MIRCEA VULCANESCU, SFANTUL si MARTURISITORUL LUI HRISTOS – PATIMIRI DIN INCHISOARE si multe marturii mai putin cunoscute (si AUDIO, VIDEO): “In apropierea lui te simteai ca in preajma unui IZVOR DE APA VIE”

“Ai auzit cum m-a strigat? ”Criminalul”. Omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă: ”criminal de război”. În ce situație ingrată ne găseam amândoi și mai toți deținuții politici de la Aiud și din alte locuri din țară…”

“Și totuși am învățat de la el ceva esențial: faptul că adevăratul intelectual nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie…”

***

Vedeti si:

***

Pr. Gheorghe Holbea si D-na Mariuca Vulcanescu despre martirul MIRCEA VULCANESCU

surse: Trinitas TV si Ziaristionline.ro

***

Va impartasim spre auditie cateva inregistrari din arhiva Radio Romania, cuprinse intr-unul din CD-urile din volumul: “Cuvinte pentru fratele ramas departe”, Editura Casa Radio, 2004:

***

Fericiti cei prigoniti:

Mircea Vulcănescu, o figură deosebită doar prin simpla prezență

Din ultimul lot sosit, tot oameni unul și unul, cea mai deosebită figură era Mircea Vulcănescu, remarcabil nu numai prin statură și prestanță, nu numai prin excepționala erudiție, ci și doar prin simpla prezență. După noaptea petrecută în luna decembrie, dezbrăcat, într-o cameră cu apă pe jos, fără un loc unde să te sprijini măcar, împreună cu alți câțiva la fel de dezbrăcați, suferinzi și timorați era bolnav, avea febră. Toate, foamea, frigul, bătaia îndurată, oboseala extremă nu reușiseră să șteargă de pe chipul lui expresia de bunăvoință, de concesivă înțelegere.

Învelit în paltonul lui, ca să-și scoată frigul pătruns în oase avea pe față un zâmbet vag, dar cald.

Domnului Vulcănescu îi mersese vestea prin pușcării că este o adevărată enciclopedie. În primele zile, văzându-l suferind și fizic, din cauză că fusese lovit la spate de nu putea sta comod decât pe burtă, dar era și traumatizat moral pentru că îl bătuseră cu parul, ca pe hoții de cai. Cei din cameră l-au menajat, s-au abținut să-i pună, în mod direct întrebări. Dar el a simțit asta și cu bonomia-i caracteristică a început să intervină în discuțiile ce se purtau, făcând adesea largi expuneri, vorbind despre filozofie, științe sau literatură, ascultat fiind de toată camera. Ca un vag reproș, dar și ca autoironie a spus într-o zi: ”Am ajuns să nu mai pot vorbi decât în prelegeri”. Tăchiță Stamu care tocmai învățase ”Albatrosul” lui Baudelaire a spus ultimul vers în franțuzește ”Ses ailes de geant l′empechent de marcher” [Aripile sale de urias il impiedicau sa mearga – n.n.]. Sigur că a fost o gafă și Tache a căutat să-și ceară scuze, dar Vulcănescu îl înțelesese așa de bine că de atunci îl avea foarte aproape de inima lui. Ore întregi stăteau de vorbă numai ei doi, încercând să-i explice lui Tache lucruri elementare ce lipseau din educația lui intelectuală, începută cu mânatul oilor la pășune sau la strungă, domenii în care Tache explica savantului amănuntele tehnice ale mulsului, închegării cașului sau punerea pe iarnă a laptelui gras de oaie, ceea ce pe macedonește se cheamă strigliati.

