“Scrisoarea” Sfantului Andrei catre români: VIN ZILE GRELE PENTRU VOI, NEAM CRESTIN!/ Tinerii ”bogati” in pretexte pentru a nu urma lui Hristos/ INFRICOSATORUL MARTIRIU AL SFANTULUI FILUMEN/ Despre singuratate

sursa foto: ziarullumina.ro

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: Scrisoarea Sfântului Andrei către Români

Împărăția lui Dumnezeu, 30 noiembrie 2014

POPOR ROMÂN,

Îţi scriu cu drag. Scriu pentru fiii mei, pe care i-am născut prin Evanghelie. Scriu ca un tată fiilor săi, cărora le-am lăsat toată moștenirea! Cu ochii umezi, îmi amintesc cum am pășit în pământul vostru. Da, la Tomis m-a lăsat corabia, parcă era ieri… În port, învălmășeală, iar eu nu cunoșteam pe nimeni. Eram doar un bătrân străin și zdrențuit. „Doamne, de ce m-ai adus aici? Eu nu cunosc pe nimeni în aceste ținuturi! De unde să încep, cui să vestesc că Tu ai înviat? Mă simt în mijlocul lupilor, Doamne! Tu știi sunt bătrân și bolnav…”. În momentul descumpănirii, pe malul mării… am plâns…!

Cu toiagul în mână și desaga în spate am început să cutreier țara necunoscută. Atunci am descoperit frumusețile pământului dintre Dunăre și mare: păduri nesfârșite, munți și râuri, câmpii mănoase și lunci roditoare. Am găsit pârâiașul și peștera în care, după cum știți, am locuit la voi! Rugăciune după rugăciune, lacrimă după lacrimă, am început să zidesc Biserica Neamului Românesc! Să știți că nu mi-a fost ușor! A trebuit mai întâi să învăț limba și obiceiurile. Atunci, am văzut că acest popor are o inimă bună și un suflet mare. Niciodată, nimeni nu mi-a închis ușa – în realitate, nu mie, ci lui Hristos pe care L-am vestit în pământul vostru! De la zi la zi, poporul lui Dumnezeu a început să crească. Peștera devenea neîncăpătoare, iar eu nu mai făceam față noilor frați! Atunci am hirotonit primii episcopi și preoți, bărbați din neamul vostru. Atunci am știut că aici o să se nască un popor de sfinți.

Am plâns din nou, când a trebuit să mă despart cu trupul de voi! Hristos avea nevoie de mine în alte locuri. „Doamne, sunt bătrân, de acum mă pregătesc să vin la Tine! Lăsă-mă să îmi trăiesc ultimele clipe cu poporul acesta pe care îl iubesc și care mă iubește…”, am insistat, dar Domnul avea alte planuri cu mine.

Din nou, la Tomis mă aștepta corabia. Frații au umplut portul. „Doamne, minunat ești Tu! Când am venit eram singur, iar acum suntem o adevărată Biserică!”. Am pășit în corabie dar, de fapt, nu m-am despărțit niciodată de voi. Gândul și rugăciunea la voi mi-au fost. Mă simt tată și apostol al neamului vostru! Orice tată are bucurii și tristeți de la fiii săi.

Bucurii au fost multe, de fapt, cele mai multe! Când am văzut că nu v-ați lepădat credința în fața popoarelor migratoare, care au fost cu sutele, că nu v-ați pierdut în marea islamică, mare care v-a înconjurat timp 400 de ani, că ați păzit întreaga Europă, că ați ținut credința așa cum eu v-am lăsat-o, curată și sinceră, deși au fost mulți care au vrut să o fure, că ați avut domnitori sfinți: Alexandru cel Bun, Ștefan cel Mare, Neagoe Basarab, Mihai Viteazu, Miron Barnovschi și Constantin Brâncoveanu, m-am bucurat că eu am fost ales să fiu apostolul vostru!

Când am văzut că sămânța semănată de mine, la bătrânețe și cu multe lacrimi, rodește, a înflorit în mine nădejdea că neamul meu românesc o să se mântuiască! Sămânța udată de mine în pământul românesc a rodit și a umplut raiul cu sfinți, deloc puțini: Sfântul Bretanion, Episcopul Tomisului, Sfântul Ierarh Iachint de Vicina, Sfinţii Mucenici Claudiu, Castor, Sempronian şi Nicostrat, Sfinţii Mucenici Epictet şi Astion din Halmyris, Sfântul Mucenic Emilian de la Durostor, Sfinții Mucenici Zoticos, Attalos, Kamasis şi Filippos din Noviodunum, Sfinții Mucenici Nichita şi Sava şi alţi creştini martirizaţi de goţi, Sfânta Muceniţă Filofteia, Sfântul Mucenic Montanus, preotul, şi soţia sa, Maxima, Sfântul Ierarh Andrei Şaguna al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Martir Antim Ivireanul, Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica, Sfântul Ierarh Ghelasie de la Râmeţ, Sfântul Ierarh Ilie Iorest, Sfântul Iosif Mărturisitorul din Maramureş, Sfântul Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, Sfântul Ierarh Pahomie de la Gledin, Sfântul Ierarh Sava Brancovici, Sfântul Niceta de Remesiana, Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, preotul mărturisitor Moise Măcinic din Sibiel, Sfântul Ierarh Nifon, Patriarhul Constantinopolului, Sfântul Ierarh Petru Movilă, mitropolitul Kievului, Sfântul Ierarh Simion Ștefan al Transilvaniei, Sfântul Ierarh Varlaam al Moldovei, Cuviosul Antipa de la Calapodeşti, Cuviosul Antonie de la Iezeru-Vâlcea, Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica, Sfântul Ierarh Grigorie Dascălul, Cuviosul Daniil Sihastrul, Cuviosul Dimitrie cel Nou din Basarabi, Cuviosul Dionisie cel Smerit, Sfântul Ierarh Dosoftei, Sfântul Cuvios Grigorie Decapolitul, Cuviosul Gherman din Dobrogea, Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul, Cuviosul Ioan Casian Romanul, Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop, Sfântul Cuvios Irodion de la Lainici, Cuviosul Nicodim de la Tismana, Sfântul Cuvios Onufrie de la Vorona, Sfânta Cuvioasă Parascheva de la Iaşi, Sfântul Cuvios Paisie de la Neamţ, Cuviosul Mărturisitor Sofronie de la Cioara, Sfânta Cuvioasă Teodora de la Sihla, Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului, Cuviosul Visarion Mărturisitorul, Sfântul Mucenic Ioan Valahul, Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, Sfinții martiri năsăudeni, Sfinții nemțeni…

Cimitirele voastre sunt pline de sfinții lui Dumnezeu, neștiuți de nimeni. Gropile comune de pe lângă marile lagăre și închisori comuniste sunt pline de sfinți mărturisitori. Pădurile voastre ascund cruci pusnicești încă necunoscute. Mănăstirile voastre, casele voastre sunt înconjurate de sfințenie. De la Mitropolitul Iosif Naniescu „cel Sfânt al Moldovei”, la părinții Vichentie Mălău și Ioanichie Moroi, la părinții Paisie de la Sihla și Cleopa, la părintele Arsenie Boca, la mamele și bunicile voastre sfinte… Din plămada voastră s-au născut Eminescu, Enescu, Brâncuşi, Vulcănescu, Vuia, Vlaicu, Coandă, Eliade, Iorga, Grigorescu și Tătărăscu…

Sunt nume la care sufletul vostru tresaltă! Și al meu tresaltă! Pentru că au răsărit din osteneală, din muncă și prin lacrimi! După cum bine știți, au fost și întristări… dar, nu vi le mai amintesc, că să nu stric inima voastră!

