Interviu impresionant cu MIHAI NESU. “Credeam ca sunt indestructibil. Acum stiu altceva; am constatat asa, ca pe o revelatie, ca traim complicat”. DESPRE ZVONURILE DE RETRAGERE LA MANASTIRE: “Aici, la români, dacă te duci duminica la biserică, gata, ai luat drumu’ mănăstirii…”

Foto: Cristi Preda/gsp.ro

• LFP.RO: Să crezi. Să iubeşti. Să te dăruieşti. Şi să accepţi – Mihai Neşu

Interviu exclusiv cu Mihai Nesu realizat de Marius Mitran.

[…]

Viaţa, aşa cum vrea ea

… E în curte, întins pe burtă, pe o saltea lipită de gazon. Impecabil gazon, impecabil şi el, cu mâinile pe lângă corp, aşa cum o fac cei care marchează, în marile meciuri cu mari mize, aruncându-se spre tribune şi patinând cu pieptul pe iarbă… Lângă el, alţi doi oameni, tineri. Unul chiar foarte tânăr. Doctori? Probabil doctori. „Vrei apă? Sau poate îţi place un suc din alea din care beau eu…” „Da, cred că mai degrabă din sucul pe care-l bei tu, Mihai.”

Se aduc scaune. Lângă noi e şi cel care-l ajută să-şi conducă viaţa aşa cum vrea.

… Pe cer nu e niciun nor. E aproape cald şi aproape seară. Undeva, departe, în vecini, se aude Cohen. „Chelsea Hotel No. 2”. Dar Mihai a jucat la Steaua, nu la Chelsea. Şi la Utrecht. Trei ani. Titular în toate meciurile primului sezon. „Cel mai bun fundaş stânga din Eredivisie”. Olandezii l-au premiat cu distincţia asta. Concurase pentru ea cu van Bronckhorst sau Urby Emanuelson. A primit-o el. De opt ori jucase şi la naţională. Pe 10 mai 2011 s-a întâmplat ce s-a întâmplat, la un antrenament. Apoi n-a mai putut mişca decât pleoapele. În sus. În jos. În sus. Apoi a reînceput să vorbească. Perfect. Apoi mâna dreaptă. Apoi a anunţat că înfiinţează Fundaţia. „Ca să-i ajut pe copiii cu astfel de probleme.” Apoi, din 8  februarie 2012, şi mâna stângă.

[…]

Să fii de ajutor. Să fii!

Marian abia ce s-a atins de suc. Nu scoate o vorbă de ceva vreme. „Voi, la Replay, ce mai faceţi, ce mai daţi? Că voi le ştiţi pe toate! Mariuse, tu chiar le ştii pe toate, crede-mă!” Cred că încerc să râd. Şi chiar râd. „Aiurea! Nu-i chiar aşa… Dar şi de-asta am venit, să te invităm la Replay, dacă nu acum, în primăvară, când poţi… Cum ai şi tu programul…” „Programul meu? Trebuie să mă mişc. Trebuie să mă mişc, să mă plimb pe afară. Tot timpul trebuie să mă plimb, dacă nu mă mişc, mă iau durerile.” „Acum te doare ceva?” „Nu.”

Gata şi cu al doilea pahar. Simt în buzunar pachetul de Kent, bricheta. Mă gândesc că o să fumez pe drum. 150 de kilometri, până la Cluj, am tot timpul…

Mihai închide ochii. Acum, soarele îi bate pe faţă, zici că e o aură, cum e el blond, aşa… Apropo de Cluj, însă. „Dar cum e cu Universitatea? Îmi spunea George azi-dimineaţă că e OK.” „Eu ştiu… Sper să fie bine. Îi ajut cum pot. Le-am făcut o analiză a jocului cu Astra al CFR-ului. Poate l-a ajutat pe George. Am văzut şi aseară, să iei golul în ultima secundă… dar, altfel, George i-a organizat foarte bine în teren.” „Deci e bine la Cluj, îţi place ce faci?” „E bine la Cluj, îmi place, nu ştiu ei dacă sunt… adică dacă eu chiar sunt de ajutor.” „Le eşti de mare ajutor. Am tot vorbit cu cei de acolo zilele astea. Dar aseară n-ai fost la meci.”„Nu. Ştii care e necazul? Măi Marius, mă scutură maşina prin gropile astea, de la Oradea la Cluj, de mă usucă… Aşa că mi-e mai uşor de aici.”

[…]

Nici nu ştiu de unde să încep. Ce să încep? „Uneori, în viaţă, nici nu mai trebuie să începi ceva, Marius. E de ajuns să continui. Şi să înţelegi. Uite, aşa cum mă vezi acum, pot să-ţi spun că multe greşeli am făcut în viaţă. Până într-o zi, când am înţeles.”

Clipa în care a înţeles

Cât am venit pe drum, de la Cluj, m-am gândit că o să ajungem şi în momentul ăsta al discuţiei. Mă uit în ochii lui şi mi se pare, am senzaţia netă că eu sunt întins pe jos şi el e, vertical, în faţa noastră. Soarele încă e acolo…

„Am înţeles când am crezut. Acum cred.” „În Dumnezeu?” „În Dumnezeu, în Destin, în rolul tău pe pământ!” O spune ca pe un fapt verificat. E liniştit.

„Tata e într-o mare depresie, ce să-ţi spun… Ieri a fost ziua lui. După ce a murit mama i-a fost şi mai greu, tot mai greu. Dar îl ajut, îl fac eu să treacă peste asta…”

… Trag aer în piept, să nu mă pierd… Respir. Respir, doctore… Respir. Şi ascult. „Marius, ştii ce am înţeles? Că totul s-a întâmplat pentru că trebuia să se întâmple. Tata e dezorientat acum, că mama a murit. Domnul Răchiţeanu ştie să-ţi zică mai bine de ce trăim ceea ce trăim.”

„În 6 luni îl fac să se mişte!”

Doctorul încearcă un zâmbet, apoi atinge cu palma dreaptă gamba stângă a lui Mihai. E deja umbră şi linişte. „Domnu’ Mitran, Sfântul Augustin a zis că Dumnezeu un singur lucru nu poate face. Nu poate să facă să fie neîntâmplate cele întâmplate. Înţelegeţi? Eu în 6 luni îl fac să se mişte pe Mihai, băiatul ăsta va merge şi el ştie că-i aşa. S-a întâmplat ce s-a întâmplat pentru că Mihai va demonstra că lupta asta poate fi câştigată. Într-o zi, curând, va merge.”

O spune atât de frumos, încât aş vrea să-i cer să promită. Să-l ajut cumva. Să batem cuba că aşa va fi, să zic ceva…

… Nu zic însă nimic. Respir. Mihai se roteşte un pic, 30 de grade, spre mine: „Marius, ştii ce am înţeles? Am înţeles atunci şi în toate zilele şi nopţile astea, mai degrabă cine nu sunt decât cine sunt.” „Cine credeai că eşti?”„Cine? Dacă-ţi spun… Eu, Mihai Neşu, credeam că sunt indestructibil. In-des-truc-ti-bil! Înţelegi? Până să… până să mă accidentez, asta credeam. Acum ştiu altceva.”

Maximus. I se spunea Maximus

Domnul Răchiţeanu îşi ia genunchii în braţe. Şi el simte nevoia să respire conştient. Povesteşte ceva despre un tip, o forţă a naturii, mare luptător, un metru nouăzeci, o sută de kilograme. „Într-o zi a căzut pe stradă, din picioare. Cancer la colon. A vrut să se sinucidă, nu a crezut în doctori. Când l-am văzut, i-am zis că totul pleacă de la credinţă. Dacă nu crezi în salvare, nu există nicio speranţă! Îmi zicea că i se spunea Maximus şi că uite ce-a ajuns… L-am salvat. Cu dietă, cu ce ştiu eu… Acum mi-a zis că iar e Maximus!” Doctorul îl mângâie uşor pe spate pe Mihai: „Şi tu credeai aşa!” „Ce anume?” „Că eşti Maximus!” Mihai râde. „Te înşeli. Eu nu mă credeam Maximus!” „Nu?” „Nu. Eu chiar eram Maximus!”

Râdem toţi, pe unde suntem, pe unde apucăm… „Marius, totul în viaţă e, de fapt, foarte simplu. După ce m-am accidentat, am constatat aşa, aproape ca pe o revelaţie, că trăim complicat. Şi atunci am zis să simplific. Trăim complicat, gândim complicat, mâncăm complicat. Simplific şi mi-e bine. Simplifică şi tu!”

Totul se întâmplă cu un motiv

Simplific, Mihai. Dacă-ţi vine, să zicem aşa, prin absurd, să plângi, de pildă, cum se simplifică asta? „Totul se întâmplă cu un motiv, asta am învăţat. Când a venit psihologul la mine, după accident, l-am dat afară după o săptămână. Mi se părea că el avea nevoie de psiholog, nu eu. Eu cred şi în altceva. În prietenie. Un prieten adevărat, care ţine la tine necondiţionat, are mai multe sfaturi să-ţi dea decât un psiholog. Şi oamenii trebuie să se ajute. Uite, în Olanda, statul te ajută. La noi, aici, poate biserica te ajută.” „Că ai adus vorba. Se tot zice că ai luat drumul mănăstirii…” „Am auzit şi eu. Aici, la români, dacă te duci duminica la biserică, gata, ai luat drumu’ mănăstirii, ai fugit de lume… Nu e aşa. Şi-n Olanda mergeam, era în Utrecht o biserică ortodoxă, veneau preoţii din Belgia.” Mihai vorbeşte cu tandreţe aproape de pe salteaua lui de terapie şi încercări. Doar îl aud, nu mă mai uit la el. Vreau să văd pe unde se strecoară, încă, soarele, peste zulufii lui blonzi. Sunt atent însă. „Un părinte, un preot are mai multe sfaturi să-mi dea decât orice doctor. Merg la slujbe, de sărbători, asta da!”

[…]

E obosit un pic. Ne ridicăm. Paharul cu fructe stoarse e în iarbă, lângă piciorul scaunului. E aproape seară. Mihai însă mai ţine să ne spună ceva. „Să aveţi drum bun! Şi să ţineţi minte ce v-am spus. În viaţă doar câteva lucruri sunt importante. Să crezi. Să iubeşti. Să te dăruieşti.” „Mulţumesc din suflet, Mihai! Nu am cum să uit, crede-mă! Să cred, să iubesc. Să mă dăruiesc. Am înţeles.” „Şi încă un lucru. Să accepţi!”

[…]/ interviu integral pe lpf.ro