, ori pe tatăl lui – şi nu pe Google sau pe Siri[5].

„Mi-am învățat lecția deja…”

M-a rugat insistent să nu-i povestesc tatălui despre cele întâmplate – era sigur că s-ar supăra pe el. I-am promis că n-o să-i spun. (Soţul meu a avut în trecut propriile sale lupte cu pornografia şi ştiam că el, mai mult decât oricare altul, ar înţelege şi, în același timp, ar putea să explice convingător cât de dăunătoare poate fi pornografia. După o vreme, au făcut și ei o plimbare și au vorbit îndelung. Se pare că a fost de folos).

I-am spus că nu e pedepsit, dar o să-i iau telefonul până o să-mi dau seama cum îl pot feri să nu mai vadă niciodată astfel de imagini.

Am aflat că în iOS 7 poţi bloca căutările cu conţinut sexual explicit, aşa că i-am actualizat sistemul de operare de la iOS 6 şi am activat controlul parental strict. (Are un iPhone 4S, pe care nu-l actualizase de teama unor posibile scăderi ale performanţei, dar n-a fost nici o problemă: deşi e un dispozitiv mai vechi, iOS 7 rulează foarte bine). I-am instalat și un browser nou („McGruff SafeGuard Browser”), care îmi trimite rapoarte zilnice despre fiecare site pe care-l vizitează, și am răs-verificat ca și laptopul lui să fie la fel de asigurat. (Surprinzător, laptopul nu s-a dovedit a fi o problemă – se pare că-i mult mai ușor să controlăm ce site-uri se accesează de pe laptop decât de pe smartphone!).

[…]

Abby Moore

• ZiarulDeIasi: Cancere la copii de la celular? O ipoteză îngrozitoare, tot mai vehiculată printre medici, cu tot cu argumente

Ultimele cifre disponibile la Spitalul de Pediatrie Iaşi privind cancerele la copii indică un adevăr crunt: tumorile cerebrale maligne ale celor mici au ajuns pe locul doi, după leucemie. Tot mai mulţi specialişti ieşeni indică drept cauză folosirea în exces a telefonului mobil de la vârste fragede. Asta pentru că, în ciuda lipsei studiilor care să clarifice acest aspect controversat, medicii văd că acei copii care ajung la spital cu tumori cerebrale sunt dintre cei care vorbesc la telefon aproape necontenit. Este astfel greu să nu faci o legătură, ca specialist. Este şi cazul Ştefaniei, ultima fetiţă ajunsă pe mâna oncologilor ieşeni la numai 11 ani. De ce ar fi afectat creierul celor mici, şi mai puţin cel al adulţilor? Cum să alegem un telefon cu radiaţii cât mai mici. Aflaţi în rândurile de mai jos

Telefonul mobil folosit în exces este unul din factorii care ajută la dezvoltarea tumorilor cerebrale în rândul copiilor, spun medicii oncologi. Chiar dacă niciun studiu până acum nu a arătat o legătură directă între tumori şi dispozitivele mobile, tot mai multe cercetări trag un semnal de alarmă şi ridică semne de întrebare.

Tumori cerebrale, al doilea cancer al copilăriei

Ştefania are 11 ani şi, în urmă cu o lună, a fost diagnosticată cu o tumoră cerebrală. La început s-a crezut că poate fi vorba de o dereglare hormonală, însă analize mai amănunţite au scos la iveală un adevăr crunt. „O durea capul, vomita, ameţea. Am mers la medicul de familie, şi de acolo ne-au trimis la spital pentru mai multe investigaţii. Mi-au spus că are o tumoră pe creier şi că trebuie imediat operată“, ne-a povestit mama îndurerată. Medicii au reuşit să extirpe întreaga tumoră, dar pe fată o aşteaptă acum multe sedinţe de radio şi chimioterapie. Însă acesta nu e singurul caz.

Medicii oncologi de la Spitalul de Copii spun că, în ultimii ani, numărul cazurilor diagnosticate cu tumori cerebrale este în creştere, fiind al doilea tip de cancer al copilăriei, după leucemie. „În ultimii 20 de ani, tumorile cerebrale au trecut de pe locul patru, cinci, pe doi la cancere. Acum 10 – 15 ani erau depistate câteva cazuri, iar în 2014 au fost 20 de noi cazuri. Trăim într-un mediu nociv, care nu mai este ecologic, iar pe lângă factorii genetici, cei legaţi de alimentaţia nesănătoasă, cu multe chimicale, de viruşi, mai sunt şi radiaţiile. Mulţi copii au încă de la vârste mici telefoane mobile, iar folosirea lor foarte frecventă are efecte secundare“, a precizat conf. dr. Ingrid Miron, şefa Clinicii de Oncologie Pediatrică a Spitalului „Sfânta Maria“.

„Trăim într-o baie de unde“

Creierul copiilor şi adolescenţilor este încă în dezvoltare, iar posibilele efecte secundare ce pot apărea în urma folosirii telefoanelor mobile îi face pe specialişti să fie îngrijoraţi. Conform ultimelor studii realizate de Organizaţia Mondială a Sănătăţii, persoanele care vorbesc în medie 30 de minute pe zi la telefonul mobil au un risc cu 40% mai mare de a dezvolta gliom, o formă de cancer cerebral. În plus, cercetătorii au raportat şi alte efecte secundare ale folosirii celularelor, cum ar fi schimbarea timpului de reacţie, somnolenţă sau schimbări ale activităţii cerebrale. Medicii neurologi spun însă că aceste cercetări nu au şi o bază matematică, adica statistică, prin care să fie dovedite aceste afirmaţii. Sunt însă un semnal de alarmă ce nu ar trebui ignorat.

„Nu sunt date concrete, dar sunt date îngrijorătoare, fără legatură directă între cele două – tumori şi telefoane. Evident ar fi benefic să se dea un semnal de alarmă în acest sens pentru părinţii care le iau încă de la şapte, opt ani copiilor telefoane mobile. Cred că ar trebui limitată utilizarea lor. Practic, toţi trăim într-o baie de unde electromagnetice, unde radio, cu tot felul de dispozitive wireless, iar când apropii şi mai mult totul de corpul uman şi îl foloseşti zi de zi aproape continuu este evident că riscul de a dezvolta ceva va creşte“, a explicat conf. dr. Dan Cuciureanu, şeful Secţiei de Neurologie I, din cadrul Spitalului de Neurochirurgie Iaşi.

Cum ne alegem telefonul mobil

Fiecare telefon mobil are o rată specifică de absorbţie, sau „SAR“ (Specific Absorption Rate) exprimată în watt pe un kilogram, ce poate fi găsită în cartea tehnică a dispozitivului. Potrivit normelor internaţionale, cele mai „sănătoase“ telefoane din acest punct de vedere sunt cele care au o valoare SAR mai mică de 0,2 W/kg, iar cele mai periculoase au un SAR ce depăşeşte 1 W/kg. Limita maximă admisă pentru SAR de Consiliul UE este de 2 W/kg. Efectele produse de fiecare rată specifică de absorţie poate fi uşor resimţită mai ales după o conversaţie de o oră-două, când dispozitivul se încălzeşte. Acum, câtă căldură absorde corpul uman, depinde de tipul telefonului, de antenă, precum şi de semnal. Biofizicienii spun că, atunci când semnalul telefonului este mai slab, nivelul de iradiere este mai ridicat. Totodată, specialiştii ne recomandă ca, pentru protecţie, să nu dormim cu mobilul lângă cap sau aproape de inimă, iar în timpul zilei să îl ţinem într-o geantă. Evitaţi pe cât posibil să acoperiţi cu mâna antena sau receptorul de semnal al telefonului. Atunci când situaţia o permite, trimiteţi mai degrabă SMS-uri. Telefonul are nevoie de doar câteva secunde de radiaţii pentru a trimite un mesaj. Şi, în plus, mai spun specialiştii, nu este lângă cap.

Legaturi:

***