Cu toate că era obositor în situația în care se afla, Mircea Vulcănescu nu pregeta să vorbească, ore în șir, pentru a expune pe larg o problemă, fie răspunzând unei întrebări, fie încercând să completeze explicațiile de altcineva date. Timi Râmboiu, student în anul doi la matematică, a încercat să explice celor mai tineri cum funcționează un calculator electronic. Atunci Mircea Vulcănescu a intervenit și, începând cu Pascal, care a făcut o mașină de socotit ca să-l ajute pe tatăl său, contabil de meserie, inventând principiul însumării cu ajutorul rotițelor cu un număr de dinți, principiu îmbunătățit de Leibnitz și, ulterior, de Babbage, cel care realizează prima mașină ce funcționează pe bază de program, a explicat totul amănunțit. În cerc mai restrâns, într-o seară, până la stingere, pornind de la o observație a lui Titi Stoica precum că, împreună cu Mircea Eliade audiau cursurile lui Nae Ionescu, a vorbit despre discuțiile ce le-a purtat cu Eliade după întoarcerea acestuia din India, despre îmbogățirea spiritului prin dialog. Tinerii se forțau, evitau pe cât posibil să-l provoace la vorbă, ba chiar îi împiedicau pe alții să-l solicite, încercând să facă un fel de cordon de pază în jurul lui, mai ales în orele de dimineață când putea să se odihnească. După-masa, rezemat de un stâlp al priciului de jos unde stătea, cu spatele la ușă, respectiv la vizetă, povestea, răspundea la întrebări. Era evident că asta îl bucură, nu pentru că poate să vorbească, nu pentru că este ascultat cu atenție, ci pentru că poate să ofere ceva altora, din ale sale, unor tineri dornici, avizi de cultură și apți totodată.

Într-una din după-amiezi Tache, în felul lui copilăresc, a spus că și el ar vrea să știe cât mai multe pentru ca să poată spune și să fie ascultat. Cu bunătate, Vulcănescu i-a atras atenția că plăcerea, pe care ți-o dă discursul ținut nu e legată de calitatea acestuia, ci doar de orgoliu. Rostirea e un efort, nu poate da mulțumire de sine decât spiritelor mediocre, inferioare. Cuvântul e creator și creația se naște din durere: e legea ei.

Discursul nu poate fi însoțit decât de compasiune, de milă. Un politician ține o vorbire, de cele mai multe ori plină de promisiuni și e mulțumit pentru asta. Nu pentru că a rostit un adevăr, singurul creator, ci pentru că a mințit și, are el impresia, că a fost crezut. Domnul nostru Iisus Hristos a vorbit mulțimilor care-L urmau, îl ascultau, dar n-a avut un sentiment de satisfacție, ci unul de compasiune, o spune evanghelistul. Lui i-a fost milă de ei, le-a dat să mănânce, înmulțind pâinea și peștii.

De atunci orice grăitor de cuvânt trebuie să știe că ascultătorii, oricare, de asta au nevoie mai mult decât de orice, de compasiunea vorbitorului. Rostitorii de vorbe nu sunt ținuți să știe asta. Ei se mulțumesc să-și audă vocea, le dă suficientă satisfacție, la nivelul propriei suficiențe. Străini de funcția creatoare a cuvântului așa vor rămâne, asemeni comunismului, sterpi.

Multe din vorbele lui Mircea Vulcănescu, tinerii le-au înțeles mai târziu.

Norocul lui Vulcănescu de a nu fi prea asaltat de cei ce ar fi vrut informații a constat și în aceea că, printre cei zece sosiți odată cu el mai erau și alte figuri de intelectuali de mare talie, diferiți ca spirit și formație, dar prin asta cu atât mai interesanți, mai atrăgători. Pentru perioada cât au mai rămas la 5 Bis discuțiile dintre Horia Cosmovici, celebru avocat, fie și pentru că a fost principal apărător în procesul Corneliu Codreanu, și Alexandru Constant, fost ministru adjunct la Cultură, erau din cele mai interesante, instructive. Deși suferiseră și ei rigorile regimului instalat la Jilava de tandemul Maromet-Ivănică, ”cel mai sinistru cuplu de comici ai absurdului din mortala comedie a comunismului”, tot mai găseau resurse să dezbată teme ca cea a marei schisme, petrecută în urmă cu aproape o mie de ani, apoi șirul de sfârșiri ale protestantismului, desacralizarea lumii prin comunizare și masonizare și, deloc îmbucurătoarea resurecție a islamului. Mircea Vulcănescu prefera să rămână la locul său, să nu se amestece în aceste discuții. Poate avea și o reținere, în ce-l privea pe Horia Cosmovici care, sub influența monseniorului Vladimir Ghica, a trecut la catolicism.