De fapt… de ce v-am scris… e să vă previn că vin zile grele pentru voi, ca neam creștin! Sunteți la întâlnirea dintre Occident și Orient. La mijloc, între materialismul occidental și mistica orientală. Să aveți grijă, ce alegeri faceți! Nu cumva să procedați ca acel măgar care, nehotărât din care stog de fân să mănânce, a murit de foame la mijloc. Aveți o comoară, credința și limba română la un loc, căci nu pot fi despărțite! Amintiți-vă că numai la voi și doar în limba română, Dumnezeu este numit drăguțu’ și bunuțu’, iar Născătoarea de Dumnezeu este Măicuța Sfântă!

Păstrați această comoară așa cum v-au lăsat-o bunicii și părinții voștri. Țineți-vă copiii aproape de Cruce, ca să prindă Învierea!

Drag popor român creștin, măcar acum, în al treisprezecelea ceas, amintește-ți cine ai fost, cine ești și unde poți ajunge. De câte ori vrei să calci dincolo de tradiția ta creștină, gândește-te că un moșneag a plâns pentru tine la marginea mării, acum două mii de ani! Române drag, credința ta s-a născut din lacrimi! Nu da cu piciorul la două milenii de pâine neagră, amestecată cu lacrimi și suferință. Nu lăsa ca evlavia, râvna şi jertfa domnitorilor, a strămoşilor şi a părinţilor noştri, a celor care au apărat de-a lungul a două mii de ani patria şi această credinţă, să fie risipite.

„Nu uita că ești român,

Că sus în deal la tine-n sat

Popa Ioan te-a botezat.

(…)

Nu uita că ești român,

Că tatăl tău și mama ta

Bunicul și bunica ta

Te-au învățat dintotdeauna să fii bun!”

Al vostru, Părinte întru Evanghelie, Andrei Apostolul!

Arhim Mihail Daniliuc: E păcat să fii patriot?

În fiecare an, la începutul lui decembrie, neamul românesc își serbează ziua națională. Prilej potrivit pentru declarații înflăcărate, însoţite de diferite manifestări marcând sărbătoarea. Unii din frații noștri arborează drapelul național, alții își fac timp să asiste la evenimentele organizate de cârmuire la nivel central sau local, iar alții trec nepăsători pe lângă tumultuoasele festivități, considerându-le anoste ori emfatice. Ce să facă un bun creștin într-o astfel de zi (liberă, pe deasupra!)? Intră în conflict patriotismul cu dreapta credință? Mai este la modă să fii patriot? E păcat să-ți iubești poporul, pământul unde te-ai născut? Iată câteva întrebări care se cer lămurite îndeosebi acum, când steagul românesc parcă flutură mai frumos, iar culorile lui ne picură în suflete mai multă emoție. Am impresia că astăzi, pe meleagurile noastre, nu interesează pe nimeni dacă eşti sau nu patriot. Grigorescu, la Agapia a făcut și pe Sfinții Arhangheli patrioți, în sensul că le-a înmuiat veșmintele și chiar aripile în culorile stindardului românesc. Astăzi, din păcate, nici nu știi daca e bine să mai fii, iar dacă totuși ești, atunci ţi se pare mai chibzuit să nu te vădești, ca să nu șochezi pe cineva, sfârșind prin a fi catalogat drept caraghios. De aceea Vă îndemn să ne-aducem aminte, măcar în treacăt de câteva pagini din istoria zbuciumată a neamului nostru? Un popor mic, pentru că întotdeauna am fost împărțiți; în necurmate războaie, căci eram înconjurați de neamuri nu foarte prietenoase nouă; cotropiţi, căci ne-a aşezat bunul Dumnezeu pe cel mai ispititor pământ bogat din Europa; tot timpul frământați şi niciodată laolaltă. Şi cu toate acestea, cronicarii ne vorbesc în cărțile lor bătrâne, de biruințe, de un grai, de o lege şi de un pământ al unui singur popor românesc. Şi au purtat străbunii noştri războaie şi au îndurat pustiiri, şi au fost cotropiţi, şi au fost iarăşi liberi pe ogoarele lor; dar nu și-au pierdut nicicând idealul sfânt al unității, care odinioară părea o himeră.

Unde-s bătrânii cărturari, care ne vorbeau cu atâta dor de asemenea zile mari? Unde-s cei ce au luptat dându-şi viaţa pentru înfăptuirea acestui vis de aur al unui neam întreg? Să vadă şi ei, cum, gândurile noastre zămislite odinioară cu neîncredere şi idealul ce înflăcărară sufletul atâtor generaţii trecute, deși părea peste putință de împlinit, astăzi îl trăim ca fericită și binecuvântată realitate! Ne mai bucurăm de ea? Bucuria, recunosc, se amestecă puţin cu amar, căci am uitat – ori poate că nici nu știm – să ne serbăm ziua națională. În afară de paradele militare, de festinurile ce încalcă rânduiala postului Naşterii Domnului, parcă lipsește esențialul: dovada fermă prin care să ne arătăm preţuirea față de eroii ce ne-au scris istoria cu jertfa sângelui lor, față de românii ce au făcut cinste poporului prin înfăptuirile lor spirituale, culturale, tehnice, sportive sau de altă natură. Vor spune unii: se fac pomeniri prin piațete, pe la monumentele istorice, se depun coroane de flori. Da, i-adevărat! Totuși, e prea puțin. Doar o singură zi pe an ne amintim de ei. În rest, mormintele lor rămân abandonate, numele lor șterse din memoria neamului sau condamnate la o nefirească uitare. Deci, ce e cu  patria și patriotismul? Mai sunt de actualitate într-o lume tinzând spre globalizare? Cu toate că regimul comunist ateu a făcut uz în mod exagerat de aceste noțiuni, golindu-le de sensul umanismului democratic moștenit din antichitatea greco-romană, spre a le împovăra cu obscurantismul unui naționalism degenerat – stârnind astfel aversiune faţă de ele –, patriotismului trebuie să i se redea sensul curat al vremurilor încărcate de glorie ale poporului nostru.

Așadar, ce e patriotismul!? Poate fi dragoste pentru neamul din care am răsărit, față de valorile și tradițiile lui; fidelitate față de credința bimilenară a strămoșilor, crescuţi o dată cu Ortodoxia, în care au simțit, au iubit, s-au luptat pentru neatârnare și demnitate; este gest în folosul fraților tăi, împlinit cu munca mâinilor sau a minții. Tot patriotism înseamnă cercetarea cu smerenie a scăderilor de care suferă românii, luptând spre îndreptarea acestora; truda de a aduce bucurii pe chipurile și în sufletelor celor ce trăiesc greu; dorință de a continua, cu riscul de a fi catalogat desuet ori ciudat, tradițiile, portul, obiceiurile. Patriotismul nu echivalează, așadar, cu declarațiile, aclamațiile neacoperite prin fapte, cu vorbele goale, de care amintea poetul nepereche al românilor, Eminescu; patriotismul presupune lucrare, dăruire, jertfă, recunoștință, într-un cuvânt, iubire față de tot ceea ce este românesc, frumos şi curat. Aș îndrăzni să spun că patriotismul reprezintă, după credință, puterea unui popor.

Cu aceste gânduri și doruri  zic și eu odinioară ca vechii cronicari: cânte poeții cu măiastră și cuvenită iscusință frumusețea acestei preafrumoase zile; veselească-se poporul, care a îndurat amarul pribegiei şi pustiirile războaielor și al dezbinărilor, după rânduiala bunei cuviințe neuitând că trebuie să vedem în unitatea românilor un dar de la Dumnezeu. De aceea să ne adunăm în fața sfântului altar, al Celui în mâinile căruia sunt veacurile şi viețile popoarelor, zicând: „Binecuvântat fie Dumnezeul părinților noştri“, că ne-a certat, dar morţii nu ne-a dat, şi ne-a încercat prin suferințe, ca să ne pregătească a fi vrednici de zilele mari de acum. Şi precum în suferințe ne-a înarmat cu răbdare, aşa în zile de pace și unitate, să ne împodobească cu înțelepciune. În aceste mărețe zile să nu-i uităm nicicând pe cei care s-au jertfit pentru înfăptuirea României mari. Dă-le Doamne, răsplătirea Ta cea dreaptă, iar celor ce vor veni după noi, dă-le putere şi înțelepciune, unire în cugete şi în simțiri, să stăpânească țara aceasta sub ocrotirea Ta sfântă, „încununează-i pe dânșii cu arma adevărului, cu arma bunăvoinței, veghează asupra capului lor, întărește stăpânirea lor, dăruiește-le adâncă și statornică pace, pune în inimile lor gânduri bune pentru Biserica Ta și pentru tot poporul Tău, ca în liniștea lor viață pașnică și netulburată să trăim”.

Ziarul Lumina/ pr. Gh. Petraru: „Bogăţia e făcută să slujească, nu să conducă“

O exegeză a pericopei evanghelice a acestei duminici trebuie plasată în contextul evenimentelor româneşti recente, cu impact asupra vieţii noastre creştine, bisericeşti. Evanghelia tânărului bogat ne duce imediat cu gândul la tânărul creştin de astăzi, tânăr care poate este preocupat mai puţin de moştenirea vieţii veşnice, nu atât din raţiuni de refuz al viziunii creştine despre lume şi viaţă, despre existenţa şi scopul vieţii omului în general, cât mai ales de impactul mediatic la care este expus, de grijile multiple din cotidian, de o anumită insecuritate personală dată de o dinamică socială care nu se mai raportează esenţial la probleme religioase, morale, ci la cele economice, financiare, consumiste, de imagine personală în societate. Or, tânărul bogat din Evanghelie, tânăr care cu siguranţă îşi împlinea, potrivit Legii Vechi, obligaţiile sale religioase faţă de templu, dar se şi conforma reglementărilor morale prevăzute şi consacrate comunitar, fiind un drept s-ar putea spune al poporului evreu, vine la Iisus pentru că aflase că există un nivel superior de viaţă, fără constrângerile pe care le implică grija pentru gestionarea, administrarea bunurilor pământeşti. Mai mult, Îl numeşte pe Hristos „Bunule Învăţător“, fiind la curent desigur cu activitatea Mântuitorului Hristos în Israelul vremii, pe de o parte, dar şi cu conştiinţa că s-a apropiat de o personalitate cu adevărat bună, ce în bunătatea ei nu poate fi asociată decât cu Dumnezeu cel bun. Cu alte cuvinte, recunoaşte în Hristos o Persoană deosebită de celelalte, de ce nu un mare profet, chiar pe Mesia, trimisul bun al lui Dumnezeu cel Bun! Acest aspect este cu totul valabil, pentru că bun nu este decât Dumnezeu şi Legea Sa dumnezeiască în viziunea religioasă a poporului biblic.

O bogăţie de care nu te poţi detaşa determină pierderea libertăţii

Venirea tânărului la Hristos este de aceea cu atât mai mult de apreciat pentru că el se recunoaşte ca un membru adevărat, cinstitor de Dumnezeu şi împlinitor al poruncilor Legii Vechi ce nu este satisfăcut de nivelul său spiritual. De aceea, caută ceva superior care să-i împlinească aspiraţiile şi vine la Hristos. Voind să fie desăvârşit, află de la Hristos, Care apreciază efortul de a plini cele ale Legii, datoriile faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele, în contextul convorbirii sincere şi deschise dintre cei doi, că are în faţa proiectului, a dorinţei sale de desăvârşire un impediment… Bogăţia! Bogăţie despre care nu aminteşte el, dar de care îi aduce aminte Hristos în calitate de Dumnezeu şi Fiu al lui Dumnezeu Care este atotştiutor, atributul atotştiinţei fiind unul divin într-o metafizică sau filosofie religioasă, cu atât mai mult când este vorba despre revelaţia scripturistică. O bogăţie care implică evident grija pentru o judicioasă administrare şi creştere a acesteia, pentru că creşterea bogăţiei este o lege economică… O bogăţie de care te poţi ataşa de o manieră lacomă, pătimaşă, păcătoasă, determinând dependenţa ce duce la pierderea libertăţii interioare spirituale, la o atitudine dispreţuitoare faţă de cei din jur şi la diminuarea sau pierderea simţului fraternităţii ce antrenează în cele din urmă dezechilibre comunitare. Cu toate acestea, în această epocă materialistă în care auzim des vorbindu-se despre creştere economică ca ideal al unei bunăstări generale, Îl auzim pe Hristos Care sfidează această direcţie prin transcenderea logicii economice şi o invitaţie indirectă de convertire de la logica terestră la cea spirituală, a Împărăţiei divine unde bogăţia este una spirituală, a bucuriei, a păcii, a dreptăţii. Şi cu toate acestea, pe pământ există atâtea bogăţii care atrag pe om, apoi munca lui, evident dublată de un anume context, dar şi de şansă şi bună chiverniseală, poate să-i aducă bogăţie materială, satisfacţii pentru un succes în acest domeniu, cu crearea unei micro sau macrocomunităţi productive ce absoarbe forţă de muncă şi care aduce prosperitate, un echilibru social şi o decenţă a nivelului de trai de care este nevoie în familie, în comunitate, în contextul civilizaţiei actuale care, trebuie să o recunoaştem, este costisitoare şi cere mult efort şi energie, inclusiv constrângeri şi limitări pentru înscrierea în făgaşul rezonabil al unei existenţe normale.

Fiii Brâncoveanului, modele de tineri care au renunţat la tot pentru mântuirea lor

Hristos şi învăţătura Bisericii sunt realişti în această privinţă. Omul este chemat să lucreze în această lume, iar lucrarea lui e una ce sporeşte şi vocaţia, talentul său personal, dar şi talanţii care, firesc, se acumulează şi care pot deveni atunci când sunt folosiţi spre binele tuturor o valoare spirituală. Istoria creştină ne oferă o paletă largă de astfel de situaţii. Marii Părinţi ai Bisericii, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Nicolae, Sfântul Ioan cel Milostiv, au pus la dispoziţia comunităţii creştine averile pentru a se elibera de povara lor prin grija de bună chivernisire ce o implică, intrinsec, bogăţia materială, dând atribuţii altor membri ai comunităţii pentru folosirea şi creşterea ei spre binele comun. Viaţa tinerilor noştri creştini este expusă astăzi, mai mult ca altădată, derapajelor de la ordinea morală, de la iubirea lui Hristos, de la viaţa Bisericii, ce este viaţa în Hristos. Anul 2014 este şi un an al tinerilor creştini, prin faptul că fiii voievodului martir Sfântul Constantin Brâncoveanu, tineri bogaţi în cele materiale, au preferat să se lipsească de cele efemere şi pământeşti pentru a se învrednici de cele cereşti şi veşnice prin mărturisirea lui Hristos, prin sângele lor vărsat pentru dreapta credinţă mântuitoare. Nu s-au întristat că au pierdut cele trecătoare pentru că, oricum, în faţa morţii rămânem doar cu ceea ce am agonisit spiritual, cu Hristos viaţa noastră ce pătrunde toată fiinţa făcându-ne în iubire una cu El prin dăruire reciprocă.

Şcoala, locul unde tinerii trebuie să înveţe despre Hristos

Tinerii noştri care muncesc pentru a-şi găsi un rost în viaţa din lume nu trebuie să uite că sunt ai lui Hristos, Care este iubirea lui Dumnezeu răstignită pentru ei şi pentru fiecare dintre noi, iar experienţa acestei relaţii ontologice cu Hristos este în viaţa Bisericii, a parohiei, călăuzite şi păstorite de preot, care săvârşeşte Sfintele Taine prin care primim harul lui Hristos, iubirea Sa dumnezeiască, şi ne predică Evanghelia Sa, cuvântul lui Dumnezeu, de la Dumnezeu prin Hristos pentru rostul etern şi soteriologic al existenţei umane. De aceea, şi ora de religie din şcoala noastră este o oră de formare spirituală, de îmbogăţire în Hristos, de cunoaştere prin informaţii în logica metodologiei şcolare a istoriei mântuirii şi a mântuirii proprii în ordinea etnică, a poporului creştin mărturisitor, al adevărului divin ce include toată ordinea cosmică şi umană. A renunţa la acesta este un act de nerecunoştinţă faţă de Dumnezeu, faţă de sfinţii şi martirii neamului românesc, faţă de strămoşii şi părinţii noştri. Or, altoirea personală pe acest trunchi este ordinea mântuitoare pentru om şi comunitate, care fără Dumnezeu şi Biserica în care El vorbeşte lumii şi o sfinţeşte este goală, lipsită de sens, fără ideal, ceea ce se şi observă atunci când manipulări oculte din raţiuni străine de etosul creştin se ridică împotriva înţelepciunii evanghelice şi luminătoare pe care tinerii au şansa să o primească în spaţiul public al şcolii, care este segment de bază al comunităţii.

Tinerii au nevoie apoi de o viaţă virtuoasă, morală, sănătoasă, care nu poate veni decât din instituţia familiei aşezate pe temelii morale solide, creştine, la care se conformează şi împlinesc responsabil şi conştient legile morale, iubirea evanghelică a lui Hristos. „Prin ce îşi va îndrepta tânărul calea sa? Prin păzirea cuvintelor Tale“ (Psalm 118, 9). Iar cuvintele vin de la Dumnezeu, Care a dat profetului Moise Legea dumnezeiască, chintesenţa legii morale, model al relaţiei, comuniunii omului cu Unicul şi adevăratul Dumnezeu făcut cunoscut deplin de Hristos Care plineşte această Lege, făcând din ea una a iubirii, a iubirii de Dumnezeu şi de semeni. Mai mult, Legea divină, cuvintele lui Dumnezeu trebuie să devină şi pentru tinerii de astăzi, iubiţi de El în Hristos şi Biserica Sa, ceea ce spune Psalmistul despre cuvintele şi Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos în care locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii: „Bună-mi este mie legea gurii Tale, mai mult decât mii de comori de aur şi de argint“ (Psalmul 118, 72). Cum se poate face aceasta? Prin educaţie teologică, experienţă a rugăciunii, reflecţie la frumuseţea cosmică şi umană în care transpare şi străluceşte frumuseţea lui Dumnezeu când stăruim în viaţă morală, evanghelică, în curăţia trupului, care este templu al Duhului Sfânt şi în virtuţile teologale, credinţa, nădejdea şi iubirea, care rodesc darurile spirituale, aşa cum afirma Sfântul Pavel, „dragoste, bucurie, pace, îndelungă-răbdare, bunătate, facere de bine, credinţă, blândeţe, înfrânare, curăţie“ (Galateni 5, 22-23). Reversul nu poate fi decât întunericul, iadul pe care cei ce se fac instrumente ale răului, bine deghizaţi uneori în formatori de opinie, civism umanist, ce depărtează de Hristos le pot promova inconştient prin forţe ostile ce pot scăpa controlului şi care pot irupe oricând în lumea fragilizată de riscul necredinţei şi al lepădării de Hristos. Sfântul Pavel vorbeşte şi ne avertizează despre faptele trupului, evident ale omului păcătos şi pătimaş, care sunt „adulter, desfrânare, necurăţie, destrăbălare, închinare la idoli, fermecătorie, vrajbe, certuri, zavistii, mânii, gâlcevi, dezbinări, eresuri, pizmuiri, ucideri, beţii, chefuri“ (Galateni 5, 19-21), acte evidente şi promovate chiar de o aşa-numită civilizaţie de consum ce prin reducţionismul la efemer şi exterior este înşelătoare, perfidă, deviantă de la idealul uman al omeniei, bunătăţii, desăvârşirii spirituale prin darul sfinţeniei iluminatorii şi îndumnezeitoare ce vine de la Hristos şi comuniunea eclesială harică, sacramentală, căi spre Împărăţia cea veşnică şi fericită.

„De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului…“

Paginile filocalice, patristice, dar şi filosofice şi teologice ne oferă multiple şi sugestive moduri pentru a urma calea lui Hristos spre desăvârşire. Astfel, Sfântul Isaia Pustnicul ne sfătuieşte: „Deci deoarece avem, fraţilor, o astfel de milă a Lui şi bogăţia îndurărilor Lui, să ne ostenim din toată inima până suntem în trup – şi e scurt timpul vieţii noastre – şi să luptăm ca să moştenim bucuria veşnică şi negrăită. Căci de ne vom întoarce la cele dinapoi, vom fi ca tânărul care L-a întrebat pe Domnul Iisus Hristos cum se poate mântui şi căruia i-a răspuns El: «Vinde toate câte le ai şi le dă săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie» (Luca 18, 22), arătându-ne prin aceasta că mântuirea constă în a ne tăia voia proprie. Dar acela, auzind acestea, s-a întristat foarte şi a plecat. Căci a aflat că nu este o osteneală atât de mare a da ale sale săracilor, ca a purta crucea. Pentru că a împărţi ale sale săracilor este una din virtuţi şi o face omul pentru a purta crucea. Dar crucea este desfiinţarea a tot păcatul şi naşte iubirea. Şi fără iubire nu este nici cruce“. Sensul spiritual al crucii prin asumarea dăruirii pentru celălalt, pentru semenul nostru, este evident în mesajul Evangheliei şi are valoare luminoasă, de frumuseţe spirituală care singură sesizează, surprinde înţelegător pe celălalt din proximitatea mea întru care mă pot reflecta, oglindi prin actul de iubire şi milostenie sufletească sau trupească.

Clement Alexandrinul, interpretând acest episod evanghelic, spune că „Domnului şi Mântuitorului nostru I s-a pus cu drag o întrebare potrivită Lui. A fost întrebată Viaţa despre viaţă, Mântuitorul despre mântuire, Învăţătorul despre cea mai importantă din învăţăturile date de El, Adevărul despre adevărata nemurire, Cuvântul despre Cuvântul Tatălui, Desăvârşirea despre odihna cea desăvârşită, Nemurirea despre singura nemurire. A fost întrebat despre acelea pentru care S-a şi pogorât din cer, despre acelea pe care le-a propovăduit, pe care le-a învăţat, pe care le-a dat, ca să arate temeiul Evangheliei; că Evanghelia este dare a vieţii veşnice“. Cu alte cuvinte, ceea ce ne învaţă Hristos şi Biserica Sa este ceva pentru noi toţi, nu ceva care nu ne priveşte sau ne este contrar firii şi voinţei noastre, dorinţei noastre de afirmare şi împlinire umană multidimensională. Dimpotrivă, prin şi cu Hristos devenim, ne facem ceea ce trebuie să fim cu adevărat, oameni ce reflectăm în lume lumina şi iubirea divină. Tot Clement Alexandrinul cu privire la sensul îndemnului Mântuitorului „Vinde toate câte ai“, într-o veritabilă lecţie de economie de care ar trebui să se ţină astăzi seama în contextul acumulării bogăţiei în mâna a puţini dintre semenii noştri doar de dragul bogăţiei şi dorinţei de afişare a luxului, de narcisism financiar, adică bani de dragul banilor fără legătura cu economia şi viaţa reală a omului, spune că „Hristos nu-i porunceşte, aşa cum cu uşurinţă interpretează unii, să se lepede de averea pe care o avea, să se despartă de bani, ci să izgonească din sufletul său gândurile lui despre avuţii, dragostea sa de avuţii, excesiva sa poftă de bani, admiraţia şi boala lui după avuţii, grijile, spinii din viaţa de aici, care înăbuşă sămânţa vieţii veşnice… Nu trebuie, dar, aruncate averile, pentru că ele pot fi de folos semenilor noştri. Averile sunt bunuri pe care le agoniseşti pentru tine, iar banii sunt bunuri ce îţi sunt de folos; dar şi averile, şi banii sunt daţi de Dumnezeu spre folosul oamenilor. Şi averile, şi banii stau la dispoziţia omului, ca un material, ca o unealtă, pentru cei care ştiu să le folosească bine. Unealta, dacă o foloseşti pentru meseria pentru care e făcută, este o unealtă de meseriaş; dar dacă n-o întrebuinţezi în meseria ei, atunci are parte de neştiinţa ta şi n-are nici o vină dacă nu-i folosită unde trebuie. Tot aşa şi bogăţia: este o unealtă. Poţi să te foloseşti de ea în chip drept şi atunci slujeşte dreptăţii; te foloseşti de ea în chip nedrept, atunci slujeşte nedreptăţii. Da, bogăţia e făcută să slujească, nu să conducă“.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur, cu darul său oratoric unic ce l-a făcut marele avocat al Bisericii lui Hristos, afirma că „nu prin ridicarea mâinilor suntem auziţi. Întinde-ţi mâinile tale nu spre cer, ci spre mâinile săracilor. De vei întinde mâna ta în mâinile săracilor, vei atinge cu ea bolta cerului, şi Cel ce şade acolo va primi milostenia ta; iar de ai întins-o fără roadă, nimic n-ai câştigat“. Tot el afirmă în cuvintele sale memorabile că „de socotim comoară bogăţiile pământeşti, stricătoare, ne lipim inima de ele şi când ele s-au pierdut, am rămas cu inima goală. De aceea Iisus cere în diferite rânduri să ne dezlipim de bunurile pământeşti pentru mărgăritarul nepieritor sau pentru comoara Împărăţiei cerurilor (Matei 13, 41-46). Dar dezlipirea de aceste bogăţii e de cel mai mare folos când le vindem şi facem cu preţul lor milostenie.

Cine urmează lui Hristos renunţă la sine şi la slava lumii

Cu cât dăm mai mult, cu atât ne adunăm mai multe bunuri în Împărăţie, până ajung o mare comoară. Dar nu a inimii în izolare, ci a inimii mereu inundate de undele dragostei celor cărora le-am arătat dragostea şi mila“. Aceste cuvinte sunt deosebit de actuale astăzi în contextul polarizării excesive a bogăţiei şi sărăciei şi al pericolului mondial a ceea ce se numeşte „revoluţia săracilor“. Aceasta o exprimă Iisus prin sfatul pe care îl dă dregătorului bogat, căruia îi spune că va intra în viaţa veşnică de va păzi poruncile, dar comoară în ceruri îşi va câştiga de va vinde averea sa şi o va împărţi săracilor şi va urma Lui, imitându-L şi propovăduindu-L pe El. Nu se poate urma lui Hristos fără să se facă milostenie cu săracii, nici milă faţă de cei săraci nu poate avea cineva dacă nu ia putere pentru aceasta din dorinţa de a urma lui Hristos. Şi numai urmând lui Hristos se dobândeşte Împărăţia, sau Împărăţia e una cu Hristos. El este comoara nepieritoare pentru că e izvorul iubirii către noi şi a iubirii noastre către oameni. Şi ca atare, este însăşi viaţa sufletului. De aceea, cine nu-I urmează Lui îşi pierde sufletul (Matei 16, 24-27). „Trebuie să părăsim totul ca să Îl dobândim pe El: dacă iubim încă altceva, sau chiar pe noi prea mult, nu-L putem câştiga pe El prin iubirea totală şi deci nici viaţa noastră veşnică.“ (Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Chipul evanghelic al lui Iisus Hristos, Sibiu, 1991, p. 111).

Sunt de luat în consideraţie şi reflecţiile lui Michel Henry: „Dacă Hristos Se înscrie în relaţia interioară a omului cu Dumnezeu până acolo încât să Se identifice cu ea, definind astfel calea care duce spre Împărăţie, înseamnă că fiecare din cei care caută această Împărăţie trebuie să-L urmeze. Aceştia trebuie să-L urmeze şi să renunţe pentru aceasta la viaţa lor, la plăcerile şi slava lumii, să accepte suferinţa inclusă în această renunţare – suferinţă al cărei misterios exemplu îl oferă însăşi existenţa lui Hristos“.

Concluzia evidentă a evenimentului întâlnirii şi convorbirii lui Hristos cu tânărul bogat este aceea ca prin cele din lume folosite rezonabil şi raţional să ne ridicăm eliberaţi de grija lumii spre Dumnezeu prin agonisirea comorii nestricate pentru veşnicia cea fericită a Împărăţiei cerurilor.

• Doxologia:

Înfricoşătorul martiriu sau uciderea cu premeditare a părintelui Filumen la 29 noiembrie 1979

La locul de închinare al Samarinencei, unde s-a petrecut şi tragicul eveniment, arhimandritul aghiotafit Filumen a slujit doi ani şi a făcut demersuri pentru terminarea bisericii. De obicei stătea la locul său „de pază” împreună cu paznicul Locului de închinare, un arab ortodox, care în acea după amiază de 29 noiembrie 1979 nu era prezent, căci închisese şi plecase. Astfel, părintele Filumen a rămas singur în Locul de închinare. La ceasul Vecerniei a coborât scările şi se afla în Biserică, adică în Locul Fântânii, unde, îmbrăcat cu epitrahilul, săvârşea slujba. Nu ştim dacă a apucat sau nu să o termine. Atunci, pe neaşteptate, a primit nemilosul topor. Se poate deduce că ucigaşii au acţionat după un plan şi în mod programat pentru a-şi atinge cu uşurinţă scopul, aşa cum s-a şi întâmplat. Să notăm că la vremea aceea cădea o ploaie torenţială, fapt ce le-a înlesnit criminalilor lucrarea.

A doua zi de dimineață, întorcându-se paznicul l-a căutat numaidecât şi, deoarece nu-l vedea, a început să cerceteze locurile până când a ajuns şi în biserică. Aici a întâmpinat, în sensul propriu al cuvântului, cea mai înfricoşătoare privelişte: clericul Filumen, măcelărit şi zăcând mort într-o baltă de sânge şi biserica devastată, cu Sfintele Vase şi obiecte de cult împrăştiate.

În faţa acestei privelişti nemaiîntâlnite, paznicul, în groaza, lui, și-a adunat totuşi puterile şi în scurt timp a înştiințat Patriarhia Ierusalimului. Totodată a înştiinţat şi poliţia din oraşul cel mai apropiat, Nablus. Trebuie să notăm aici faptul că pe atunci regiunea se afla sub stăpânire evreiască, în timp ce astăzi a trecut la palestinieni, precum se va vedea în continuare.

Cum era şi firesc, poliţia a sosit imediat şi a blocat accesul, nemaiîngăduind nimănui să pătrundă în spaţiul Locului de închinare. Nu i-a lăsat să se apropie nici pe clericii Patriarhiei, care la scurt timp au sosit de la Ierusalim.

Un lucru nu ne este cunoscut: dacă a murit imediat sau dacă l-au lăsat să moară în această stare mai târziu, în dureri de neimaginat. Mai curând aceasta trebuie să se fi întâmplat! După ce, fără să șovăie, l-au măcelărit cum au vrut pe cel nevinovat şi cu totul lipsit de apărare, ucigaşii au plecat aruncând şi o grenadă de mână, a cărei explozie a întregit catastrofa din acel loc.

Această faptă lipsită de scrupule, a uciderii unui om nevinovat, a luat proporţii chiar şi diplomatice, la nivelul relaţiilor dintre Grecia şi Israel, şi nu numai. Vom descrie în continuare cele ce s-au consemnat atunci şi ni s-au făcut cunoscute.

Trupul măcelărit şi mutilat a fost transportat la Tel Aviv, ca să i se facă necropsie. După aceasta, în ciuda intervenţiilor din partea reprezentanților Patriarhiei spre a le fi dat pentru îngropare, nu li s-a oferit nici un răspuns. În final, după cinci zile, Patriarhia a fost înştiinţată să ridice trupul mort de la Tel Aviv, pentru a fi îngropat. Despre acest moment ne vorbeşte ieromonahul aghiotafit Sofronie, cipriot de origine, cunoscut şi scriitorului, care împreună cu alţi trei părinţi se afla atunci la Tel Aviv. Nu putem să descriem groaza, profunda durere şi toate simţămintele acestor clerici la vederea trupului ucis al fratelui şi împreună slujitoruluilor, părintele Filumen.

Între altele, părintele Sofronie menţionează:

„De când s-a dus la Fântâna lui Iacov, l-au tot ameninţat. Însă el cunoştea ebraica şi putea să le răspundă. Nu a înştiinţat niciodată poliţia spre a-l lua sub pază şi nici nu se gândea că au să-l ucidă. Dumnezeu ştie câţi au fost; l-au omorât cu toporul, i-au spintecat faţa şi i-au tăiat degetel de la mâna dreaptă. Tot aşa, i-au dislocat maxilarul şi i-au scos un ochi, iar pe celălalt i l-au împuns. Domnul ştie cum au pătruns în curtea mănăstirii, deoarece paznicul plecase de la ora 16 după amiaza şi închisese Locul de închinare. Crima a avut loc după orele 17.00. Întorcându-se dimineaţa, paznicul a strigat, a intrat în biserică şi l-a aflat zăcând mort într-o baltă de sânge. Imediat a înştiinţat poliţia şi Patriarhia.

Să notăm că, după ce l-au omorât, au aruncat și o grenadă şi au făcut totul bucăţele. L-au dus la morgă la Tel-Aviv şi i-au făcut necropsie. După cinci zile ne-au înştiinţat. Eu m-am dus împreună cu alţi trei părinţi ai Patriarhiei şi ni l-au dat gol. Când i-am întrebat unde-i sunt hainele, ne-au spus că la Nablus. Din fericire, luasem cu noi toate cele de trebuinţă pentru a-l îmbrăca.

Nu vă puteţi închipui însă ce am simţit când ni l-au dat în primire făcut bucăţele, purtând urmele martiriului. Cinci zil îl ţinuseră în frigider. Când am început să îl îmbrac – pentru că ceilalţi nu puteau, nu sufereau să-l vadă din pricina rănilor pe care le avea -, i-am vorbit ca şi cum ar fi fost viu: «Gheronda al meu, acum să mă ajuţi să te îmbrac, deoarece vezi că sunt singur». Când am început să-i pun flanela, îndată şi-a coborât singur o mână. Tot aşa a făcut şi cu cealaltă şi de asemenea cu picioarele. I-am strâns picioarele, ca să-l imbrac şi când am terminat şi le-a întins singur.

De la morgă l-am dus la Patriarhie. La Sfânta Tecla s-a făcut slujba de înmormântare, în mijlocul părinţilor aghiotafiţi, fraţii fericitului, şi al multor altora. Au venit mulţi, până şi cei de alte confesiuni şi chiar şi musulmani şi hogi (preoți musulmani). De ce însă, toţi aceştia? Deoarece toţi îl iubiseră şi veneau să-i dea ultima sărutare. Ce sfâşiere! Ce tânguire! Ce plângere a fost atunci!

Încă de dimineaţă şi dinainte de a avea loc înmormântarea în cimitirul Sfântului Sion, guvernul a trimis forţe ale poliţiei lângă aghiotafiţi, temându-se de tulburări. Au luat măsuri severe.

Pe părintele Filumen l-am plâns cu toţii, deoarece a fost un duhovnic bun şi sfânt. Patriarhul l-a numit „înainte-mergătorul săracilor”. Şi aşa şi era. Cei desăvârşiţi moştenesc Împărăţia Cerurilor. A îndurat pentru puţină vreme martiriul şi se află acum între sfinţiţii şi cuvioșii mucenici. Cu ale lui sfinte rugăciuni, fie să ne învrednicim şi noi de Împărăţia cea cerească”.

(Noul Sfinţit Mucenic Filumen, cel ucis la Fântâna lui Iacov pe 29 noiembrie şi al cărui trup a rămas neatins de stricăciune, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 34-38)

Prima minune săvârşită de Noul Mucenic Filumen de la Fântâna lui Iacov din Samaria

Prima minune săvârşită de mucenicul lui Hristos socotim a fi aceasta: fratele părintelui Filumen, părintele Elpidie, a vieţuit, începând din anul 1976, în Sfântul Munte, la Noul Schit. Când sora lor după trup Alexandra şi copiii ei au aflat, la Atena despre moartea înfricoşătoarea fratelui şi uchiului lor iubit, au reuşit să vorbească la telefon cu părintele Elpidie. Însă, înainte să apuce ei să-i vestească tragicul eveniment, acesta le-a spus: „Ştiu totul. Mi-a vorbit fratele meu, spunându-mi: «Frate, mă omoară, mă omoară! Dar tu să nu te revolţi, că mor pentru Hristos!»”

Acesta nu este un fapt comun, care să poată trece neobservat. În lume au loc multe crime, iar rudele celor uciși sunt anunţate pe căi obişnuite, nu imediat, ci după trecerea unui oarecare timp, mai scurt sau mai îndelungat. Acest fel de vestire imediată a înfricoşătorului moment, prin auzirea glasului celui ucis şi la o asemenea distanţă, ne trimite în sfera credinţei şi a minunii. Este o dovadă de netăgăduit a lucrării lui Dumnezeu şi a faptului că acest om, care la ceasul dumnezeieştii slujbe a părăsit locaşul de închinare de la Sfintele Locuri, rnutându-se la cele veşnice, este un suflet bineînmiresmat şi cu totul dăruit lui Hristos.

Astfel, minunea petrecută cu părintele Filumen a dat mărturie încă de la început, imediat după ce a fost omorât, că Dumnezeu i-a primit jertfa şi că vrea să arate lumii că îl recunoaşte ca fiind al Său. Pentru jertfa sângelui său întru numele lui Hristos, mucenicul a aflat îndrăzneală înaintea Domnului.

(Noul Sfinţit Mucenic Filumen, cel ucis la Fântâna lui Iacov pe 29 noiembrie şi al cărui trup a rămas neatins de stricăciune, Editura Egumeniţa, 2008, pp. 65-66)

Şiretlicurile diavolului

Sunt multe şiretlicurile diavolului, adică felurile în care încearcă să-i prindă pe cei nelucrători şi trândavi. Trebuie să le cunoaştem foarte bine, ca să ne ferim de capcanele pe care ni le întinde şi de prilejurile de-a cădea în ispită şi să nu-i lăsăm nici o poartă deschisă. Limba noastră trebuie să fie neşovăitoare, privirea dreaptă şi neclintită, iar sufletul curat şi neprihănit; trebuie, de asemenea, să veghem aşa cum am veghea dacă am şti că o fiară sălbatică stă gata să ne atace şi e pornită să ne sfârtece.

De aceea, şi acel suflet care s-a întins până la cer, învăţătorul neamurilor şi glasul omenirii, cel ce pe toate le-a făcut pentru mântuirea ucenicilor, după ce le-a spus „luaţi toate armele lui Dumnezeu”, fiindcă voia să ne păzească din toate părţile şi să ne facă nebiruiţi, a adăugat: „Staţi deci tari, având mijlocul vostru încins cu adevărul şi îmbrăcându-vă cu platoşa dreptăţii. Şi încălţaţi picioarele voastre, gata fiind pentru Evanghelia păcii. În toate luaţi pavăza credinţei, cu care veţi putea să stingeţi toate săgeţile cele arzătoare ale vicleanului. Luaţi şi coiful mântuirii şi sabia Duhului, care este cuvântul lui Dumnezeu” (Efeseni 6,14-17).

Ai văzut că vrea să ne apărăm fiecare mădular al trupului şi să ne înveţe ce trebuie să ştie cei chemaţi să lupte în război? Ne învaţă să ne ferim mai întâi mijlocul cu centura, ca să alergăm cu uşurinţă. Ne pune să purtăm platoşa, ca să nu ne lovească săgeţile şi apoi apărătoarea de picioare, ca să fim apăraţi de pretutindeni de credinţă. Pentru că ea, spune Evanghelia, numai credinţa va putea stinge şi săgeţile aprinse ale vicleanului.

Care sunt săgeţile diavolului? Dorinţele amăgitoare, gândurile necurate, patimile pierzătoare, mânia, zavistia, pizma, iuţimea, ura, dorinţa de înavuţire şi oricare altă asemenea întunecare a minţii.

Pe toate acestea, ne spune Scriptura, le va putea stinge sabia Duhului. Dar ce spun eu, le va stinge? Va putea tăia chiar şi capul necuratului.

Ai văzut cum i-a întărit pe ucenici? Cum i-a făcut mai puternici decât fierul, când ei erau mai slabi şi mai moi decât ceara? Aceasta pentru că războiul nostru nu este împotriva oamenilor cu trup şi sânge, ci împotriva puterilor netrupeşti. De aceea nici nu ne-a dat arme pentru trup, ci arme duhovniceşti atât de strălucitoare, încât demonul cel viclean să nu poată nici măcar strălucirea să le-o privească şi să fugă.

Înarmaţi, aşadar, cu arme ca acestea, să nu ne temem de luptă, să nu dăm înapoi de la a-l înfrunta şi nici să fim nepăsători. Când priveghem, diavolul niciodată nu ne va putea birui puterea armelor, dacă voim să-l facem neputincios şi dacă voim să-i zădărnicim şiretlicurile. Dar atunci când suntem nepăsători, nu avem nici un folos, de vreme ce vrăjmaşul mântuirii noastre stă mereu treaz şi pe toate le face împotriva ei.

Să ne înarmăm din toate părţile, să evităm cuvintele şi să ne depărtăm de lucrurile ce ne pot vătăma şi, împreună cu înfrânarea de la mâncare şi cu celelalte virtuţi, să ne arătăm darnici şi milostivi faţă de săraci, cunoscând că multă va fi răsplata pe care o vom primi pentru ajutorul nostru.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul și magia, culegere de texte patristice și traducerea lor în neogreacă de Ieromonahul Benedict Aghioritul, trad. din neogreacă: Zenaida Anamaria Luca, Editura Agaton, Făgăraș, 2012, pp. 23-24)

Smerenia, singura jertfă pe care Dumnezeu nu o respinge

Potrivit Sfântului Simeon Noul Cuvântător-de-Dumnezeu, smerenia este singura jertfă pe care Dumnezeu nu o respinge, „cunoscând că omul nimica al său are, ca jertfă să aducă.”

„Prin această jertfă s-au mântuit, se mântuiesc și se vor mântui toți împărații, boierii, cei de neam ales, cei proști, înțelepții, neștiutorii de carte, bogații, săracii, hoții, nelegiuiții, zgârciții, curvarii, ucigașii și tot felul de păcătoși.”

Atât de puternică și înaltă este smerenia, încât îl poate milostivi pe Dumnezeu când se mânie, ca să șteargă toate păcatele.

(Arhimandrit Serafim Alexiev, Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox, traducere din limba bulgară de Valentin-Petre Lică, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 206)

• Lumea Credintei:

Tinerii trebuie să se căsătorească de tineri, trebuie să fie curaţi în faţa altarului

M-am căsătorit de la 22 de ani şi aşa am vrut mereu! Aşa îmi învăţ şi copiii. Din păcate pentru mine, eu n-am ales cum trebuie. Provenită dintr-o familie în care tatăl dorea să fie ateu, n-am învăţat la timp învăţăturile ortodoxe, n-am ştiut şi n-am citit Sfinţii Părinţi, nici Biblia. Întotdeauna L-am avut pe Dumnezeu în suflet dar n-am ştiut cine este până la vârsta de 35 de ani!

De mică, foarte mică, L-am simţit şi am spus că este: natura – măreaţă, perfectă, sublimă sau zânele din poveşti, sau prietenul meu, un pitic imaginar sau omul – măreţ, geniu, capabil de sacrificiu, capabil de lucruri minunate (vezi geniile despre care se vorbea mult pe vremea mea, erau filme cu ele, cărţi minunate). Despre toate acestea eram fascinată, impresionată, le respectam, doream să fiu asemenea lor. Cu toate acestea căutam mereu. Credeam că bărbatul cu care mă voi mărita va fi Dumnezeu pentru mine. Am făcut bine că m-am măritat devreme, a fost rău că n-am înţeles cum s-o fac.

Am dat naştere la trei copii. Aş fi vrut oricât de mulţi! N-am mai avut cu cine! Acum, cei trei copii sunt destul de dezorientaţi. Aud de la mine cele spuse şi de dumneavoastră, dar aud de la toţi ceilalţi exact opusul. Este exact aşa cum aţi enumerat în lista de „motive care îi determină pe tineri să se căsătorească târziu”! Exact! „Păcatul din mintea ta este consecinţa harababurii din familia ta” – citat aproximativ din Părintele Cleopa. Ascult mult radio Trinitas. Prin el încerc să-i conving şi pe copiii mei despre aceste adevăruri pe care le propovăduiţi. Greu! Fata cea mare este deja pe calea greşită!

Vreau doar să vă încurajez să nu conteniţi niciodată propovăduind aceste lucruri! Este vital! Viaţa fiecăruia şi viaţa naţiunii depinde de acest lucru! Tinerii trebuie să se căsătorească de tineri, trebuie să fie curaţi în faţa altarului, trebuie să facă cununia religioasă, să se spovedească şi să se împărtăşească înainte de cununie, naşii asemenea, trebuie să lase copiii să vină în viaţa lor după cum rânduieşte Dumnezeu şi să nu intervină cu nimic… altfel fiecare persoană va muri (cel puţin sufleteşte şi duhovniceşte), fiecare neam se va pierde, iar România nu va mai avea români!

Aşadar, Dumnezeu să vă binecuvânteze! Nu conteniţi eforturile!

(Anca Postea) 

Pretexte derizorii

Cat de multi tineri au refuzat invitatia Mirelui, fie ca s-au dus sa joace un fotbal pe sintetic, fie ca s-au plimbat prin mall, fie ca au lenevit prin casa. Ne rugam pentru ei, pentru potolirea setei lor spirituale. In planul Sau plin de iubire, cu siguranta Tatal ii asteapta si se bucura de intoarcerea fiecaruia. Prefera sa nu se “asocieze” cu Biserica; numai ca lupta pe cont propriu devine inegala.

Exista o comoditate, chiar o nepasare. Dar Tatal va gasi resursele de lumina din inima fiecaruia. Cel ce ne lanseaza invitatia nu este un om oarecare, ci Insusi Fiul Omului, Care lucreaza ca Dumnezeu. Nu este un banchet banal, o iesire in public. Nu ne etalam hainele de nunta. Ci doar ne bucuram. Prezenta noastra la Cina este suficienta. Maxima apropiere fata de Mire ne stinge dorul inabusit. Dragostea noastra este acum rasplatita. Crucea noastra se preface in altar al invierii.

Nu gloria trecatoare a lumii o cautam, ci ne rugam pentru puterea de a indura, cum ar zice un personaj cehovian (readus in atentia noastra printr-un sublim articol semnat Dan Stanca). De a indura furtunile. De a avea rabdare sa apara curcubeul. De a nadajdui in Legamantul credintei. Suntem invitati la vesnicie. Suntem siguri ca vom scapa de ghimpele din trup. Suntem fideli Creatorului si ne bucuram sa ne pregatim zi de zi pentru Marea Nunta.

Uratenia sufleteasca ne blocheaza insa usa. Fara o infrumusetare launtrica, nu avem cifrul salvator. Acum nu vom comenta detalii, ci ne vom croi haine de nunta, ca sa nu fim evacuati din starea de fericire. Nu facem haine de nunta dupa capul nostru, ci copiem modelul Mirelui. Haina lui Hristos este smerenia, zicea o data sf. Isaac Sirul si asa a ramas. Fara camasa smereniei, nu avem ce cauta acolo. Cu aceasta haina era imbracat avva Sisoe. Daca am citi si Patericul, nu doar presa mondena, am scapa de tulburari, de anxietati si am fi hraniti spiritual.

Daca am merge in audienta la imparatul Japoniei, nu cred ca ne-ar primi in bermude. Mai ales daca e vorba de Regele regilor, haina interioara conteaza (parintele Cleopa). De ce nu avem timp pentru Imparatie? Nu inteleg de ce suntem atat de caposi! Mereu avem alte treburi de rezolvat, mai urgente (in aparenta), dar nicidecum mai importante. Fugim dupa distractii, pardon, dupa entertainment; astfel ca nu mai avem loc in agenda decat pentru job, hobbiuri si patimi. (…)

Sfintilor Ipatie, Ioan Rusul, Nectarie si Pantelimon, prietenii mei, rugati-va sa pricep si eu pacatosul ca mangaierile sufletesti intrec toate bunurile lumii (Toma de Kempis). Si mai mult: nu tot ce e inalt e si sfant, nu tot ce e dulce e si bun si nu tot ce e scump e si placut lui Dumnezeu. Da, vad si eu ca Mirele are multi doritori de Imparatie, dar putini purtatori de Cruce. Iisus gaseste multi tovarasi la masa, dar putini la infranare. Multi urmeaza pe Iisus pana la frangerea painii, dar putini pana la paharul patimilor Sale.

Unde se va gasi cineva care sa slujeasca lui Dumnezeu, fara sa urmareasca vreun folos? Rar se intalneste cineva atat de plin de duh, incat sa se lepede de toate cele lumesti (Toma de Kempis). De ce sa iti fie teama sa iei crucea prin care mergi la cer? Nu este alt drum spre viata si spre pacea launtrica decat drumul crucii si al rastignirii zilnice.

Cartile sf. Ioan de Kronstadt sunt un antidot puternic: Daca nu il saturi, sufletul poate sa moara de foame, rapus de patimi, istovit, chinuit. Si oricat de gustoase sunt mancarile pe care le consumam, tot ne loveste pana la urma decrepitudinea trupeasca; pe cand sfintii, care nu pun pret pe hrana si pe confort, au gasit nemurirea. Atentie: Diavolul ne ofera pretexte derizorii pentru a ne face sa ne uram semenii. Doamne, Tu birui necontenit iadul din noi ori de cate ori ne rugam. Si daca pana acum nu am ajuns in iad, Ti-o datoram Tie, Biruitorul iadului! Fara Tine, ne-am sfasia unii pe altii, ca fiarele. Iar daca toti am trai dupa Evanghelia Ta, nu ar mai exista razboaie. Si ne-am ruga fara clisee.

MM

Staretii din lume

Am văzut ieri în parc un bătrân care strângea la piept un pui de pisică, înconjurat de nişte băieţi cu biciclete, care îl acuzau că l-a furat. Ce voia să facă cu el, să-l crească? Nu, a răspuns bătrânul, vreau să-l ţin zece minute. Şi băieţii au rămas în faţa lui să aştepte. M-a uimit că puiul maidanez de pisică avea apărători, dar singurătatea tristă a bătrânului nu interesa pe nimeni.Ne pregătim să dăm bacul, ne luăm licenţa, căutăm de lucru, excelăm în formulări de curriculum vitae şi nu ne imaginăm nici o clipă că vom ajunge, până la urmă aşa, fără nici un suflet, care să vrea să se lipească de noi. Sunt rari bătrânii frumoşi, înţelepţi, interesanţi şi dacă sunt, se ascund în mânăstiri.

Lumea este plină de epave. Îmi impun, ca exerciţiu de înţelegere a vieţii, să caut în fiecare zi un bătrân, pe care să-l privesc cu dragoste. Sau măcar să nu întorc deîndată ochii de la el, în căutarea unei privelişti mai reconfortante.Poate ar trebui să ne pregătim puţin şi pentru acest tip de singurătate, căci oricât de târziu, chiar peste cincizeci de ani, ea ne va paşte pe fiecare dintre noi. Şi atunci, orice lucru mititel şi drăgălaş pe care îl vom ţine în braţe, chiar cules din stradă, va părea că aparţine de drept altcuiva şi ne va fi smuls. Căci chipul de bătrân spune invariabil, am pierdut totul. Un singur lucru nu i se poate lua de către cei din lume: icoana Domnului din inima sa. Doar că, până să ajungi ca acela ce-şi încălzea inima cu puiul de pisoi, trebuie să lucrezi la această icoană. În fiecare zi să-i adaugi dalele unor rugăciuni.

Să nu le laşi nelustruite, fără fapte bune. Din când în când să contempli pur şi simplu icoana şi să crezi că începi să semeni cu ea. Când vei simţi că ai izbutit, inima ta se va umple de lumină şi Domnul te va recunoaşte ca fiu. Nu vei mai avea nevoie de altcineva, ca să-ţi pară viaţa frumoasă. Nu te vei amărî că eşti bătrân. Îi vei putea încuraja şi pe alţii cu pacea şi bucuria ta de a trăi. O cruce albă de iubire va creşte în inima ta. Când trupul o să te doară, îmbrăţişeaz-o, lipeşte bocceluţa suferinţei tale întunecate de perfecţiunea ei şi ai s-o vezi cum devine tot mai transparentă şi se topeşte în ea. După ceasuri de trudire, ispita va înceta, sufletul va lepăda tulburarea şi va ieşi din ea ca dintr-o piele de şarpe. Aş vrea ca lumea în care trăiesc să aibă stareţii ei, minunaţi ca aceia de la Optina.Poate că de noi, de purtarea noastră, depinde să-i avem într-o zi. Până atunci, copiez citate din cei care au izbândit în arta surâsului, murind cu el pe buze.

Cuviosul Varsanufie: „ În Evanghelie se spune: Rugaţi-vă pentru duşmanii voştri. Şi cu adevărat vrăjmaşii, vrând să ne tulbure şi să ne facă vreo răutate, o fac mai ales din reaua voinţă pe care o au faţă de noi, însă în mare măsură, prin răul lor opresc un rău mai mare ce ar fi putut să ni se întâmple. Iată de ce ei sunt adevăraţii noştri binefăcători, pentru care trebuie să ne rugăm”.Sunt lucruri foarte mici în care se manifestă îngerul, iar noi îl ofensăm, bănuindu-l a fi celălalt. Friptura care se arde, înjumătăţindu-se, este pedeapsa gândului tău judecător şi nemulţumitor faţă de slujirea aproapelui. Scrum se face viaţa ta şi hrana ta, dacă nu ţi-o prepari în pace.

Spune cuviosul Anatolie de la Optina: „Toată această putere tenebroasă nu înseamnă nimic şi nu vă va face nimic, ci doar vă sperie, ca pe copiii cei mici.”

Încerc adesea dorinţa de a spune rugăciunea copilului speriat. Nu o ştiu şi atunci îmi compun una: Doamne, ia-mă în braţe, cântă-mi, adoarme-mă Tu, că nici de lucrul acesta, simplu pentru orice prunc, eu nu sunt în stare. Alungă voalurile înfricoşării, care-mi ascund lumina îngerească, pusă de Tine lângă patul meu. Spulberă, Duhule Sfinte, cenuşiul de ploaie nocturnă a minţii şi adă mai repede zorii. Dacă vrei astăzi de la mine jertfa vegherii, limpezeşte-mi sufletul şi ţi-o voi da, însoţind-o cu ascultarea şi rostirea unui Paraclis. Şi dacă nu sunt în stare să-l spun până la capăt, mă voi culca pe jos, numai vino odată lângă mine! Amin.

Elena Frandes

Legaturi: