LA UN PAS DE ADOPTAREA PARTENERIATULUI CIVIL? Nu inca…/ “Neoconservatorul” TISMANEANU promoveaza o ACTIVISTA LGBT/ VATICANUL incepe beatificarea EPISCOPILOR “ROSII”/ BESTIALITATEA SEXUALA/ Pronumele “NEUTRU” hen, inclus in dictionarul Academiei Suediei

• ActiveNews: România, „la un pas de adoptarea Parteneriatului Civil între persoane de acelaşi sex”? Care este stadiul REAL al proiectului

Deputatul Remus-Florinel Cernea a lansat ieri pe reţelele de socializare „informaţia” că Parlamentul ar fi aproape de a adopta proiectul de lege privind parteneriatele civile, inclusiv între persoane de acelaşi sex. „Informaţia” a fost preluată fără discernământ în presă, anunţându-se pasul „istoric” pe care e aproape să-l facă România.

În realitate, nici vorbă de aşa ceva. Proiectul de lege nr.340/2015 a fost înregistrat la 01 aprilie 2015 la Camera Deputaţilor şi se află în dezbatere la comisiile permanente ale Camerei Deputaţilor.

Până acum, Comisia pentru Muncă şi Protecţie Socială a Camerei şi care l-a avizat pozitiv. De acest aspect s-au prevalat cei care au anunţat că „România este la un pas de adoptarea parteneriatului civil”.

Ceea ce au omis jurnaliştii este faptul că, marţi, proiectul a primit aviz negativ din partea Comisiei pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale. Cu majoritate de voturi.

Comisia Juridică, de disciplină şi imunităţi, dar şi Comisia pentru egalitatea de şanse pentru femei şi bărbaţi trebuie şi ele, să se pronunţe.

Abia după ce toate aceste comisii îşi vor da avizul,  negativ sau pozitiv, proiectul se va discuta în plen, urmând votul în Cameră.

Camera Deputaţilor este cameră decizională.

• Cultura Vietii:

Vești proaste de la Vatican: Începe canonizarea „preoților roșii”

Bogdan Stanciu *

Ca inițiator și publisher al acestui proiect online am solicitat de la bun început autorilor să se abțină de la dispute confesionale sau de la criticarea deciziilor luate de organismele doctrinale ale diverselor culte, pentru a se concentra pe numeroasele provocări cu care se confruntă în ansamblu credința, familia și viața. Există însă situații când cred că este bine să abandonăm această politică, atunci când se petrec lucruri grave. Spre exemplu în aceste zile, când se impune să tragem un semnal de alarmă foarte serios la știrea că Vaticanul canonizează doi „episcopi roșii”.

La doar câteva săptămâni după anunțul beatificării arhiepiscopului salvadorian Oscar Romero, asasinat în 1980, Vaticanul a informat că dă undă verde și procesului de sanctificare a unui alt înalt prelat cu vederi radicale de stânga: episcopul brazilian Helder Camara (1909-1999). Mai exact, Congregația pentru Cauza Sfinților a răspuns printr-un nihil obstat la solicitarea de beatificare, semnalând astfel că nu are nicio obiecție în lansarea procedurii.

Propunerea de beatificare a fost adresată de Arhiepiscopul de Olinda și Recife, Fernando Saburido, care a declarat pentru rețeaua radio/TV catolică braziliană Canção Nova că „Helder Camara a fost un profet curajos care a făcut față numeroaselor greutăți, în special sub represiunea militară” (perioada de dictatură militară dintre 1964 și 1985).

Saburido a adăugat că H. Camara a exercitat o mare influență în Brazilia. Într-un fel, are dreptate: Camara a fost cel mai aprig critic al juntei care a condus Brazilia 2 decenii. Numai că a făcut asta dintr-o perspectivă marxistă clară și asumată.

De altfel, în 1973, el a fost nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace de organizația americană American Friends Service Committee, un grup religios creștin fondat în al doilea deceniu al secolului trecut. AFSC are vederi pronunțate de stânga și chiar colaborări strânse cu partidele comuniste din SUA și străine, fiind totodată caracterizat și ca cel mai agresiv și militant grup creștin „anti-Israel”.

Camara a fost și unul dintre fondatorii Conferinței Naționale a Episcopilor din Brazilia (CNEB), cea mai mare națiune catolică din lume. Julio Severo, un cunoscut activist pro-life brazilian, afirmă că CNEB a ținut timp de decenii populația braziliană sub „vraja sa marxistă” și este creditată cu un rol în fondarea, în 1980, a Partidului Muncitorilor, care conduce din 2003 Brazilia, în coaliție cu alte patide, într-o formă de socialism similar cu cel cubanez. Fostul președinte Luiz Inácio Lula da Silva, cunoscut printre altele pentru promovarea unei agende pro-homosexuale radicale, este cel mai cunoscut membru al acestui partid.

Influentul bloc catolic Rorate caeli („Picuraţi rouă de sus, voi ceruri”; Isaia 45:8) nu ezită să-l califice pe mons. Camara drept „militant anti-Biserică” și să adauge și activitatea sa politică pro-nazistă din prima tinerețe, când a fost oficial al Acao Integralista Brasileira, partid pro-nazist din anii 1930. În 1946, Vaticanul a refuzat să-l recunoscă pentru demnitatea de arhiepiscop auxiliar de Rio, tocmai din cauza militantismului său de extremă dreapta. Acceptul a venit 5 ani mai târziu, când Camara se metamorfozase „de la integralismul pro-nazist la progresismul pro-marxist”.

În 1968, când Papa Paul VI era pe cale să publice eminentul document de bioetică și pastorație Humanae Vitae, Arhiepiscopul Camara l-a atacat deschis pe pontif numind doctrina privitoare la contraceptive „o eroare destinată să tortureze nevestele și să perturbe pacea multor cămine.”

Helder Camara a mai apărat divorțul, preoția femeilor, confiscarea averilor, abolirea forțelor armate și cenzura presei. O enumerare halucinantă de poziții politice care l-ar face invidios până și pe un anarhist radical… Toate detaliile și referințele pe blogul RorateCaeli.

Cine se aseamănă, se adună?

Nici arhiepiscopul Fernando Saburido, cel care a înaintat dosarul de beatificare la Vatican, nu este mai puțin controversat. Saburido a provocat o vie îngrijorare în rândul mișcării prolife braziliene în 2010, când a părut să scuze avortul efectuat la o pacientă minoră în arhdioceza sa. „Decizia este a părinților; noi toți avem libertatea de a acționa în felul pe care îl considerăm cel mai convenabil”, a spus prelatul într-o intervenție televizată atunci. În Brazilia, cazul a stârnit multă emoție; avortul este permis doar în circumstanțe speciale iar „avortul la cerere” este interzis. Bizară și cam „relativistă” declarație pentru un teolog, nu e așa?

Saburido a comunicat ulterior că își retrage afirmația, doar pentru a se regăsi într-un alt scandal, când blogul catolic „Deus lo Vult!” („Dumnezeu voiește!”) a dezvăluit că arhiepiscopul a participat la o manifestație publică intitulată „Grito dos Excluídos” („Strigătul celor excluși”), împreună cu organizații pro-avort, homosexualiste și socialiste.

Universitatea catolică aflată sub jurisdicția arhidiecezei lui Saburido a găzduit în 2011 un simpozion privind „legislația homoafectivă”, care a oferit avocaților homosexualiști o platformă pentru ideologia lor. La același simpozion a participat și celebrul preot Luis Correa Lima, fondator al „Diversidade Catolica” („Diversitate Catolică”), care caută deschis să normalizeze și legitimeze stilul de viață homosexual și „identitatea gay”. Un alt vorbitor a fost Jean Wyllys, liderul politicienilor pro-homosexuali din Congresul brazilian.

Teologia eliberării și „preoții roșii”

„Când hrănesc săracii, mă numesc sfânt. Când întreb de ce săracii nu au de mâncare, mă numesc comunist”. O declarație spumoasă, să recunoaștem, care îi este atribuită viitorului sfânt al Vaticanului, mons. Camara. Ce este greșit în hrănirea săracilor? Din punct de vedere teologic, absolut nimic – ba din contră. Problema nu este în milostenie, ci în motivația acesteia și urmările dorite. Mai exact, în așa-numita„teologie a eliberării” care reprezintă vârful de lance al infiltrării marxist-leniniste în catolicism.

Afirmația mea pare brutală și de neînțeles. Să-l ascultăm mai bine pe cardinalul Joseph Ratzinger, fostul papă Benedict XVI. Vorbind despre „provocările doctrinale” pe care le-a avut de înfruntat, în calitate de Prefect al Congregației pentru Doctrina Credinței (organismul însărcinat cu păstrarea învățăturilor de credință în lumea catolică) pe timpul pontificatului lui Ioan Paul II, cardinalul spune:

„Prima mare provocare a fost teologia eliberării, care se răspândea în America Latină. Atât în Europa cât și în America de Nord, o opinie răspândită era că aceasta constituia un sprijin pentru săraci și, desigur, era aprobată. Greșit. Sărăcia și săracii erau, fără discuție, subiectul teologiei eliberării, dar într-un fel foarte specific. (…) Nu era vorba despre ajutor și reformă, ci despre o mare revoluție, din care trebuia să apară o nouă lume. Credința creștină a fost folosită ca un motor al acestei mișcări revoluționare și ca atare transformată într-o forță politică. (…) Desigur, aceste idei erau (prezentate) în diverse variante și nu apăreau întotdeauna cu claritate absolută, dar, per ansmablu, aceasta era motivația. O astfel de distorsionare a credinței creștine trebuia să năască rezistență, în special din dragoste pentru săraci și pentru serviciul care ar trebui să le fie adus.”

Continuă J. Ratzinger vorbind despre Ioan Paul II, pontif pe atunci:

„ne-a ghidat, pe de o parte pentru a demasca ideea falsă a eliberării, iar pe de alta, pentru a arăta vocația autentică pentru eliberarea omului pe care o are Biserica.”

Cu alte cuvinte, „teologia eliberării” este o falsificare gravă a credinței care girează o ideologie politică – și încă una de inspirație marxist-leninistă.

Oricărui om cu convingeri creștine îi este cunoscută incompatibilitatea dintre creștinism și pornirile revoluționare. Istoria abundă de evenimente care mă scutesc de alte clarificări. Creștinismul este an-ideologic; dacă totuși trebuie să găsim un „ism” pe care să îl alăturăm creștinismului, atunci acesta este fără dubiu „restauraționismul”, adică revenirea lumii la starea de dinainte de căderea din grația divină.

Ideea că Hristos era (este) un soi de revoluţionar proto-comunist care visa să răstoarne lumea întru instaurarea unei societăți a egalității depline este o erezie gravă. De aceea „teologia eliberării” este o formă de pervertire a doctrinei Bisericii Catolice cu mult mai serioasă decât a fost, spre exemplu, în Răsărit gestul conducătorului Bisericii Ortodoxe „oficiale” din Rusia de a cere credincioșilor supunere în fața autorităților comuniste, așa-numitul „serghianism”: măcar patriarhului Serghie i se poate găsi scuza că se afla în plină prigoană cumplită contra ortodoxiei!

Acum însă, în timp ce gestul lui Serghie aparține istoriei iar Biserica Ortodoxă Rusă din Afara Rusiei, care cuprinde urmașii celor care n-au vrut să accepte colaborarea cu comuniștii, s-a reunit cu Patriarhia Moscovei, în lumea catolică vedem că, o dată cu beatificarea lui Camara, întreaga „teologie a eliberării”, odinioară dezavuată până la excomunicare, va fi „sanctificată”.

Infiltrarea marxismului în Biserica Catolică – o sursă majoră de îngrijorare pentru creștini

Ideologia de Stânga în Biserica Catolică provoacă îngrijorare majoră, mai ales de la începutul pontificatului lui Francisc. Conform unui recent reportaj BBC (edițiile în limbile spaniolă și portugheză), conservatorii americani (termen prin care sunt desemnați nu neapărat, sau nu doar, catolici, ci mai degrabă credincioșii cultelor evanghelice) îl văd pe Papa Francisc ca pe un marxist și ecologist radical. De altfel, The Advocate, poate cea mai importantă publicație pro-homosexuală din lume l-a declarat pe Papa Francisc „persoana anului 2013”.

Anul trecut a avut loc la Roma un Sinod Extraordinar pe tema familiei, motivat de necesitatea înțelegerii relației dintre învățătura Bisericii Romane și schimbările istorice care au avut loc în viața socială în ultimele decenii.

Pe durata întâlnirii, tabăra „revoluționară” a episcopilor și cardinalilor a încercat să introducă în documentul final modificări în ce privește atitudinea față de anumite subiecte pe care până acum Vaticanul a fost foarte clar. Printre ele, concubinajul, homosexualitatea, împărtășania pentru cei divorțați sau recăsătoriți și contracepția. De asemenea, în document se omite să se vorbească despre alte teme esențiale precum avortul, teoria gender, drepturile părinților ș.a. O analiză pe larg este disponibilă aici.

Documentul intermediar al Sinodului, dezvăluit presei, a provocat, ca să folosesc un termen la modă, scandal. Laicatul catolic, reunit în alianța „Vocea familiei” („Voice of the Family”) a cerut Sinodului să reconfirme învăţătura creştină despre familie şi sexualitate. Unul dintre prietenii mei catolici mi-a spus că perspectiva ca Vaticanul să cedeze „episcopilor revoluționari” este atât de gravă, încât este posibil să provoace o schismă. Sunt de altfel, voalat, și cuvintele cardinalului Burke, considerat liderul taberei „conservatoare” și cel mai vocal oponent al schimbărilor propuse la Sinodul Familiei.

O clarificare a fost amânată pentru Sinodul ordinar pe tema Familiei, care va avea loc în octombrie anul acesta, și pentru care toți cei implicați par a se pregăti intens. „Vocea familiei” organizează la Vatican o întâlnire internațională pe 9 mai, concentrată exact pe acest subiect. […]/ integral la culturavietii.ro

Cum este să fii zoofil? New York Times ne luminează: e „normal”

Recent, Mihaela Radulescu a spus adevarul despre homosexualitate, numind-o o aberatie a sexualitatii umane. Pentru asta a fost si inca este atacata de cei fara discernamint. Despre o alta aberatie scriem noi astazi: despre bestialitate, adica despre persoanele care intretin relatii sexuale cu animale, asa numitii zoofili. „Zoofil” e un termen nepotrivit, dar revolutia sexuala a schimbat terminologia perversiunilor pentru a ne obisnui cu ele si a le accepta la nivel cognitiv, social si ca mod de comportament. Pentru cei din antichitate existau doar doua forme de manifestari sexuale: cele intre barbati si femei, si restul. Primele erau vazute ca normale si ultimele ca anormale si perversiuni. In categoria celor din urma intra sexul intre persoane de acelasi sex, abuzul sexual al minorilor de catre adulti, relatiile sexuale cu cadavre, incestul, ori relatiile sexuale intre oameni si animale.

Termenul de „homosexualitate” e o inventie relativ recenta in istoria umanitatii. Relatiile sexuale intre persoane de acelasi sex sunt mentionate in Vechiul Testament sub numele de „sodomie”. Dar cuvantul acesta suna prea „ofensiv” dupa aproape 4.000 de ani. Asa ca, spre sfarsitul secolului XIX, sodomia a fost re-etichetata ca „homosexualitate”. In secolul XX a fost inventat termenul de „gay” de la francezul „gai”, pentru a denota relatiile intre persoane de acelasi sex ca fiind „vesele”. Iar de la finele secolului XX, termenii „homosexualitate” si „gay” incep sa fie inlocuiti, mai ales in publicatiile de spcialitate, cu un termen si mai inofensiv, de „barbati care au sex cu barbati” („men who have sex with men” ori abreviat MSM).

Aceeasi traiectorie o observam si la pedofili, iar acuma la practicantii bestialitatii. Pedofilia e redenumita „sex intergenerational” („intergenerational sex”) adica sex intre generatii. Metamorfozarea terminologiei se produce si cu bestialitatea, oamenii care intretin relatii sexuale cu animalele fiind astazi numiti „zoofili”. Altii numesc sexul oamenilor cu animalele sex intre specii („interspecie sex”).

Curioasa aceasta metamorfoza, pentru ca majoritatea dintre noi iubim animalele, si intr-un fel toti suntem „zoofili”. Dar nu intretinem relatii sexuale cu animalele nici dorinta de a ne culca cu ele. Normalizarea bestialitatii se reflecta si in etichetarea ei, mai ales in jurnalistica, drept o forma de „identitate sexuala.”

Bestialitatea se extinde. Nu mai e doar un subiect pe care oamenii il discuta susotind. A devenit si o forma de afaceri. Cu citiva ani in urma un fermier din statul american Washington a fost arestat dupa s-a descoperit ca vreme de citiva ani a tinut o ferma cu animale special pentru oamenii care doreau sa aiba relatii sexuale cu ele.

Homosexualitatea a fost dezincriminata, iar incestul nu mai e pedepsit in Austria si Germania. In statul New York, anul trecut un tribunal a dezincriminat incestul intre matusa si nepot, iar anul acesta tot in New York s-a tinut prima „casatorie” intre un tata si fica lui. Cei care cititi buletinele informative AFR de marti foarte probabil ca deja sunteti la curent cu aceste informatii.

In 2002 Hani Miletski a publicat Understanting Bestiality and Zoophilia („Intelegerea bestialitatii si a zoofiliei”), o carte constand in interviuri ale autoarei cu aproape 100 de „zoofili”. Concluzia ei este ca „zoofilii” sunt putin intelesi de societate, iubesc animalele, sunt indragostite de ele, intretin relatii sexuale si traiesc cu animalele ca si cu parteneri sexuali umani. Relatiile lor, pretind zoofilii, sunt, culmea, „monogame”. Zoofilii se numesc „zoos”, pe scurt. Deoarece bestialitatea e impotriva legii in America si Europa, „zoos” se conecteaza online in grupuri de chat anonime.

Cum e sa fii zoofil? New York Times vrea sa ne „lumineze”

Iata ca New York Times [Magazine], care se vrea ziarul cel mai de elita si influent al lumii, cauta sa ne lumineze privind practicile zoofile si sa ne atrofieze aversiunea fata de zoofilie. In noiembrie a publicat un interviu lung cu un zoofil practicant. Autorul e Alexa Tsoulis Reay si titlul e What’s It Like to Date a Horse („Cum e sa faci curte unui cal”). Este un interviu scarbos si, cu toate ca va dam linkul pentru a-l citi direct, va atentionam ca e afara din cale de murdar. De ce totusi dedicam acestui articol un comentariu intreg? Pentru ca ceea ce noi, si altii inaintea noastra, am spus-o se adevereste de la o zi la alta: ne aflam pe o panta foarte alunecoasa, cind sexualitatea perversa se transforma in drept al omului si se tinde spre dezincriminarea oricaror manifestari sexuale irationale si aberante, inclusiv a bestialitatii.

Interviul din New York Times a fost luat unui canadian de 42 de ani, „indragostit” de o iapa. A inceput sa-si simta „identitatea sexuala” a bestialitatii cind avea 11 ori 12 ani. Pe vremea aceea prietenii lui se uitau la imagini de femei din revistele de Playboy ale tatilor lor, iar el, la imagini de cai de prin carti. La 13 ani a inceput sa caute pornografie cu animale online, asa numita „bestiality porn”. Prima lui aventura sexuala a fost cu manza unui coleg de scoala care locuia la tara. La 20 de ani a inceput relatii sexuale cu femei, iar la 22 de ani cu un barbat care, la rindul lui era interesat in sex cu animale, in mod special caini. Dupa aceea au urmat iepele. Pe parcursul vietii candianul a intilnit intre 150 si 200 de zoofili. Zice ca a avut relatii cu 15 pina la 20 de cai. Intretine relatii si cu fiintele umane. Se identifica 90% heterosexual – restul sunt relatii sexuale cu barbati. S-a dus la un terapeu sa intrebe daca nu cumva zoofilia lui il face „anormal”. I s-a spus ca nu. Culmea, de 19 ani e si casatorit cu o femeie. De aceea isi zice ca e poligam. Sotia, zice el, il incurajaza sa aibe sex cu cele doua manze pe care le tin pe linga casa. Zice ca „face sex” cu ele cam o data pe saptamina. Pe nevasta nu o deranjaza. Nu au copii. Sotia e stearpa, dar nici daca nu ar fi, tot nu isi doresc copii. Canadianul e si gelos. Cind iepele ies la pascut, zice el, ele il ignora si merg dupa armasari.

Repercursiuni

Exista repercursiuni? Pentru noi, zoofilii sunt persoane bolnave care au nevoie de psihiatru si terapie. Ei, insa, se cred normali si nu cred ca trebuie sa-si abandoneze „identitatea sexuala” perversa. Doresc sa fie acceptati, sa nu mai trebuiasca sa se ascunda de lume. O consecinta a bestialitatii, confirmata de Alfred Kinsey, cercatatorul modern al sexualitatii si homosexualitatii, este ca cei care practica bestialitatea mor tineri. Asta ii ingrijoreaza pe zoofili, dar continua sa traiasca in ascuns o viata de bestialitate. Canadianul zice ca mai toti zoofilii pe care ii cunoaste au tendinte spre suicid, si ca isi atribuie simtamintele faptului ca societatea nu-i intelege ori accepta. Ei cer sa fie acceptati si insista ca bestialitatea sa fie dezincriminalizata. Numesc bestilitatea un „alternate sexual interest” („un interes sexual alternativ”). Insista ca nu e nimic rau cu bestialitatea si ca zoofilii sunt normali. („I want people to know I’m a normal guy” – „vreau ca oamenii sa stie ca sunt un om normal”).

Interviul din New York Times da o multime de alte detalii la fel de scarboase, incit te intrebi cine e mai bolnav si are mai multa nevoie de un psihiatru: zoofilul ori jurnalistul? Din nefericire, scarboseniile acestea trebuie cunoscute. Ele dovedesc ca revolutia sexuala, cu toate murdariile ei, dau iures sub ochii nostri, si mai ales sub ochii naivi ai autoritatilor, tribunalelor si parlamentarilor. Pentru noi e important sa spunem nu.

Deci, da, Mihaela Radulescu a avut dreptate. Homosexualitatea e un act anormal, iar bestialitatea face parte din aceeasi categorie de comportamente sexuale aberante pe care rezolutiile Parlamentului European le numesc „identitate sexuala” („sexual identity). Acum poate intelegeti si mai bine de ce ne impotrivim rezolutiilor Uniunii Europene, ale celor lansate in ONU ori in Consiliul Europei, care promoveaza „identitatea sexuala” ca drept fundamental al omului. Raportul Lunacek, adoptat in 2013 cu sprijinul europarlamentarilor romani, proclama un drept la nediscriminare pe baza de „orientare sexuala” si „gender identity”, adica „identitate sexuala”. Speram sa intelegeti astazi si mai bine ce inseamna „identitate sexuala”. Bestialitatea e una dintre ele.

Raportul Lunacek insa e doar inceputul. In iunie urmeaza sa fie votat un alt raport anti-familie care cere si el nediscriminare pe baza de „identitate sexuala”. E vorba de Raportul Noichl, despre care vom scrie alta data. Pe 23 mai va avea loc marsul homosexualilor din Romania. Vor cere si ei, la fel ca si camarazii lor din restul Europei, nediscriminare pe baza de „identitate sexuala”. Dupa cum se vede, confuzia sexuala se ingroasa si la noi la romani.

O stire de ultima ora: pe 21 aprilie, Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei va dezbate o Rezolutie privind discriminarea impotriva persoanelor transsexuale. Dupa cum puteti deja ghici, unul din punctele Rezolutiei este recunoasterea unui „right to gender identity”, adica un „drept la identitate sexuala.” Exact ceea ce si „amorezul” canadian cere. Textul rezolutiei poate fi citit aici.

Recomandam si un articol, publicat mai devreme anul acesta, care critica aspru murdariile sexuale promovate de mass media. A fost publicat in publicatia americana online The Federalist: http://thefederalist.com/2015/02/10/a-funny-thing-happened-on-the-way-to-the-vomitorium/

• ActiveNews:

Copilul din fotografia asta poate fi al tău. Cum îi explici ceea ce NU VREA să vadă?

Recentul „scandal” în care a fost implicată Mihaela Rădulescu a readus pe tapet problema discutării în public a homosexualităţii.

Susţinătorii homosexualităţii susţin că în public nu se poate discuta decât în termeni de susţinere a acestui fenomen, orice altceva încadrându-se în „incitare la ură” sau discriminare. Şi „homofobie”, să nu uităm.

Punerea sub semnul întrebării efectelor fenomenului homosexual este interzisă, iar copiii trebuie să audă numai termeni laudativi despre acest stil de viaţă. Altfel, după cum a demonstrat-o şi cazul Rădulescu, presiunea mediatică se intensifică până ce respectivul îşi retrage cuvintele sau este penalizat, cumva, de autorităţi. Toate acestea sub sloganul libertăţii de exprimare, a diversităţii, etc.

În aceste condiţii, o fotografie face cât o mie de cuvinte. Este cazul unei imagini realizate de un fotograf canadian, la Parada Gay din Toronton, ediţia 2011.

Explicaţia fotografiei este simplă: mai mulţi bărbaţi dezbrăcaţi complet se plimbă nestingheriţi prin faţa a mii de oameni. Ei sunt parte a „paradei dragostei”. Dar o fetiţă de 8-9 ani, care nu pare să aibă mai mult de 10 ani, îşi pune mâinile peste ochi.I s-a spus, aşa cum ni se spune şi nouă, că nu e nimic agresiv, ofensator într-o paradă a unor oameni care se iubesc. Dar ceva nu este în regulă. Parada publică a organelor genitale ale unui om înseamnă dragoste( probabil încă nu participase la orele de educaţie sexuală de la şcoală)? Aşa că face cel mai firesc gest din lume: se protejează în faţa acestei imagini.

Pe copiii noştri, însă, cine îi va proteja?

Conservatorul Vladimir Tismăneanu promovează o activistă radicală pro LGBT. Masha Gessen: „Instituţia căsătoriei nu ar trebui să existe”. Ce model de „familie” promovează activista

Activista pro-homosexualitate Masha Gessen a susţinut o conferinţă la Universitatea Maryland, cu tema „Libertatea de exprimare în Rusia”, anunţă Vladimir Tismăneanu pe contributors.ro.

Masha Gessen, pe numele real Maria Alexandrovna Gessen, este descrisă de Vladimir Tismăneanu drept „jurnalista americană de origine rusă, activistă democrată şi în plan și în cel al drepturilor omului”. Ea s-a luptat cu regimul Putin pentru „drepturile persoanelor LGBT” şi pentru trupa „Pussy riot”.

În 2013, Masha Gessen a devenit faimoasă după ce la un festival al scriitorilor organizat la Sydney, Australia, a declarat că homosexualii mint în ceea ce priveşte instituţia căsătoriei.

„E clar că homosexualii trebuie să aibă dreptul de a se căsători, dar cred că e la fel de clar că instituţia căsătoriei n-ar trebui să existe. Lupta pentru căsătoria homosexuală implică, în general, să minţim despre ceea ce vom face cu căsătoria, odată ce vom ajunge acolo – pentru că minţim că instituţia căsătoriei nu se va schimba. Şi asta e o minciună.

Instituţia căsătoriei se va schimba şi ar trebui să se schimbe. Din nou, cred că nu ar trebui să existe”, a spus ea atunci.

Masha Gessen a expus „modelul” familiei, aşa cum apare în cazul său. Activista are un copil adoptat cu fosta ei parteneră, unul căruia i-a dat naştere şi care are tatăl biologic în Rusia, iar al treilea este copilul biologic al actualei sale partenere cu fratele lui Gessen. Practic, sunt trei copii care au cinci părinţi, dar nu toţi cei cinci sunt, în acelaşi timp, părinţii tuturor celor trei copii.

Vladimir Tismăneanu este un profesor şi politolog român, unul din principalii colaboratori ai portalului În Linie Dreaptă. Portalul În linie dreaptă se descrie drept al unor „conservatori români” şi la capitolul „despre noi” se plânge că „pas cu pas, relativismul, multiculturalismul şi corectitudinea politică au înlocuit Adevărul, Binele, Frumosul şi dragostea de patrie”.

Mai mult, în capitolul „O platformă de principii conservatoare”, sub-capitolul 1:  „Locul României – în interiorul Civilizației Iudeo-Creştine”, redacţia siteului care-l promovează pe Vladimir Tismăneanu scrie că: „Instituţia milenară a familiei este supusă unui atac masiv și reinventată în dispreţul total al realităţii – de exemplu, prin legalizarea căsătoriei homosexualilor”.

• EVZ: Moarte SEXULUI! „EL” și „EA” trebuie să DISPARĂ. Corect politic este „HEN”

Pronumele neutru Hen a fost introdus săptămâna trecută în dicționarul Academiei suedeze, și el va fi folosit pentru a evita determinarea sexuală a unei persoane, lucru considerat incorect politic.

În locul lui El (Han, în suedeză) sau Ea (Hon), Academia din Suedia a adoptat termenul neutru Hen, o invenție pur lingvistică, scrie Libération. Măsura este, chipurile, menită să evite discriminările. O persoană care arată ca o femeie, dar se simtă bărbat, ar putea fi jignită dacă i te adresezi cu „Hon”. La fel, un ins care arată ca un bărbat, dar în forul lui interior (dacă nu și chirurgical) se simte femeie, s-ar fi simțit frustrat de apelativul „Han”.

Așa că Suedia, țara tuturor libertăților, unde copiii sunt crescuți încă din grădiniță asexuați (lanțul de grădinițe „Egalia” interzice în mod expres ca băiețeilor să li se permită să se joace cu pistoale, iar fetițelor, cu păpuși, pentru a evita „stereotipele sexuale”) a recurs la pronumele neutru „Hen”.

Acesta circulă în mediile feministe suedeze încă din anii ’60, ai revoluțiilor marxiste occidentale. El urmărea să evite folosirea genului masculin în formulare administrative, în care se vorbea despre „alegător”, „client”, „funcționar”, deși în mod concret uneori putea fi vorba și despre alegătoare, cleintă sau funcționară etc.

Însă „Hen” cade repede în uitare, pentru a fi scos din coșul de gunoi al istoriei, odată cu revenirea în forță a neo-marxismului în Europa, în anii 2000. De data aceasta, partizanii lui „Hen” vor să meargă mai departe: să permită femeilor și bărbaților, dar mai ales copiilor, să se „protejeze” în spatele acestui pronume neutru.

„Hen” a fost folosit în școlile primare, ca experiment pentru o pedagogie care să fie mai puțin discriminatoare pentru fete. O directoare a unei grădinițe din Stockholm explică:

„Hen ne permite de exemplu să vorbim despre un polițist sau un astronaut fără a asocia profesiunea cu un gen specific.”

Directoarea continuă:

„Noi nu negăm existența sexului biologic al copilului. Spunem doar că suntem toți indivizi foarte diferiți și că copiii nu trebuie să se simtă limitați de genul lor.”

De notat obstinația cu care directoarea de grădiniță folosește cuvântul „gen” în loc de „sex”. Este vorba de Teoria Genului, care se încearcă a fi introdusă și în România, și care susține că, indiferent de sexul biologic, „genul” unui om se formează (și se schimbă) în funcție de mediul în care crește, se educă și trăiește. Astfel, un individ trebuie să fie liber să-și schimbe„indentitatea de gen” de oricâte ori simte nevoia, în cursul vieții.

În Suedia a apărut, în 2012, o serie de cărticele pentru copii, în care personajul principal, pe nume Kivi, nu are sexul precizat. Iată cum explica Karin Salmon, directoarea (observați că în Suedia nu prea mai sunt directori?) editurii Olika această năstrușnicie ideologică:

„Am vrut să scriem o carte în care copilul este doar „copil”, nu „fetiță” sau „băiețel”. Utilizarea lui „el” sau „ea” este însoțită de stereotipe asupra competențelor fiecăruia. „Hen” ne permite să scăpăm de ele.”