 (Constantin Iorgulescu – Memoria ca exercițiu de uitare. Jilava, Vol. II, Editura Crisserv, Mediaș, 2002, pp. 170-174)

***

”Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu”

În camera disciplinarilor politici am stat cam două săptămâni cu Mircea Vulcănescu. Am dormit alături de el. L-au adus în cameră bătut, împreună cu doi legionari, Vojen și Constant, bătuți și ei zdravăn. Un coleg de cameră l-a recunoscut și mi-a spus: ”Ăsta e Mircea Vulcănescu. E profesor universitar. Are un cap uite-atâta!” Și și-a deschis brațele ca să-mi arate cât de mare e inteligența acestuia. Deși eram înghesuiți foc, i-am făcut loc între noi. ”Poate fur ceva de la dânsul, poate învăț ceva, poate capăt niște informații, că ăsta-i om tobă de carte” – mi-am spus în gând în timp ce îl invitam să stea lângă mine.

Am încercat să-l iscodesc, dar n-am reușit să aflu de la el decât foarte puține lucruri. Mi-au spus și ceilalți: ”Măi, vezi cât e de slăbit, de bătut, nu-l mai întreba, nu-l mai chinui și tu!”. Vorbea foarte puțin – numai cu mine și cu vecinul meu. Îi puneau și alții întrebări, dar răspundea foarte simplu, aproape monosilabic, neangajându-se în discuții. Slăbise foarte mult. Nu putea mânca. Îmi dădea mâncarea mie, dar nici eu nu puteam s-o mănânc de supărare că el nu putea mânca. Și totuși am învățat de la el ceva esențial: faptul că adevăratul intelectual nu face compromisuri și se sacrifică pentru ideile din care se hrănește și în care crede, mărturisind pentru aceste idei chiar prin sacrificiul său. Și moare liniștit. Pentru că adevăratul intelectual se împacă cu veșnicia, trăiește veșnicia și acționează din perspectiva ei înainte de a intra în veșnicie. Asta este atitudinea intelectualului pe care am învățat-o de la Mircea Vulcănescu și pe care mi-am însușit-o. În priviri, în gesturi, în puținele discuții pe care le avea cu mine – era prea obosit ca să-mi stea la dispoziție – respira eternitate, insistând asupra faptului că ”numai Dumnezeu face dreptatea. Noi n-avem voie să ne facem singuri dreptate”. […]

N-am încetat niciodată să cred că sistemul comunist se va prăbuși, după cum ne spunea Mircea Vulcănescu la Jilava: ”Eu n-am să mai trăiesc, dar voi o să apucați să trăiți clipa eliberării țării noastre, clipa prăbușirii comunismului”.

(Nistor Man – Sfinții pe care i-am întâlnit. O convorbire cu Traian Călin Uba, Editura Fundației Academia Civică, București, 2012, pp. 67-68, 195)

***

”Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: “Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală”

Greu se poate explica faptul că cea mai mare parte a geniilor lumii, şi când spun aceasta mă gândesc și la cele ale neamului nostru, s-au săvârşit din viaţă la vârste relativ tinere sau la vârste care nu erau chiar vârstele senectuţii.

Una dintre aceste sclipiri ale inteligenţei româneşti, care a plătit tribut morţii înainte de a spune tot ceea ce condensase providenţa în spiritul său la zămislire ca şi pe parcursul vieţii sale, a fost Mircea Vulcănescu.

Poate că jertfa acestor oameni deosebiţi va atârna mult în balanţa judecaţii transcendente pentru istorie, pentru ca noi aceşti mulţi rămaşi să huzurim în viaţă şi în lut sau pentru că ingratitudinea noastră comportamentală şi grija noastră estompată, ca şi indiferenţa noastră de a proteja pe aceşti oameni, care n-am făcut nimic pentru a-i ocroti, a-i pune la adăpost de furia năvălirilor barbare din toate timpurile și toate direcţiile, pe cei care deţineau făclia culturii și spiritualităţii noastre româneşti.

Cu Mircea Vulcănescu s-a săvârşit una dintre cele mai mari nedreptăţi. Mircea Vulcănescu nu fusese un factor decizional al politicii guvernului din care făcuse parte, el nu făcuse politică, el fusese un tehnician care nu urmărise decât ca economia românească să se dezvolte pe coordonate favorabile patriei sale, căci cred că nimeni nu va contesta faptul că el a fost un mare patriot şi a făcut tot ce i-a stat în putință nu ca să servească un regim politic, ci naţiunea sa. Mai întâi că Mircea Vulcănescu nu avusese idei politice în sensul de apartenență la o ideologie politică şi în al doilea rând că el nu a fost titularul Ministerului de Finanţe, ci subsecretar de stat la acest minister. În ambele cazuri el nu putea fi implicat din punct de vedere juridic într-o afacere politică.

Mircea Vulcănescu era un mare gânditor şi un economist tehnocrat, dar mai ales un mare specialist în domeniul finanţelor publice.

La arestarea sa, în 1946, a cerut permisiunea de a-și pregăti în celula sa propria-i apărare. La proces, pledoaria-i a durat şase ore, arătând că economia tării, deși ne găseam în stare de război, departe de a fi suferit eşecuri, dimpotrivă a prosperat şi ca rezultat a fost evidenţiat faptul că la arestarea sa a lăsat în safeurile Ministerului de Finanţe, deci în tezaurul țării, nu mai puţin de 17 vagoane de lingouri de aur. Tribunalul nu a avut însă nici un fel de înţelegere, iar prejudecăţile de care sufereau membrii completului de judecată şi ordinele primite de aceştia s-au răsfrânt asupra soartei acuzatului.

După condamnare, Mircea Vulcănescu a fost depus la închisoarea Jilava, cu ani grei de temniţă în spate. Mai mulţi deţinuţi într-o cameră, era doar perioada de vârf a arestărilor, impunea în mod firesc să-şi organizeze viaţa în aşa fel încât rigorile temniţei să se facă cât mai puţin resimţite. De aceea era mereu solicitat să vorbească, căci Mircea Vulcănescu avea multe de spus.

Deşi el nu era un mare consumator de biblioteci, era totuşi o inteligență sclipitoare înnăscută şi un scormonitor al sensurilor adânci ale lucrurilor. Nu refuza nimănui conversaţia pentru că în contactul cu alţii se descoperea pe el însuşi. Constantin Noica l-a imortalizat de minune când a spus despre el că: Avea nevoie de alții spre a fi el însuşi. El se oglindea în sufletele altora care îl incitau să se descopere pe sine şi să caute sensuri noi problemelor ce ei le ridicau. Acest om cu alură de mag, pe care-l vedeai cu capul plecat şi ochii întorşi înspre sine, iradia bunătate şi înţelepciune.

Iniţiator împreună cu alţi intelectuali de mare valoare, după primul război mondial, al grupului şi manifestului “Crinul Alb”, îl desemnează ca pe unul dintre liderii generaţiei sale. Întâlnirea cu profesorul Nae Ionescu, mentorul şi profesorul său, îl trezeşte la o realitate nouă, românească; metafizica creştin – ortodoxă. Dar nu rămâne aici. Plurivalența spiritului său îl determină să facă şi studii strălucite de economie politică în străinătate.

Aşa ajunge el, în perioada războiului, un tehnocrat în materie de economie și finanţe în ministerul de resort. Nu este de trecut cu vederea faptul că la vârsta de numai 24 de ani, prin intermediul Elenei Văcărescu, concepe un plan de redresare economică a Cehoslovaciei, la solicitarea preşedintelui Thomas Masaryk.

Incitat de colegii săi de cameră de la închisoarea Jilava să le vorbească, într-o zi, un paznic lipsit de bun simţ şi mai mult de omenie l-a ascultat la uşă prezentând diverse idei filozofice. Şi cum bunul simţ la aceşti cerberi ai utopiei se transformase într-o parodie, acum ei fiind delatori, mincinoşi, călăi, se încadrau astfel în jaloanele moralei comuniste. Deci, fără nici un pic de înţelegere pentru soarta acestor nefericiţi oameni care stăteau dincolo de gratii şi căutau prin paliative să-şi uşureze suferinţa, l-a scos pe acest mare şi paşnic gânditor din camera în care de bine de rău era protejat împotriva unor eventuale surprize şi, dimpreună cu alţi doi deţinuţi pedepsiţi pentru cine știe ce vini închipuite, dezbrăcaţi complet şi obligaţi să stea trei zile şi trei nopţi într-o cameră neîncălzită, în plină iarnă, cameră în care apa se scurgea de pe pereţi şi tavan. Aceasta nu însemna altceva decât o condamnare la moarte, mai ales că unul dintre ei, cel mai tânăr, era deja bolnav de plămâni.

Conştienţi de pericolul care-i paşte, şi-au pus problema salvării lor. Dar cum, în ce condiţii? … Venea noaptea, dacă vor sta aşa în picioare, dezbrăcaţi, vor răci, deci se vor îmbolnăvi şi datorită lipsei unui tratament medical eficace vor muri curând. De aceea au plănuit ca unul dintre ei să se aşeze pe betonul umed şi rece, iar ceilalţi doi să se culce peste el. Fiecare dintre cei trei au vrut să se sacrifice. Dar cel care a biruit până la urmă a fost Mircea Vulcănescu.

El trebuia să fie sacrificatul, căci el a fost cel mai încăpăţânat. În conştiinţa lui a strigat cu mai multă tărie spiritul de jertfă proprie. Acesta a fost examenul suprem pe care l-a trecut Mircea Vulcănescu, creştinul și naţionalistul, în faţa istoriei Neamului Românesc, în momentele cele mai cutremurătoare, de încleştare şi luptă cu slugile lui Lucifer.

După terminarea pedepsei de trei zile, consecinţa fatală a și apărut. Mircea Vulcănescu a făcut o pneumonie care a constituit sorgintea sfârşitului său tragic, prea timpuriu, la numai 48 de ani. Manifestările extrem de violente ale bolii sale i-au obligat pe cei ce dirijau destinul acestor oameni năpăstuiţi de o soartă maşteră să-l interneze la infirmeria închisorii. Pentru moment situaţia părea că s-ar fi ameliorat, dar morbul nemilos al bolii mocnea în trupul său.

Trimis la închisoarea Aiud, îl vedeam în anii următori, când atmosfera se mai dezgheţase puţin şi ne scoseseră la muncă în fabrica de pe lângă închisoare, fosta proprietate a unui inginer pe nume Stoica, acum naţionalizată.

Îl vedeam, zic, dimpreună cu celelalte personalităţi marcante dintre care mai reţin pe Alexandru Marcu, titularul catedrei de limba şi cultura italiană a Universităţii din Bucureşti, traducător la lui Dante în limba română, profesorul Nasta, precum miniştri, generali etc., făcând munci de corvoadă în curtea fabricii, ei neavând dreptul de a lucra în fabrică, adevărata moară a măcinării energiilor şi sănătăţii noastre, unde lucram câte 12 ore în două schimburi, de zi şi de noapte, deci nu 6 sau 8 ore cum susţinuseră odată comuniştii, când nu erau la putere. Acum îşi schimbaseră optică…

După câtva timp Mircea Vulcănescu a făcut o recidivă. A fost iarăşi nevoie să fie internat. Era prin anul 1952, când, ca urmare a unei crize galopante am fost internat şi eu în spitalul închisorii Aiud, unde mai era spitalizat la acea oră şi scriitorul şi eseistul Villi Beneş. Într-o zi călduroasă a acelei veri i-am găsit pe amândoi stând la soare în curtea spitalului. Eram cu un coleg de suferinţă. Ne-am apropiat cu sfiiciune de dânşii. Personal ştiam ce reprezenta Mircea Vulcănescu pentru cultura şi spiritualitatea românească. Ne-au primit cu multă bunăvoinţă. Vorbea Villi Beneş, Mircea Vulcănescu intervenind rar, mai mult tăcea. Tăcerea lui era semnificativă, fie că medita la cele spuse de Beneş, fie că era copleşit de suferinţa lui.

După ce a terminat Beneş, care perora fără întrerupere, am prins a-l ruga, după respectivele prezentări şi recomandări, pe marele gânditor să ne vorbească ceva despre fenomenologism. Ştiam că avea slăbiciune pentru acest curent şi că atunci când era incitat pledoaria lui lua forme pasionante. Dar parcă de astă dată el nu mai era acel argint viu ale cărui idei gâlgâiau fără potolire în spiritul său. Se resimţea parcă o oarecare oboseală, o melancolie dacă vreţi, pe care nu şi le mărturisea, dar pe care trebuia să le citeşti pe chipul său şi să le înțelegi. În orice caz, cu capacitatea lui de ordonare, de sistematizare, a căutat să ne prezinte un fenomenologism cât mai aproape de factura lui filozofică. Au mai urmat discuţii, comentarii şi apoi ne-am despărțit. Deşi părea să se comporte cât mai prietenos, parcă ceva îl rodea şi trebuia să citeşti aceasta, că trebuie să fie ocrotit. Am plecat cu regrete pentru că în apropierea lui te simţeai ca în preajma unui izvor de apă vie.

N-a trecut mult de la acest adevărat eveniment pentru mine şi cu Mircea Vulcănescu s-a comis o nouă şi mare nedreptate. Este scos din spital şi trimis în secție. Spre deosebire de Celular, secțiile aveau camere în care erau înghesuiţi pe paturi de fier suprapuse între 16 şi 18 deţinuţi. Aici nu era linişte, posibilitate de a asigura igiena camerei, nici cea corporală şi cu atât mai puţin de a urma un tratament adecvat bolii lui, ca să nu mai vorbim de alimentaţia redusă din punct de vedere caloric şi proteic. Toate acestea au făcut ca boala lui să ia un curs agravant.

Ce se întâmplase oare, ce manevră a mai fost pusă la cale care a făcut posibilă scoaterea lui din spital, de care avea aşa de multă nevoie? În acest spital lucrau mai mulţi medici renumiți, foşti profesori universitari, doctori foarte iscusiţi şi cu multă bunăvoinţă faţă de bolnavi.

Soarta lui Mircea Vulcănescu parcă a fost hotărâtă să depindă de capriciile unor oameni neînţelegători în a aprecia valoarea unui om, începând cu cei care au decis condamnarea lui şi terminând cu cel ce i-a hotărât sfârşitul atât de tragic.

lată cum s-au derulat evenimentele. Se vântura în spital că era nevoie de un pat liber în care să fie internat un nou bolnav, deci cineva dintre cei internaţi în acest spital trebuia externat. Erau în discuţie numele lui Mircea Vulcănescu şi acela al lui Fermo, fost redactor la ziarele “Dimineața” şi “Adevărul” (cele de dinainte de ultimul război mondial). Fermo era un om bătrân, trecut de 80 de ani. Mircea Vulcănescu era susţinut de toţi medicii spitalului (şi nu erau puţini la acea oră), pentru mai multe motive: boală gravă, vârstă, personalitate. Fermo nu era susţinut decât de un singur medic, pe nume Iriminoiu, care întotdeauna făcea opinie separată faţa de ceilalţi colegi de breaslă. Un singur motiv ar fi avut Iriminoiu să-l susţină pe Fermo, că era om.

Dar celelalte opţiuni erau în defavoarea lui. Şi cum mai întotdeauna răul, chiar dacă pentru scurt timp, învinge, şi în cazul de faţă poziţia doctorului Iriminoiu a învins şi odată cu ea a învins în ultimul rând răul, rău care s-a repercutat şi asupra culturii şi spiritualităţii româneşti, poate privind lucrurile din punct de vedere istoric, metafizic poate nu.

Mircea Vulcănescu, scos din spital, dus la secţie, unde lipsit fiind de un tratament eficace, observaţie medicală permanentă, precum şi de hrană necesară unui bolnav de plămâni, în câteva luni, la 22 noiembrie 1952, a decedat. […]

Amintirea lui Mircea Vulcănescu va rămâne neştearsă în inimile celor ce l-au cunoscut şi, asemenea unui munte, cu cât ne-am îndepărtat mai mult de el, în timp, măreţia lui a devenit şi mai impresionantă.

Poziţia lui creştină, mărturisită prin cuvintele lui testamentare: “Să nu mă răzbunaţi”, îi defineşte întreaga măreţie morală.

(George Popescu Glogoveanu – Sub sabia cavalerilor apocalipsului, Editura Majadahonda, București, 1997, pp. 37-43)

***

Mircea Vulcănescu – ”omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească”

Într-o zi după-masă, între cei cu pachete [de alimente n.n] a fost și Mircea Vulcănescu. Deținuții trebuiau descuiați să meargă să-și ia pachetele. Gardianul de pe crucea celularului întrebă pe un altul:

– Care Vulcănescu? Răspunsul:

– Criminalul!

După ce și-a luat pachetul, domnul Mircea Vulcănescu mă chemă să gust ceva din pachet și-mi spuse:

– Ai auzit cum m-a strigat? ”Criminalul”.

Omul de o blândețe deosebită și de o omenie îngerească era numit criminal, desigur, după cum era calificat prin sentintă: ”criminal de război”. În ce situație ingrată ne găseam amândoi și mai toți deținuții politici de la Aiud și din alte locuri din țară. (…)

***

Între altele am aflat ce s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu, acest om excepțional și întru totul superior, filosof, literat, chimist, matematician, sociolog. Dar calitățile lui de inimă întreceau marile lui calități intelectuale. Am uitat să spun că, după marea foame din 1949-1950, numai pot preciza când, l-am mai întâlnit pe acest nobil om, el mi-a spus așa:

„Iată ce-a mai fost cu mine, după ce ne-am despărțit. Am fost băgat într-o anchetă. Mi-au cerut să spun niste lucruri grave împotriva unor cunoscuți ce avuseseră posturi importante. Eu le-am spus: Nu pot da ce cereți dumneavoastră. Eu am fost profesor; pe studenții mei i-am învățat să fie cinstiți si să spună totdeauna adevărul. Şi eu în viață am fost cinstit. Cum aș putea acum să mă port altfel? Atunci m-au supus la niște constrângeri atât de grele, cu foamea și cu lipsa căldurii, încât m-am îmbolnăvit de tuberculoză.

Am scăpat curat din aceste încercări, dar bolnav. Apoi mi-am revenit. M-au ajutat legionarii cu ce au putut din hrana lor. Sunt bucuros că ne revedem și-ți pot spune aceste lucruri.”

După aceasta ne-am despărțit. La despărtire eram emoționat și cu lacrimi. Iată deci ce am aflat că s-a întâmplat cu Mircea Vulcănescu după aceea. El și cu profesorul universitar Nicolae Mărgineanu țineau la Jilava unele expuneri, un fel de conferințe științifice, literare, istorice, dar fără vreun caracter politic, căci acestea erau interzise. Directorul temniței era un turc, Maromet, om foarte crud. Acesta l-a prins pe Mircea Vulcănescu ținând astfel de conferințe.

Maromet i-a luat pe toți din cameră, i-a dezbrăcat și i-a dus în niște camere foarte reci. Acolo au început să înghețe. Un student n-a mai putut sta în picioare și s-a lăsat jos, pe ciment, pe spinare. Atunci Mircea Vulcănescu a spus:

– Nu! Nu trebuie să mori, ești tânăr. Şi s-a întins el pe ciment și l-a luat pe student pe pieptul său până când Maromet i-a deschis și i-a dus să se îmbrace.

Dar în urma acestei întâmplări Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit de tuberculoză și a murit. După câte știu, Mircea Vulcănescu pe când murea își termina pedeapsa sau mai avea doar un an. Deci, când zorii libertății se iveau, atunci Mircea Vulcănescu a acceptat marele sacrificiu al primirii studentului pe pieptul său – lucru ce a dus apoi la boala și moartea sa. Mă întreb câți din oameni ar putea face o astfel de jertfă pentru fratele lor? Şi Mircea Vulcănescu era născut în anul 1903, deci nu era un om care să spună: Mi-am trăit traiul, pot să mor.

Ştirea morții lui m-a impresionat. A fost mare în viață; a fost și mai mare în moartea lui. Iată o moarte de adevărat filosof.

Experiența de temniță l-a îmbogățit pe Mircea Vulcănescu. Dar eu nu știu nimic din gândurile lui din timpul din urmă. Era un filosof creștin. El mi-a atras atenția asupra Acatistului Maicii Domnului la locul unde zice: „Bucură-te baie care speli conștiința” (icosul al XI-lea) si în alt loc: „Bucură-te baie care speli mintea mea cea întinată”. Deci trebuie spălată si mintea noastră cea întinată. Spălarea se face prin rugăciune și prin Sfintele Taine. Prin golirea minții de cuvintele, gândurile și imaginile necurate și umplerea ei cu ideile, cuvintele, imaginile sfinte ale lui Hristos, cu tot duhul lui Hristos și al Maicii Domnului. Vor trebui căutați cei mai tineri ce erau cu Mircea Vulcănescu în cei doi-trei ani din urmă ai vieții lui spre a afla dacă nu au păstrat ceva din gândurile lui ultime. Acestea vor trebui adunate si adăugate la cele ce se cunosc ca să se poată alcătui chipul adevărat al omului ales și filosofului Mircea Vulcănescu.

(Pr. Nicolae Grebenea – Amintiri din întuneric)

***

Mircea Vulcănescu – ”o figură luminoasă”

Printre cei care se dăruiau muncii de difuzare a cunoștințelor lor, mi s-a întipărit în minte și în inimă figura luminoasă a lui Mircea Vulcănescu. Părea o enciclopedie ambulantă, avea cunoștințe vaste într-o multitudine de domenii și le reda cu mult talent, însoțindu-le, în chipul cel mai atrăgător, cu tot felul de amintiri personale și anecdote, dintre care unele mi-au rămas până azi în memorie.

Mă legasem mult de el și prin faptul că soția lui îmi fusese profesoară de franceză la liceu și mă ruga adesea să-i povestesc amintiri despre ea, din timpul liceului. El, ca un adevărat dascăl de școală veche, se preocupa mult și de aspectele morale ale conviețuirii noastre în temniță, chiar compusese un fel de cod de comportare al deținuților vizând atât raporturile cu administrația, cât și raporturile dintre noi.

De altfel, acest cod n-a fost pentru el un simplu exercițiu mental, căci Vulcănescu l-a trăit cu toată ființa lui, murind după câțiva ani, la Jilava¹, într-o cameră umedă de pedeapsă, după ce și-a dat hainele de pe el pentru salvarea altuia² pe care îl considera într-o situație mai grea ca a lui.

(Ion Diaconescu – Temnița, destinul generației noastre, Editura Nemira, București, 1998, pag. 54)

---

1. Mircea Vulcănescu avea să moară la Aiud, pe 29 octombrie 1952, nu la Jilava.

2. Motivul pentru care Mircea Vulcănescu a murit, a fost ”miocardită şi pleurezie dublă T.B.C.”. T.B.C-ul netratat i-a fost fatal și l-a contactat pentru că s-a făcut el însuși haină pentru salvarea unui tânăr, în timp ce era pedepsit cu izolarea în hrubele Jilavei. Filosoful s-a așezat pe cimentul ud și rece pentru a-l ține pe pieptul său pe tânărul care se afla într-o stare gravă, dar după acest gest sublim Mircea Vulcănescu s-a îmbolnăvit la plămâni iar administrația închisorii a avut ”grijă” să-l extermine prin neacordarea niciunei asistențe medicale.

Legaturi: