FMI CONTINUA POLITICA LACATELOR PE SPITALE, REFUZA SCADEREA TAXELOR SI INSISTA PENTRU VANZAREA COMPANIILOR DE STAT STRATEGICE/ Cum a pus FMI mana pe Europa?/ TICALOSIA FRAUDULOASA A RATINGURILOR DE TIP STANDARD AND POOR’S (Stiri social-economice, 10 mai 2011)

Dominique Strauss-Kahn, de la studentul comunist si fondator al organizatiei Socialism si Iudaism, la liderul care a revigorat FMI

Romania este cea mai lovita tara de criza economica si masurile austeritatii din Europa – acum demonstrat si statistic

• Jurnalul

Franks: Eu m-am încălţat, pe voi v-am dezbrăcat/ FMI continuă politica lacătelor pe spitale

Băiatul cu pantofii rupţi de la FMI, care vine să ne dea lecţii despre cum trebuie să ne gestionăm economia, a evitat să ne vorbească despre ade­vă­ratele probleme cu care ne vom confrunta în acest an.

Jeffrey Franks, şeful misiunii FMI pentru România, a spus că şi-a schimbat pantofii rupţi cu care s-a încălţat sâm­bătă la întâlnirea cu preşedintele Bă­sescu, dar a refuzat să dea alte amă­nunte. „Prefer să nu discutăm des­pre lucruri personale, ci despre România”, a retezat Franks curiozita­tea jurnaliştilor. Discuţiile despre Ro­mânia s-au axat doar temele prefera­te ale şefului misiunii FMI, nu şi informaţii despre dezastrul care va continua anul acesta. Numărul de paturi din spitale va fi în continuare redus cu încă 3.500 până în decembrie 2011, după ce în prima parte a anului au fost reduse alte 2.200, conform Memorandumului tehnic de înţele­gere a angajamentului stand-by 2011-2013. „Vom revizui bugetele spita­le­lor şi vom demara implementarea stra­tegiei de raţionalizare a spitalelor, în vederea reducerii numărului de pa­turi de spital finanţate (actualmen­te de 135.200) până la media europeană pe cap de locuitor până în 2013, adaptând în acelaşi timp în mod corespunzător numărul de paturi. Pentru a atinge acest obiectiv, până la finele lui iunie 2011 vom reduce numărul de paturi la 133.000 şi până la finele lui decembrie 2011 la 129.500”, se arată în documentul citat aflat pe site-ul www.fmi.ro.

Măsura care va fi luată în a doua parte a acestui an vine după ce şu­ru­bul cheltuielilor din sănătate a fost strâns peste limita suportabilităţii. „Pentru a realiza un echilibru core­s­pun­zător între nevoia de a menţine ser­vicii medicale adecvate şi cea de a controla costurile, am înaintat Parlamentului legislaţia de instituire a sistemul de coplată; am limitat numărul de internări spitaliceşti contractate cu 10% faţă de nivelurile din 2010; am redus adaosul de preţ plătit de gu­vern pentru medicamentele din programele naţionale (lista C2); am re­dus ponderea decontărilor servicii­lor medicale furnizate de medici în func­ţie de numărul de pacienţi de la 70% la 50%”, se laudă Guvernul în faţa FMI, prin intermediul Memoran­dumului tehnic.

Luni a fost finalizată prima evaluare a noului acord, inclusiv Proiectul Scri­sorii de Intenţie. Delegaţia FMI con­sideră că România are toate şan­se­le ca bordul FMI să aprobe  elibera­rea tranşei, în valoare de 475 de mili­oa­ne de euro, chiar dacă aceşti bani au şanse sub 25% să fie accesaţi, a spus şeful misiunii FMI pentru România, Jeffrey Franks. Să vedem ce surprize ne va aduce noua scrisoare de in­tenţie şi la ce angajamente s-a mai în­hămat Guvernul Boc. Surprizele negative nu vor înceta însă să apară. Deja, reprezentantul FMI ne-a spus că micşorarea TVA şi a altor taxe va fi posibilă doar pe termen lung, odată ce România va îm­bu­nătăţi colectarea şi administrarea în sistemul fiscal. Adică peste vreo 5 sau 10 ani, după cum a declarat şeful mi­siunii FMI în România, Jeffrey Franks.

„Nu văd spaţiu suficient pentru 2012 care să permită reducerea taxe­lor, când deficitul bugetar trebuie să sca­dă la sub 3% din PIB, să existe re­du­ceri la taxe, pentru că acest lucru ar presupune măsuri severe pe partea de cheltuieli, care cred că nu sunt po­si­bile. Trebuie să fim realişti în această pri­vinţă”, a spus Franks. El a adăugat că FMI a transmis Guvernului să păs­treze stabilitatea pentru 2011 şi 2012.

„În timp, în următorii 5 sau 10 ani, sper ca România să aibă o mai bună colectare a taxelor şi să crească eficienţa administrării, pentru a putea avea loc de reduceri de TVA, de con­tri­buţii sociale şi să poată să raţionali­ze­ze şi alte taxe”, a mai spus Franks.

Delegaţia FMI nu a acceptat nici re­ducerea contribuţiilor sociale. „Am agreat cu Guvernul că este nevoie să ve­dem mai multe date privind situaţia fiscală, care să demonstreze că este loc pentru reduceri ale contribuţiilor so­­ciale. Cheia este să te asiguri că ai su­ficienţi bani atât pentru 2011, cât şi pentru 2012, ca să poţi reduce con­tri­buţiile sociale sau să iei altfel de mă­suri”, a spus Franks.

Şeful misiunii FMI a anunţat şi că România riscă să returneze până la 1,5 miliarde euro dacă unele pro­iecte finanţate din fonduri UE nu sunt finalizate în acest an. „România riscă să fie obligată să returneze până la 1,5 miliarde euro, sume deja plătite de UE, dacă aceste proiecte nu sunt finalizate până la sfârşitul acestui an”, a spus Franks. (…)

FMI vrea manageri străini la firmele de stat cu datorii

Guvernul va apela la firme internaţionale de consultanţă pentru a recruta noi manageri pentru companiile de stat, conform angajamentelor din scrisoarea de in­ten­ţie elaborată sâmbătă la Bu­cu­reşti. „Pot să fie europeni, asiatici, români, nu îmi pasă. Îmi pasă să fie performanţi, calificaţi, să eficientizeze activitatea companiilor”, a declarat şeful misiunii FMI pentru România, Jeffrey Franks.

De­cla­raţia vine după ce sâmbătă şeful statului Traian Băsescu i-a numit pe managerii companiilor de stat boierii economiei ro­mâneşti, dar a uitat să precizeze că sunt numiţi şi men­ţi­nuţi în funcţie de către miniştrii guvernului Boc. De­le­gaţia FMI a luat la ochi companiile care fac datorii, aşa numitele arierate, şi nu realizează profit şi are o listă de 18 astfel de societăţi pe care le monitorizează la fiecare vizită pe care o face la Bucureşti.  „Nu ştim exact care este valoarea acestor arierate la nivelul întregii economii, pentru că acum se lu­crează la această evaluare. Însă es­timarea arată că arieratele to­ta­lizează cam 4-5% din PIB”, a de­cla­rat Franks.

Acesta a mai adău­gat că „ţinta pentru arie­ratele ce­lor 18 întreprinderi monitorizate de FMI este să scadă semnifivativ”. Cum?  „Vor fi metode combi­na­te. Unele companii vor fi vân­du­te, alte închise, altele vor fi eficientizate”, a mai spus şeful mi­siu­nii FMI. „Ne concentrăm în mod deosebit pe sectorul energe­tic şi transporturi care sunt esen­ţiale pentru creşterea economică. În lunile care vor urma au­to­ri­tă­ţi­le vor demara vânzarea unor pa­che­te semnificative în companii energetice de stat: Hidroelectrica, Nuclearelectrica, Romgaz, Tran­gaz şi altele”, a spus Franks. Asta în­seamnă că Executivul a renun­ţat la ideea marilor giganţi energetici şi în locul Electra şi Hidroenergetica vor fi create companii mai mici care vor cuprinde uni­tă­ţile viabile din Termoelectrica şi din Compania Naţională a Huilei. „Sunt părţi din Termoelectrica care trebuie închise şi părţi care vor rămâne”, a explicat Franks.

• Adevarul:

FMI nu vrea să ne slăbească deloc nici în noul acord

Cum a pus FMI mâna pe Europa

Înainte de izbucnirea crizei mondiale, Fondul Monetar Internaţional acorda credite numai statelor sărace, din lumea a treia. Ţările care cotizau la Fond cereau reducerea bugetului acestuia. În spatele uşilor închise, se vorbea chiar de desfiinţarea organizaţiei care, de-a lungul timpului, devenise mai degrabă o instituţie cu titlu onorific.

Într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic, mulţi contestau rolul Fondului. În plus, banii FMI mergeau numai către ţări sărace, iar cele dezvoltate nu mai aveau practic niciun beneficiu de pe urma organizaţiei, ci numai cotizau la aceasta. Criza a schimbat însă toate aceste lucruri şi, într-un timp foarte scurt, tot mai multe state au ajuns să depindă de FMI pentru a evita intrarea în incapacitate de plată. Acum, organizaţia are programe de finanţare în valoare de sute de miliarde de euro cu mai multe state dezvoltate din lume. Rând pe rând, ţările lovite de recesiune s-au văzut nevoite (obligate, mai corect spus – n.n.) să ceară ajutorul Fondului. (…)

Intrarea în recesiune a forţat multe ţări europene să ceară ajutorul Fondului Monetar Internaţional pentru a evita colapsul. Ajutorul a venit însă sub condiţii dure.(…)
În prima sa zi de lucru la cârma FMI, în 2007, Dominique Strauss-Kahn, directorul instituţiei, a găsit pe birou o scrisoare de la reprezentanţii ţărilor care cotizează cel mai mult la Fond. Documentul cerea reducerea bugetului organizaţiei. În spatele uşilor închise, se vorbea chiar de desfiinţarea instituţiei care, de-a lungul timpului, devenise mai degrabă una cu titlu onorific. Într-o perioadă relativ calmă din punct de vedere economic, mulţi contestau rolul Fondului.

Trei ani mai târziu, organizaţia dicta cursul economiei mondiale. Cum a ajuns să obţină o asemenea influenţă?În plină criză, atunci când băncile acordau tot mai greu împrumuturi, iar guvernele se confruntau cu o lipsă tot mai acută de finanţare, FMI şi-a dublat fondul destinat împrumuturilor, a relaxat condiţiile de creditare şi a elaborat mai multe scheme de finanţare pentru a ajuta statele să facă faţă efectelor crizei. Dacă în condiţii normale Fondul permite unei ţări să se împrumute cu până la 300% din suma pe care o cotizează, în timpul crizei a ridicat considerabil acest plafon. Pentru Grecia, acest raport a ajuns, în timpul crizei, la 3.212%, pentru Irlanda – la 2.322%, iar pentru România – la 1.111%. „Criza a fost un moment de oportunitate pentru FMI“, crede Eswar Prasad, şeful Diviziei de Studii Financiare a Fondului între 2005 şi 2006.  (…)

Condiţii dure

În general, aceste dobânzi rămân secrete. Chiar dacă ele sunt mult mai scăzute decât dobânzile cerute pe pieţele internaţionale de capital, câştigurile materiale ale Fondului sunt totuşi semnificative datorită valorilor ridicate ale împrumuturilor. Însă adevăratul câştig al FMI de pe urma creditelor acordate este puterea pe care a obţinut-o.

Condiţiile impuse de finanţatorul extern pentru acordarea creditelor au conturat economiile ţărilor pe care le-a finanţat şi au dictat ritmul şi prioritatea reformelor aplicate de guverne. Atunci când împrumută un stat, economiştii Fondului stabilesc, împreună cu guvernul din res­pectiva ţară, ţintele care trebuie atinse pentru eliberarea tranşelor. „În general, ţările care au încheiat acorduri de tip stand-by cu FMI, aşa cum este cel încheiat de Serbia, nu au avut prea multe beneficii“, a declarat Joseph Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru Economie şi fost economist-şef al Băncii Mondiale.

Ţinte greu de atins

Pentru a atinge aceste ţinte (precum cele privind deficitul bugetar, legate de arierate sau de rezultatele companiilor de stat), guvernanţii au introdus uneori măsuri dure, unele la propunerea Fondului, altele pur şi simplu pentru că nu aveau altă strategie. În timp ce criza devenea tot mai acută în statele care s-au împrumutat, ţintele au fost tot mai greu de atins. Astfel,  autorităţile au apelat la măsuri de austeritate dure care au dus mai degrabă la încetinirea creşterii economice decât la relansare. Un număr ridicat de analişti au condamnat Fondul pentru că a impus condiţii-şablon statelor. În plus, multe dintre aceste măsuri au fost total opuse planurilor recomandate de economişti pe timp de criză (micşorarea taxelor, majorarea investiţiilor). (…)

***

Dominique Strauss-Kahn şi-a început cariera politică la Uniunea Studenţilor Comunişti, iar în anii 1970 s-a înscris la Centrul de Educaţie, Cercetare şi Studii Socialiste. În 1981 s-a alăturat Partidului Socialist (PS) şi a pus bazele organizaţiei Socialism şi Iudaism.

– Născut în cea mai înstărită suburbie din Franţa (Neuilly-sur-Seine), Kahn şi-a confirmat ambiţiile politice încă din anii ’80, când a deţinut mai multe funcţii în administraţiile locale. În 1991 a devenit ministru al Industriei şi Exportului în cadrul guvernului social-democrat. Este considerat „arhitectul programului de privatizări din anii ’90”.

– În 1995 a candidat pentru funcţia de primar al oraşului Sarcelles, pe care a şi obţinut-o.

– În 1997, odată cu venirea la putere a PS, a obţinut funcţia de ministru al Economiei, Finanţelor şi Industriei, însă şi-a dat demisia după numai doi ani, în urma unor acuzaţii de corupţie. Între timp, şi-a demonstrat nevinovăţia.

– În 2007 a vrut să candideze la Preşedinţia Franţei, însă a fost învins de Ségolène Royal în competiţia din interiorul Partidului Socialist. Strauss-Kahn a preluat funcţia de director al FMI în 2007, fiind susţinut puternic de Nicolas Sarkozy, care o învinsese între timp pe Royal şi devenise preşedintele Franţei.

– Acum, oficialul îşi poate trece în CV faptul că a remodelat organizaţia, creată iniţial (în 1945) pentru a ajuta la reconstruirea economiilor afectate de războaie. (…)

Ajutor dinainte să-l ceară

Între timp a venit şi rândul Irlandei şi, mai nou, al Portugaliei. Dublinul a primit, în noiembrie 2010, un împrumut de 85 de miliarde de euro de la UE şi FMI. Contribuţia Fondului este de 22,5 miliarde de euro, la o dobândă de aproximativ 3,1%, care însă variază.

Interesant este însă că, înainte ca Irlanda să ceară sprijin extern, Strauss-Kahn declara deja că FMI o poate ajuta. „Dacă la un anumit moment, mâine, peste două luni sau doi ani, irlandezii vor cere sprijinul FMI, noi vom fi pregătiţi”, declara el atunci. Săptămâna trecută, finanţatorii internaţionali au finalizat şi acordul pentru Portugalia, în valoare de 78 de miliarde de euro, la care contribuţia Fondului este de 26 de miliarde de euro.

Grecia: un an de austeritate degeaba

In urmă cu un an, pieţele răsuflau uşurate după ce Atena primea asistenţă externă de la UE şi FMI. Acum, situaţia grecilor este la fel de gravă. Datoria publică a Greciei a crescut anul trecut de la 115% la 144% din PIB şi, pentru prima dată, oficialii europeni recunosc faptul că ţara va avea nevoie de ajutor suplimentar. La un an de la salvarea de urgenţă a Greciei, oficialii europeni recunosc pentru prima dată că statul elen nu poate face faţă datoriilor imense şi că acordul de finanţare nu este suficient. Se pare că oficialii au fost prea optimişti atunci când au elaborat pachetul de urgenţă. Acesta se baza pe faptul că Atena va reîncepe să se împrumute cu dobânzi sustenabile pe pieţele internaţionale chiar din 2012, însă acest lucru pare imposibil acum.

A doua renegociere

În contextul discuţiilor tot mai aprinse privind restructurarea datoriilor ţării, investitorii cer randamente tot mai ridicate pentru a finanţa statul. Anul viitor, Grecia are de achitat datorii în valoare de 30 de miliarde de euro. „Credem că Grecia are nevoie de o altă ajustare a programului”, a declarat Jean-Claude Juncker, premierul Luxemburgului şi preşedintele grupului miniştrilor de Finanţe din zona euro, citat de „Financial Times”. De asemenea, George Osborne, ministrul britanic al Finanţelor, a spus că schimbarea pachetului de asistenţă pentru Grecia era „inevitabilă”. (…)

Zona euro, în pericol

Cu toate că oficialii nu au dat detalii concrete despre cum se va schimba programul, George Papaconstantinou, ministrul grec al Finanţelor, a spus că ajutorul ar putea include mai mulţi bani din fondul de urgenţă al UE sau amânarea rambursărilor. „Trebuie acum să finalizăm procedurile necesare pentru a ne împrumuta prin Mecanismul European Temporar pentru că pieţele continuă să nu aibă încredere în noi”, a arătat acesta.

În ceea ce priveşte zvonurile recente privind părăsirea zonei euro de către Grecia, Portugalia sau Irlanda, Nouriel Roubini, economistul care a prezis criza economică izbucnită în 2007, crede că acest lucru se va întâmpla cu siguranţă peste doi-trei ani, ţările preferând acest drum decât să se confrunte cu „stagnare sau recesiune permanente“, a declarat acesta pentru cotidianul britanic „The Independent”.

S&P scade ratingul Greciei

Agenţia de evaluare S&P a scăzut ieri cu două trepte ratingul Greciei. Acum, ratingul grecilor („B”) este mai scăzut decât cel al Angolei, transmite „The Wall Street Journal”. Analiştii au motivat decizia prin teama că Grecia nu-şi va putea achita la timp datoriile.

• Jurnalul: (Ilie Serbanescu): Standard & Poor’s umblă cu zăhărelul

Adresându-se direct românilor, de parcă ar fi fost Papa de la Roma, un biet vărgăleţ de la agenţia de rating Standard & Poor’s a spus: „Dacă gu­vernul vostru menţine ritmul re­for­me­lor structurale pe care le-a ini­ţiat şi dacă va consolida un istoric de pru­denţă în politica fiscală şi va men­ţi­ne stabilitatea sectorului financiar, am putea majora ratingul.” Măi să fie, ce mai grijă are dresorul de anima­lele lui din cuşcă pe care chiar le ade­me­neşte cu puţin zăhărel dacă vor face tumbe frumoase în continuare sub cupola circului mondial!

Până-ntr-atât a ajuns, din păcate, insolenţa acestor autoproclamaţi „cavaleri ai drep­tăţii” pe care îi constituie agen­ţii­le internaţionale de rating, ce au de­­venit însă un fel de decidenţi ai sor­­ţii economico-financiare a tutu­ror năpăstuiţilor din lume pentru că li s-a dat nas în acest sens de către fi­nanţa mondială şi pentru că joacă de fapt la comenzile ei. Cum acesteia nu-i convine ceva într-o ţară, harşt! agenţiile de rating degradează cota acelei ţări.

Semnalul este dat în atenţia „in­ves­­titorilor”, de fapt a investitorilor fi­nan­ciari care nu acceptă nici un fel de pierderi, deşi în capitalism, investito­rii ar trebui să preia şi câştigurile, dar şi pierderile! Degradarea ratingului este semnalul fie de a nu se mai avea de-a face cu ţara cu pricina, fie de a se cere acesteia dobânzi mai mari, care să acopere „riscurile”! Un fel de jec­mănire şi mai severă tocmai a celor mai nenorociţi! „Up­gra­darea” în­seam­nă o invitaţie la pla­sa­mente fi­nan­ciare mai consistente în ţara vi­za­tă.

Atâta s-au întors lucrurile cu fundul în sus în aria capitalului financiar-bancar actual încât culmea este că, dacă te chiverniseşti rezonabil, este mai bine cu un rating degradat decât cu unul „upgradat”. Oricum, adevăraţii investitori – cei ce vor să facă profit nu direct din speculaţii pe titluri, pe curs sau pe dobânzi, ci indirect prin afaceri – nu prea se uită la ce spun agenţiile de rating, pentru că, vizând o piaţă anume, îşi fac propriile analize şi evaluări de plasament investiţional într-o ţară. Şi atunci cota agenţiilor de rating are semnificaţie mai mult pentru investitorii financiari. Iar pentru o ţară în dificultăţi – dar chiar şi pentru una fără dificultăţi, dar mai mică şi mai puţin dezvoltată – un rating bun poate determina un aflux de investitori financiari care pot face mai mult rău decât bine! Dimpotrivă, o ţară cu ra­ting mai slab, chiar nemeritat, se poate descurca mai lesne, căci este scutită de asemenea investitori şi de banii lor otrăviţi.

Cu România, lucrurile stau cum nu se poate mai semnificativ. Ca orice ane­xă bananieră, România a fost, este şi va fi în criză. Fundamentele sale eco­nomice, mereu proaste, au fost ace­leaşi şi înainte de intrarea în rece­siu­ne, şi în recesiune şi au rămas in­tac­te şi la ieşirea prezumtivă din rece­siu­ne. La o analiză normală, Ro­mâ­nia trebuia să aibă în toate aceste pe­rioa­de acelaşi rating. N-a fost aşa, pentru că agenţiile internaţionale de ra­ting acordă cotări nu în funcţie de fundamentele economice, ci în funcţie de interesele capitalului inter­na­ţional. Astfel că, în perioada creş­te­rii economice de dinaintea recesiu­nii, când fundamentele economice se degradau alert, România a primit „in­vestment grade”, adică un fel de in­vi­taţie la bucate pentru investitorii fi­nanciari, care chiar au venit şi au con­tribuit masiv la accentuarea con­su­mului fără producţie şi a importu­ri­lor fără exporturi!

Când, inevitabil, s-a ajuns la recesiune, agenţiile de rating, în frunte cu Standard & Poor’s, au coborât cota României sub „investment grade”. S-au cerut în această bază ajustări draconice de la salariaţi, pensionari, contribuabili. Cu ajutorul FMI şi cu concursul băncii centrale şi al guvernului, s-au luat în România măsuri de austeritate fără egal în Europa. România a făcut pentru capitalul internaţional ceea ce acesta ar vrea să facă în ţările sale de origine, dar nu îndrăzneşte social. S-a gândit pentru acest serviciu să-i dea României o bucăţică de zahăr. Dar, vai!, nu vreo investiţie într-o afacere care să producă ceva, ci o creştere de rating care s-o expună şi mai tare prădătorilor financiari internaţionali. Stimaţi S&P-işti, lăsaţi-ne dracu’ cu ratingul scăzut pentru a mai respira şi noi puţin înainte de a fi omorâţi de tot!

• Gandul: Inflaţia anuală a crescut la 8,34% în aprilie, atingând maximul din iulie 2008

• Standard.ro (Silviu Pop): Criza ne-a lovit drept în sarma: consumăm cu 21% mai puţină mâncare decât acum 2 ani

România a avut în 2009 a 13-a cea mai mare contracţie economică din lume, iar în 2010, am mai urcat o poziţie în acest clasament nefericit. Românii au simţit, aşadar, mult mai dur criza globală decât alţii. În acest context economic, consumul de alimente, băuturi şi tutun s-a redus, în România cu 20,9% din septembrie 2008, luna falimentului răsunător al băncii Lehman Brothers, până în martie 2011, reiese dintr-o analiză pe care am făcut-o pornind de la datele Eurostat.

La nivel european, comerţul cu amănuntul de alimente s-a redus, în medie, cu 2,4% în aceeaşi perioadă. Cu alte cuvinte, la noi, contracţia a fost de aproximativ nouă ori mai puternică decât media Uniunii Europene. Doar două ţări au marcat un declin mai amplu, Letonia şi Lituania, unde vânzările de alimente s-au redus cu aproximativ 22% în ultimii doi ani şi jumătate.

De asemenea, indicele care măsoară comerţului de alimente a scăzut în România în februarie 2011 la minimul ultimilor 4 ani, iar în martie s-a menţinut la acelaşi nivel. Mai jos aveţi un grafic cu indicele comerţului cu amănutul de alimente, băuturi şi tutun (România vs. UE), cu anul 2005 luat drept referinţă:

Ce ne spun datele? La prima vedere, am putea spune că românul de rând a suferit mult (şi probabil că aşa este). Acum, aici trebuie să facem, totuşi, o precizare importantă. Nu ştim cam cât din această contracţie importantă se datorează tăierii consumului “de moft”, ca să zic aşa. Fiindcă sunt sigur că unii aveau frigiderul plin înainte, chiar dacă nu aveau nevoie de atâta mâncare. Acum probabil că s-a schimbat situaţia, iar oamenii  au devenit mult mai raţionali (unul dintre puţinele lucruri pozitive care se desprind din recenta criză). O altă observaţie care ne-ar putea sugera că declinul nu este chiar atât de mare: poate s-a consumat mai mult de pe piaţa “gri”, de la piaţă şi mai puţin din magazine, ale căror venituri sunt luate în calcul de indice.

Vreau să subliniez că graficul de mai sus nu arată că românii consumă mai mult decât europenii, deoarece datele sunt corelate cu evoluţia din 2005 în ambele cazuri. Remarcăm, însă, un lucru: în UE, achiziţiile de alimente  au rămas, în linii mari, constante în ultimii ani, în timp ce în România, au scăzut considerabil.

Buuun, să mergem acum pe cealaltă latură: ce s-a întâmpat cu preţurile? Au crescut fenomenal de mult în România în ultima perioadă, din cauza sectorului agricol lipsit de competitivitate. Mai avem o altă mare problemă: românii plătesc mai mult pe alimente decât polonezii sau cehii, care au salarii substanţial mai mari. Mai jos aveţi un table cu date de la Departamentul Agriculturii din SUA (datele sunt pe 2009, încă nu au apărut cele pe 2010):

Datele de mai sus descriu o situaţie cam urâtă: costurile cu alimentele sunt în România cam la 75% din media europeană (sau erau în 2009, acum fiţi siguri că ne-am apropiat şi mai mult de media UE), dar salariile sunt doar pe la 25%. Din această cauză cred că s-a redus atât de mult consumul de alimente în România… mâncarea este cu adevărat prea scumpă pentru nivelul nostru de trai. Aşadar, o agricultură competitivă nu-i de ajuns pentru a rezolva problemele noastre. România trebuie să devină mai prosperă, fiindcă o treime din cheltuielile unei familii se duc pe mâncare. Este enorm de mult (remarcaţi că România conduce detaşat clasamentul european după ponderea cheltuielilor alimentare în total).

Ce ar trebui făcut? Statul ar avea multe soluţii la îndemână… deduceri fiscale pentru micii proprietari care se asociază (deduceri care cresc proporţional cu mărimea terenului), o eventuală schimbare a mecanismului actual de acordare a subvenţiilor, înfiinţarea unei bănci agricole de stat care să finanţeze exclusiv sectorul agricol şi preponderent micii ţărani,  înfiinţarea unor centre regionale de colectare pentru producţia agricolă locală (astfel încât să controlezi preţurile de-a lungul lanţului de aprovizionare) şi aşa mai departe. Sunt multe lucruri care se pot face şi care ar avea un efect imens, dacă autorităţile ar fi inspirate.

Acum, o scurtă addendă cu nişte precizări metodologice: m-am referit mai sus la indicele comerţului cu amănutul de alimente, care este ajustat sezonier, dar şi la indici de preţuri deflatori. Cu alte cuvinte, scoate preţul din ecuaţie şi devine un indice de volum (adică nu ţine cont de scumpirile din ultimii ani). Pe de altă parte, când INS publică acest indice, ei se referă strict la comerţul cu bunuri alimentare, deşi Eurostat mai include băuturile şi tutunul. Din această cauză, tind să cred că ponderea majoritară în indice aparţine alimentelor… cel puţin la noi.