LA POMENIREA ADORMIRII FERICITULUI PARINTE IUSTIN PARVU (16 iunie). ”Erou al demnitatii nationale, aparator al dreptei credinte, model al iubirii evanghelice”

“Am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. … Și toată starea de prezență a Părintelui Iustin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei...”

“Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici” (pr. Siluan Antoci)

***

Cuvantul IPS Teofan la pomenirea de 1 an a Parintelui Justin Parvu

• Doxologia: Părintele Justin, înconjurat de inimile pelerinilor

În cea de-a 14 zi a lunii iunie 2014, pe o zi frumoasă de vară, “nici prea caldă nici prea rece”, după cum a mărturisit o credincioasă, la biserica “Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” a Mănăstirii Petru Vodă din judeţul Neamţ s-au înălţat rugăciuni pentru odihna sufletului părintelui Justin Pârvu. În urmă cu un an de zile, Preacuvioşia Sa pleca la ceruri, lăsând în urmă multă tristeţe şi durere în rândul monahilor, monahiilor, preoţilor de mir, fiilor duhovniceşti, pelerinilor şi credincioşilor pe care i-a povăţuit cu multă dragoste. Aşa cum era de aşteptat, mulţimea credincioşilor din toată ţara a venit cu nădejde la ctitoria părintelui Justin, fiind încredinţaţi că rugăciunile lor, împreună cu cele ale slujitorilor, vor fi de folos nu doar pentru odihna marelui duhovnic, ci şi pentru sufletele lor. Oamenii nu au venit să plângă un om care nu se mai află pe acest pământ şi în această lume plină de ispite, ci şi-au îndreptat paşii către un părinte care prin viaţa lui încercată şi prin credinţa dreaptă pe care a propovăduit-o, mijloceşte şi oferă odihnă celor care se apropie de Hristos. Aproape fiecare din cei prezenţi purtau în suflet chipul plin de lumină al părintelui Justin Pârvu, care te cucerea prin ochii de culoarea cerului. Miile de oameni care au înconjurat cu inimile lor şi cu flori mormântul vrednicului duhovnic plecat în lumea veşniciei au arătat credinţa puternică pe care o au în Preasfânta Treime şi în sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu. Jertfa fiecăruia din cei care s-au învrednicit să fie prezenţi la acest moment duhovnicesc a fost, de asemenea, un prilej de recunoaştere a suferinţelor şi ostenelilor părintelui Justin pe care le-a răbdat de-a lungul întregii vieţi. Şirul încercărilor pe care marele duhovnic le-a îndurat reprezintă pentru mulţi credincioşi un exemplu de mărturisire a credinţei noastre, precum şi un model de curaj.

Ctitor de biserici şi de aşezăminte sociale

Programul liturgic dedicat pomenirii la un an de zile de când părintele Justin Pârvu a plecat la Domnul a început la orele dimineţii cu slujba Sfintei Liturghii, oficiată de Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor şi Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, împreună cu un sobor de preoţi şi diaconi. La slujbă a asitat şi IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Părintele profesor Vasile Păvăleanu, director-adjunct al Seminarului Teologic Liceal Ortodox “Veniamin Costachi” a slujit atât în cadrul Sfintei Liturghii, cât şi în timpul Parastasului pentru marele duhovnic. La finalul programului liturgic pr. prof. Vasile Păvăleanu ne-a relatat în câteva cuvinte atmosfera de la slujbele dedicate părintelui Justin. “La Sfânta Liturghie au participat mii de credincioși. Au fost foarte multe mașini, accesul spre mânăstire fiind aproape blocat. Organele de Poliție și Jandarmerie au rânduit frumos traficul, fiind o atmosferă asemenea celei de la înmormântarea care a fost oficiată acum un an. La sfârșitul Sfintei Liturghii, Înaltpreasfințitul Teodosie a ținut un cuvânt de învățătura în care a scos în evidență foarte frumos chipul de duhovnic al Părintelui Justin, de om cu o viață deosebită, care a pătimit mult în pușcăriile comuniste și care a lăsat roade deosebite, atât în mănăstirile în care a stat, Durau, Secu și Bistrița, dar mai ales la Petru Vodă şi la Paltin, pe care le-a ctitorit. La cea din urmă, la mănăstirea de maici, se află, după cum bine se știe, și un azil de bătrâni și un orfelinat pentru copii, care își desfășoară activitățile și acum, după trecerea la cele veșnice a părintelui Justin, prin grija monahiilor de acolo. Totodată, IPS Teodosie a scos în evidența și faptul că părintele Justin este ctitorul mai multor mănăstiri din cuprinsul Patriarhiei Române, sau unor așezăminte deosebite cum ar fi așezământul sau mănăstirea de la Aiud, de la Râpa Robilor, așa-numita «Antimisul Neamului Românesc» sau «Ierusalimul Neamului Românesc», acolo unde foarte mulți deținuți politici și-au găsit sfârșitul. Acolo, părintele Justin a întemeiat o mănăstire, iar în prezent este în construcție și biserica mare, pentru a aminti peste veacuri de ororile care s-au petrecut în perioada comunistă. Totodată, părintele Justin este ctitorul unei aşezări monahale a cărei construcție a început de câțiva ani și care se află în plină desfășurare, la Poarta Albă, pentru comemorarea deținuților de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, care și-au găsit sfârșitul acolo. Apoi, s-a scos în evidență că părintele Justin este ctitorul moral al mai multor mănăstiri, unde are fii duhovnicești, atât în Mitropolia Moldovei și Bucovinei, dar și în alte eparhii din Ardeal și Muntenia. Lucrul acesta scoate în evidență măreția deosebită a părintelui duhovnic, care are atâția ucenici și care creează o frumoasă stare duhovnicească de spirit”, ne-a spus pr. Vasile Păvăleanu.

“Părintele Justin a fost un om duhovnicesc”

După terminarea Sfintei Liturghii, s-a oficiat slujba Parastasului într-o atmosferă foarte frumoasă. Mulți preoți au înconjurat mormântul părintelui Justin, cântându-se cântarea de “Veșnică Pomenire”, în sunetul duios al clopotelor. “În mulțimea de credincioși, au fost foarte mulți oameni îmbrăcați în costume naționale, au fluturat foarte multe steaguri tricolore, și au fost foarte multe maici și foarte mulți părinți călugări care au asistat, în mulțime, la slujba Sfintei Liturghii. De remarcat este și faptul că, la sfârșitul Sfintei Liturghii, IPS Mitropolit Teofan a ținut un cuvânt de învățătură pentru inimile ascultătorilor, în care a rostit și câteva dintre cuvintele părintelui Justin, pe care el le-a spus în timpul vieții, ca învățătură, și care să se constituie ca un adevărat testament pentru toți aceia care l-au cunoscut. După terminarea Sfintei Liturghii și a slujbei de pomenire, toată mulțimea a fost invitată la masă, în trapezele mănăstirii, dar și la mesele de afară, încât s-a insistat pe faptului că părintele Justin, care a avut o bunătate deosebită, a spus că nimeni să nu plece din mănăstirea vreodată nemângâiat. După agapă, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, însoțit de IPS Teodosie, a coborât la mănăstirea de maici unde iarăși, în biserică, s-a oficiat un Parastas pentru marele duhovnic, și s-a adresat un cuvânt de învățătură și de îmbărbătare pentru monahiile de aici. Comemorarea părintelui Justin a scos în evidență faptul că, toată viața lui, a fost un om duhovnicesc, de la naștere până la adormirea sa întru Domnul, fără nici o sincopă, fără coborâșuri, numai într-un continuu urcuș, și în detenţie și în viața dusă în mănăstiri, încununată cu zidirile de la Petru Vodă. S-a scos în evidență și faptul că părintele Justin reprezintă o adevărată stare de spirit, atât pentru trăirea credinței în duhul autentic ortodox, dar și pentru accentuarea sentimentului național românesc, având la bază tradiția noastră ortodoxă, accentuată fiind tradiția vieții familiale. Aceste lucruri scot în evidența personalitatea uriașă a părintelui Justin”, a adăugat pr. prof. Vasile Păvăleanu. Seria cuvântărilor a fost încheiată de arhim. Hariton Negrea, stareţul Mănăstirii Petru Vodă, care a mulţumit celor doi ierarhi pentru prezenţă, precum şi tuturor celor care s-au implicat în organizarea Parastasului pentru părintele Justin.

“Era o linişte adâncă şi o pace în sufletele tuturor”

Pelerinii prezenţi la Sfânta Liturghie şi la slujba Parastasului au venit cu multă evlavie pentru a se ruga pentru odihna sufletului părintelui Justin. Puşa Macri a venit la Mănăstirea Petru Vodă din localitatea Izvorul Muntelui, de lângă Bicaz. Am întâlnit-o la câteva ceasuri de la terminarea slujbei de pomenire şi am rugat-o să-mi redea câteva din impresii. “Toată lumea era cu lacrimi în ochi. Era o linişte adâncă şi o pace în sufletele tuturor. Am rămas impresionată de faptul că IPS Teofan a fost întâmpinat de zeci de oameni îmbrăcaţi în costume naţionale care ţineau în mâini steaguri tricolore. A fost pentru a treia oară când am participat la o Liturghie săvârşită de IPS Teofan. Aşa cum se întâmplă de fiecare dată, şi această slujbă oficiată de Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, a emanat multă sensibilitate şi a pătruns în sufletul celor prezenţi. Sunt foarte bucuroasă pentru că am reuşit să ajung la slujba de pomenire pentru părintele nostru drag. Am o mulţumire sufletească ce cu greu poate fi descrisă în cuvinte. Deşi am probleme la coloană şi nu pot sta mult în picioare, în timpul celor două slujbe nu am obosit deloc”, a spus Puşa Macri, care l-a cunoscut şi a primit ani la rând sfaturile părintelui Justin Pârvu.

• Adevarul: FOTO Mii de pelerini au luat drumul mănăstirii Petru Vodă ca să-l pomenească pe părintele Iustin

Mănăstirea Petru Vodă a redevenit sâmbătă, 14 iunie, locul de pelerinaj al credincioşilor care au ţinut să participe la slujba de pomenire a părintelui Iustin Pârvu, ctitor al lăcaşului din Neamţ, şi unul din cei mai iubiţi duhovnici ai zilelor noastre. Ca şi la slujba de înmormântare de pe 20 iunie 2013, mulţi oameni au ţinut să fie prezenţi la pomenirea de un an îmbrăcaţi în costume populare, în timp ce alţii purtau însemnele tricolorului, sau chiar drapelul naţional, semn de respect pentru lupta pe care „duhovnicul Moldovei” a dus-o mereu pentru promovarea românismului.

Slujba oficiată de IPS Teofan şi IPS Teodosie

Slujba de pomenire şi Liturghia au fost oficiate şi de această dată de un sobor de preoţi de la mai multe parohii din Neamţ în fruntea cărora au fost doi înalţi ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române: IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei şi IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului. Acesta din urmă a ţinut de altfel predica în care le-a vorbit credincioşilor despre semnificaţia pomenirii părintelui Iustin.

„Sfânta Evanghelie de astăzi, atât de mult s-a potrivit cu pomenirea părintelui Iustin, care reprezintă prin ceea ce a ce făcut – aceste asezăminte monahale, aceste aşezăminte sociale şi medicale – şi multe fapte bune. Părintele Iustin cu adevărat iată este duhovniceşte cu noi şi mărturisesc despre vrednicia sa, despre dragostea sa, că Dumnezeu a aşezat în el duhul înţelepiciunii şi al răbdării”, a spus IPS Teodosie.

Culoarul de trecere din faţa soborulului de preoţi era asigurat de zeci de bărbaţi îmbrăcaţi în costume populare tradiţionale, care ţineau în mâini drapelul tricolor.

În faţa mulţimii, Arhiepiscopul Tomisului nu a uitat să-i mulţumească Mitropolitului Moldovei, IPS Teofan „care m-a primit cu drag şi mi-a îngăduit ca ori de câte ori doresc să poposesc în Mitropolie, să vin <ca acasă> cum mi-a spus când am venit aici”.

Cozi la mormânt şi la chilie

Înainte să asiste la slujba de pomenire, participanţii la evenimentul religios de la Petru Vodă se rugau la mormântul părintelui Iustin, de lângă biserică. Pentru a ajunge să se închine la căpătâiul duhovnicului, credincioşii trebuiau să se aşeze la o coadă de câteva sute de persoane, care înconjura ca un brâu lăcaşul sfânt.

Ritualul se desfăşura sub ochii atenţi ai preoţilor şi călugărilor mănăstirii, iar pelerinii nu au dat semne de nerăbdare, chiar dacă dura măcar o jumătate de oră până să ajungă să se închine la mormânt. În ton cu manifestarea religioasă, şi mormântul unde odihneşte părintele Iustin era acoperit într-un tricolor floral. De o parte şi de alta, oamenii se închinau în linişte, şi zăboveau preţ de o rugăciune, fără să-i zorească nimeni să plece mai repede.

O altă coadă, dar nu la fel de mare se formase la intrarea în chilia părintelui Iustin. Mulţi din cei care au avut ocazia să se spovedească sau să primească poveţe de la duhovnic au dorit să regăsească spaţiul plin de spiritualitate în care a trăit, mulţi ani, ctitorul mănăstirii Petru Vodă.

„Eu n-am avut ocazia să intru la părintele Iustin, dar chiar şi aşa, am simţit că părintele parcă ar fi în continuare aici”, spunea la ieşirea din chilie Maria Dumbravă, o femeie venită din Bacău la slujba de la Petru Vodă.

Mesaje trimise spre BOR

Din mulţimea adunată la slujba de pomenire, au apărut în timpul predicii ţinute de IPS Teodosie două pancarte vizibile cu mesaje preluate din cuvintele părintelui Iustin şi ale părintelui Calciu Dumitreasa.

„Ne-au luat agricultura, ne-au luat comerţul, ne-au luat toate bogăţiile şi aurul acestei ţări, dar nu ne-au luat credinţa, nu ne-au luat tradiţiile şi evlavia creştină”, era scris pe un carton mare, sub chipul părintelui Iustin. Pancarta era ţinută de un bărbat costumat în straie populare şi îndreptată în toate direcţiile spre a fi citită de toată lumea. Pe verso era scris un alt mesaj „Ce ecumenism? Suntem de peste 2000 de ani în Ortodoxie şi acum ne-am trezit să facem plocoane papei de la Roma!”

„Tăcerea este mormântul pe care îl săpăm neamului nostru” era scris pe o altă pancartă, sub un chip imens al părintelui Iustin. În paranteză, era menţionat că mesajul fusese extras din cuvântul duhovnicului în „problema cipurilor şi ecumenismului”.

La un moment dat, pe zidul lateral al lăcaşului, au urcat doi tineri, îmbrăcaţi şi ei în costume populare, şi ţinând un banner pe care scria cu majuscule „Canonizaţi sfinţii închisorilor”. Pentru a fi vizibil şi în zona unde era soborul de preoţi, cei doi s-au deplasat cu tot cu banner pe vârful gardului din piatră, cât mai aproape de preoţi.

• Doxologia

pr. prof. Ioan C. Tesu (19 iunie 2013): Părintele Arhimandrit Justin Pârvu, erou al demnității naționale, apărător al credinței drepte, model sublim al iubirii evanghelice

Creștinii români din toate colțurile țării și ale lumii au primit vestea mutării la cele veșnice, după o suferință ce s-a adăugat celor îndurate pe parcursul vieții sale, a Preacuviosului Părinte Arhimandrit Justin Pârvu, ctitor și stareț al Mănăstirii Petru Vodă, din ținutul binecuvântat de Dumnezeu al Neamțului.

Sfinția Sa face parte din generația marilor duhovnici ai României contemporane, alături de Părinții Paisie Olaru, Cleopa Ilie și Ioanichie Bălan, Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc și Ilarion Argatu, Teofil Pârâian și Mina Dobzeu, Constantin Galeriu și Dumitru Stăniloae. Unul dintre frații întru Domnul, împreună ostenitor la Mănăstirea Bistrița, de lângă Piatra Neamț, Părintele Patericului românesc, arhimandritul Ioanichie Bălan îl considera un călugăr prin excelență, cu o viață îmbunătățită, iar Părintele Calciu Dumitreasa îl socotea a fi cel mai important duhovnic de azi al României, datorită suferințelor mucenicești îndurate din dragoste de Dumnezeu, Neam și credință și pentru iubirea sa, la „măsura dumnezeiească”, față de fiecare persoană care îi călca pragul chiliei, căutând și așteptând din partea Sfinției Sale, „cuvânt cu putere multă”, care să o izbăvească din necredință și păcat, din suferință și durere trupească și sufletească, redându-i liniștea și pacea lăuntrică, împăcarea cu Dumnezeu, cu semenii și cu sine însăși.

Preacuvioșia Sa s-a născut la data de 10 februarie 1919, în localitatea Petru Vodă (Neamț), din părinți evlavioși Ana și Gheorghe, care i-au condus primii pași în viață spre Dumnezeu și credință, spre sfintele mănăstiri și nevoitorii lor cu viață duhovnicească sporită.

În acea vreme, avea să-și aducă aminte mai târziu marele duhovnic, „satul românesc a fost leagănul spiritualității creștine”[1], iar casa părintească a fost locul în care a descoperit tainele vieții în Dumnezeu. Pentru Sfinția Sa, satul avea și încă mai are mari potențialități spirituale, iar „acasă” a constituit, în perioada grea a închisorii, locul în care oamenii „au frică de Dumnezeu, respectă tradiția și valorile neamului”[2], căci, spunea tot Sfinția Sa: „Dacă nu respecți tradiția, care e legătura ta cu trecutul, e rădăcina ta puternică, cum să mai ai pretenția să reziști în față loviturilor prezentului și viitorului? Dacă nu respecți pe Dumnezeu, cum să te mai consideri un om cu destin?”[3].

Meditând la dragostea și grija pe care i-au arătat-o părinții trupești, peste ani, Părintele Justin, considera că „mama este numele sfințeniei pe lumea asta, și chiar lumea asta este făcută din sângele și din plămădeala trupului și a sufletului ei”[4]. Ea „îl face pe prunc om, ea îi arată calea, ea îi relevă pe Dumnezeu”[5], pentru că „în osteneala mamelor stă prezentul și viitorul nației”[6], căci, „dincolo de ce dă societatea unui om, sămânța primă este pusă în suflet de mama”[7]. Mama este „elementul sacru în viața unei națiuni, în viața unui neam, în viața societății și în viața de familie”[8].

Încă din copilărie, alături de mama sa, cerceta mănăstirile, simțind o chemare tainică și sfântă către „chipul îngeresc de viețuire”, către viața monahală. După absolvirea școlii primare (1931), în anul 1936, la vârsta de 17 ani, devine frate la Mănăstirea Durău. Emoția i-a fost atunci foarte puternică, căci, spune Părintele, „socoteam că a coborât cerul pe pământ, nu alta. Când am intrat în mănăstire și am văzut călugării aceia cu bărbi mari și care cântau la strană, mi se părea că am intrat în mijlocul unei adunări de pe ceea lume, așa de înălțător și de frumos mi se părea totul”[9].

Este remarcat pentru calitățile sale intelectuale și duhovnicești, încât starețul mănăstirii îl trimite să învețe carte, la Seminarul Cernica, pe care îl evoca astfel: „Seminarul Cernica era vestit pentru activitatea sa, avea profesori renumiți. Lumea venea din oraș, de peste tot, ca să asculte predicile care aveau un accentuat caracter patriotic, educativ, ofereau răspunsuri la toate întrebările creștinilor… Că aveam profesori deosebiți: părintele Gherontie, părintele Teofil, Dionisie Udrișteanul, ca să numesc doar câțiva, pe care mi-i aduc aminte acum”[10]. Din cauza vitregiilor vremurilor, avea să continue cursurile seminarului la Râmnicu-Vîlcea și să le încheie la Roman.

În anul 1940, este tuns în monahism, iar în anul 1941 este hirotonit ieromonah. Încă de atunci se puteau întrezări înaltele sale convingeri despre vocația, importanța și rolul monahismului în mântuirea poporului dreptcredincios. „Călugărul, medita marele duhovnic, își are exemplul în lumina îngerului, iar creștinul, mireanul, o are în lumina monahului”[11]. El „trebuie să-și trăiască intens propriul monahism, dar în același timp, trebuie să poarte de grijă și lumii”[12].  Adevăratul călugăr „are o misiune grea, el e un fel de soldat aflat în linia întâi a credinței! El trebuie să fie pregătit să învingă, dar să și cadă la datorie. Totul depinde de tăria rugăciunii, de puterea morală”[13].

În anul 1948, pentru înaltele sale convingeri politice și religioase, este condamnat la 12 ani de închisoare (1948-1960), cunoscând regimul de teroare și exterminare de la Suceava, Aiud, Baia Sprie, Gherla, Periprava. Socotit „nereeducat” de către autoritățile comuniste, în anul 1960, i se mai adaugă patru ani de temniță la Aiud, fiind eliberat în anul 1964, când, reîntors acasă, lucrează ca muncitor silvic, timp de doi ani (1964-1966).

Pentru Sfinția Sa, ca de altfel pentru mulți alți intelectuali, oameni de cultură, slujitori ai sfintelor altare, suferințele îndurate în închisoare au constituit o cale martirică de curățire a păcatelor neamului, iar pe de altă parte, o adevărată școală a muceniciei și academie a sfințeniei, care „au creat caractere și au conferit morală indivizilor, au creat patrioți…”[14].

Asemenea multor altor deținuți politici, Părintele Justin, privind cu iertare pe cei care i-au torționat, mărturisea: „În pușcărie am cunoscut umilința, smerenia adevărată și dezinteresul trupesc pe care îl dobândești doar atunci când știi că nu mai există nici o salvare. De la o zi la alta, îți vedeai viața sfârșită și momentul morții. Când se auzeau bătăi la ușile de la etaj, știai că urma să scoată câte două, trei cadavre, să le ducă la morgă. Scriam cuvinte în latină, greacă, texte, poezii, psalmi, acatiste, pentru a menține mereu o atmosferă… suportabilă, dar zilnic treceam prin fața camerei odioase – morga. Morga devenise neîncăpătoare. Dădeau pe-afară cadavrele și a doua zi, a treia zi erau azvârlite într-un car. Înainte, li se vârâse cadavrelor în regiunea inimii o suliță specială, să fie siguri că mortul nu evadează. Apoi îl duceau și-l aruncau pe maluri, unde era acoperit de țărână. Asta se petrecea la Gherla. Așa era și Aiudul, bineînțeles”[15].

Mulțimea anilor petrecuți în acest regim inuman, la Aiud, tânărul monah, întărit în mărturisirea credinței și în răbdare, îi socotea după crenguța unei plante din fereastră. În momentul în care a intrat în celulă, era groasă ca o nuielușă. Când a părăsit Aiudul, devenise un copac, ocupând toată lărgimea ferestrei, împiedicând chiar pătrunderea oricărui sunet. Tot aici, „în muzica zăvoarelor și a lanțurilor”[16], în aceste adevărate „fabrici de martiri”, a deprins adevărata rugăciune, născută din jertă și suferință, din iubire și dăruire de sine; dragostea și mila față de aproapele, rezistența în fața chinurilor și nădejdea în libertatea morală.

Dintre amintirile frumoase pe care le păstra din închisoare, Părintele Justin vorbea despre încurajarea pe care o primeau deținuții prin credință și cultură, despre rolul pe care l-au avut colegi de Aiud, precum Radu Gyr, Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic, în întărirea caracterelor în fața suferinței și a umilinței. „Atât Nichifor Crainic, cât și Radu Gyr, Voiculescu, mărturisea mai târziu Preacuvioșia Sa, pentru noi au fost salvatorii, poate, a miilor și miilor de tineri care eram încarcerați în celulele Aiudului, ale Piteștiului, ale Gherlei. Poeziile lor au fost niște rugăciuni trăite, cu care tineretul s-a identificat în zilele acelea negre. Când ascultai sau învățai o poezie precum „Iisus în celulă” sau „Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane!” sau „Fața lui Iisus” sau alte poezii, care aveau un caracter atât de îmbărbătare, cât și de viață, de interiorizare, dar era și elan de dăruire, de jertfă, nu te mai simțeai că ești tu acolo, fie că asta se întâmpla după zece – doisprezece ani de temniță. Chiar dacă aveai pedeapsă de muncă silnică sau de temniță grea, trăiai mereu această viziune a acestor mari luptători”[17].

Bunul Dumnezeu, Cel are i-a fost sprijin și întărire în anii grei ai închisorii, l-a ajutat să vază apoi lumina libertății, iar în momentul în care a fost căutat, după ani și ani, de un fost torționar, Părintele l-a primit la chilie, l-a servit cu miere de albine și i-a arătat multă iertare și iubire, căci spunea Sfinția Sa, „a fost și el o unealtă” și poate nu a făcut ceea ce a vrut, ci ceea ce i s-a impus.

În anul 1966, este reprimit, ca monah, la mănăstirea Secu, apoi, din 1974, până în 1989, este viețuitor în obștea mănăstirii Bistrița, pentru ca între 1989-1991 să se reîntoarcă la Secu.

În anul 1991, întemeiază Mănăstirea Petru Vodă, care devine o oază de viață duhovnicească, de păstrare a dreptei credinței și a rânduielilor monahale, un adevărat spital atât pentru trup (așa cum a ctitorit la Mănăstirea Paltin – Azilul de bătrâne, Centrul de Plasament pentru Copii, spitalul), dar mai ales pentru suflet, pentru mulțimile de monahi și monahii, credincioși și pelerini care i-au călcat pragul modestei sale chilii și cărora Părintele Justin le-a redat adevăratul sens al vieții, o viață petrecută în Biserică și în credință, prin iubire și rugăciune, cu dor de mântuire și sfințenie.

La Secu, Bistrița sau Petru Vodă, Părintele Justin a fost duhovnicul iubirii și dăruirii, părinte al lacrimilor noastre. Lacrimi de suferință și durere, de pe urma bolilor trupești și mai ales a celor spirituale, datorate rănilor păcatelor, lacrimi, însă, prefăcute în bucurie, izvorâtă din cuvântul său bun și blând, ziditor, dătător de speranță și de sens duhovnicesc profund.

Cu toții, ne aducem aminte de ușa deschisă neîncetat, zi și noapte, a chiliei sale. După ce îi călcai pragul, Părintele Justin ne aștepta pe „fotoliul” de spovedanie, cu o dragoste fără seamăn, de parcă te-ar fi așteptat numai pe tine și de multă vreme, precum un tată își așteaptă copiii, plecați de mult și departe. Te aștepta să reintri în dragostea sa, în bunătatea sa, în grija sa, în sinceritatea și sensibilitatea sufletului său încercat și încărcat cu poverile și suferințe unui neam întreg. Te aștepta cu chipul său bun și luminos, de icoană, asemenea marilor sfinți de altădată, care, prin vorba, dar mai ales prin tăcerea lor, prin împreună pătimirea lor cu tine, schimbă vieți și conștiințe. Prin vorbire și tăcere, prin sfat și prin rugăciune, Părintele Justin a lucrat la temelia neamului acestuia, un neam încercat, dar pe care l-au iubit fără egal și a încercat să îl trezească la conștiința propriei sale valori, a vocației și misiunii sale în lume.

Tuturor, ne-a fost exemplu desăvârșit de iubire și acceptare, milă și iertare. Iubire lăcrimând în milă, forma ei cea mai înaltă. Sfinția Sa ne învăța totdeauna să iubim și să iertăm: „Omul trebuie iubit. Dar ca să-l iubești, trebui să-l înțelegi. Dacă îl vezi căzut acolo, neapărat trebuie să gândești că trebuie să-i dai o mână de ajutor. Iubirea aproapelui este o lecție de iubire față de Dumnezeu. Dacă nu-l iubești pe cel de alături, dacă nu-l ajuți, nu ești capabil nici să-L iubești pe Dumnezeu. Iubirea aproapelui este prima treaptă spre mântuire, pe treapta asta trebuie să repeți pentru marea iubire de Dumnezeu”[18].

Omul însuși, spunea Părintele, este, sau ar trebui să fie, „jumătate dragoste și jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău”[19]. Iar mila pe care ne-a arătat-o fiecăruia dintre noi, precum Dumnezeu lumii, „este una dintre virtuțile cele mai adânci, spunea duhovnicescul Părinte, pe care se bazează creștinismul nostru…”[20], este „esența iubirii de aproapele, de frate, de soră, de mamă, de tată, de  prieten, de vecin, de străin”[21] și criteriul fundamental al Judecății de Apoi.

Iubirea sa față de noi izvora din cunoașterea sa suprafirească, pentru că spunea Sfinția Sa: „dacă n-aș fi avut experiența pe care am avut-o în închisoare, dacă n-aș fi trăit între oamenii de toate condițiile, nu aș fi înțeles viața lor. Și așa, dacă m-am apropiat și am ținut ușa deschisă mereu, de la o zi la alta, de la o noapte la alta, în felul acesta s-a format o comunitate între mine și ei”[22].

Ne-a cunoscut lăuntric mai bine pe fiecare decât ne cunoaștem noi înșine, ne-a iubit și ne-a prețuit pe toți, mai mult decât putem să o facem împreună. În inima sa largă și atât de mult rănită și încercată de suferința și de răul păcatelor noastre, a cuprins lumea întreagă, iar pe aceasta a înălțat-o și a oferit-o ca ofrandă, prin rugăciunea sa, Părintelui Ceresc, Căruia I-a slujit o viață și i-a închinat totul.

Părintele Justin a simțit și a trăit durerea noastră, a tuturor, cu dragoste de părinte și frate. A plâns alături de noi, cu iubire părintească, pentru căderile noastre, și s-a bucurat cu bucurie de copil, precum avea și sufletul, pentru ridicările noastre. Ne-a fost tuturor, buni sau răi, drepți sau păcătoși, Părinte iubitor, îndrumător pe calea mântuirii.

Ne-a chemat neîncetat să descoperim și să cultivăm ceea ce este mai frumos și înalt în sufletele și în viața noastră: dragostea de Dumnezeu și Neam, de credință și de semeni, chiar și prin proba grea a suferinței și muceniciei. Să ne redescoperim pe noi în autenticul și firescul nostru, în profunzimea trăirilor și simțirilor noastre, pentru a nu mai fi altora slugi, ci nouă înșine suverani.

Ne-a arătat tuturor: monahi și mireni, că sfințenia nu este doar un ideal sublim, ci o realitate practică, iar formele ei cele mai înalte sunt: dragostea, bunătatea, blândețea și iertarea, milostenia și răbdarea.

Tuturor ne lasă mai departe, ca testament duhovnicesc, îndemnul de a zidi, nu din piatră, ci pe tablele inimii, mănăstiri și familii sfinte, spre ridicarea și dăinuirea Neamului acestuia, de a cultiva dragostea și iertarea, precum el însuși ne-a arătat, să întărim credința și rugăciunea, care ne unesc pe toți, vremelnic făcând umbră pământului, sau mutați la cele veșnice și fericite.

România creștină profundă, cum îi plăcea Sfinței Sale să ne încurajeze, și-a pierdut un călăuzitor, însă și-a câștigat un neobosit rugător către Tronul Ceresc, un Apostol contemporan al ei, care a luptat pentru demnitatea noastră, a tuturor, pentru apărarea credinței creștine străbune, prin pilda exemplară și sfințenia vieții sale. A pierdut un monah îmbunătățit, dar a câștigat un cald rugător în ceruri. Iar noi, de acum, să ne rugăm într-un gând, spunând: „Preacuvioase Părinte Justin, roagă-te lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii și al sufletelor noastre, spre deșteptarea noastră și a neamului în care te-ai născut, pe care atât de mult l-ai prețuit și pentru care mucenicește ai suferit, spre păstrarea și întărirea credinței noastre, întru slava lui Dumnezeu și spre mântuirea sufletelor noastre!”. […]

Părintele Iustin și minunea din viața noastră

Se împlinește un an de când părintele Iustin ne protejează de acolo de sus, din rândul cetelor îngerești.  De cand a plecat la Domnul, ne simțim singuri, nemângaiați de dragostea lui către oameni.

Contactul nostru cu părintele Iustin a început în anul 2009, atunci când am aflat de existența părintelui și când viața ne-a îndrumat pașii spre chilia bătrânului (așa cum îl numeau călugării mai tineri din obștea Mănăstirii Petru Vodă). În momentul în care ochii ni s-au intersectat cu cei ai părintelui Iustin, brusc s-au umplut de lacrimi, de lacrimi necontrolate. Pentru că acolo, în ochii părintelui, se vedea o liniște din altă lume.

Am ajuns la chilia părintelui cu o îngrijorare pentru viața ce lua ființă în pântecele soției. Cu frică am întrebat ce se va întâmpla cu copilul ce se zămislea și se forma. Trăiam cu o frică, nu ne-o puteam explica, dar era o stare de teamă pentru copil. Blajin, părintele Iustin ne-a întrebat: „De ce vă îngrijorați? Nu este decât o sămânță acum”. Văzandu-ne chipurile nedumerite, a continuat: „Copilul nu va avea nimic rău, va fi o ființă deosebită, vă va aduce multe bucurii și se va naște într-o zi de mare sărbătoare”.

Am plecat din chilia părintelui mai liniștiti, cu binecuvântarea lui dată copilului din pântecele soției. Timpul a trecut, noi ne-am luat cu cele lumești. În seara zilei de 24 martie ne comportam normal, ne-am culcat fără nicio grijă. Însă, vorbele părintelui aveau să se împlinească – soția m-a trezit pe la ora 3.00 dimineața, pe 25 martie, și m-a anunțat că trebuie să mergem la maternitate.

Buimaci de somn, am plecat înspre maternitate, liniștiți și siguri că totul va fi bine. În acele momente nu conștientizam că este Buna Vestire. Am lasat soția pe mâna medicilor și am plecat spre casă cu gândul numai la ea, la pruncul ce avea să se nască și la Maica Domnului. Mi-am pus gândurile și rugăciunile în slujba Maicii Domnului și la ora 10.40 soția m-a anunțat că s-a născut fetița noastră dragă, după un travaliu de 20 de minute.

De abia atunci am realizat că fetița noastră s-a născut în zi de mare sărbătoare, așa după cum ne spusese părintele Iustin Pârvu. Și, pentru că sufletele noastre au simțit asta, ne-am decis s-o botezăm Iustina.

Da, parintele Iustin a făcut o minune cu fetița noastră și sunt sigur că binecuvantările părintelui o vor proteja pe Iustina întreaga viață!

(Lucian)

Așa a zis la televizor?!

„Oamenii au dat cartea pe televizor, dar televizorul îl face pe om să nu mai gândească, să ia toate informaţiile de-a gata, fără să se mai implice cu mintea. Aşa a zis la televizor? Apăi aşa rămâne, în­seamnă că-i adevărat!

Cititul unei cărţi e ca un drum pe jos până la un anumit loc, ai timp să vezi, pas cu pas, tot ce se află în jur! Tineretul trebuie salvat de influenţa televiziunii care exercită un fel de dresaj asupra minţilor tinere. Aici e vina părinţilor, a învăţătorilor! Diavolul îşi ia mai repede de partea sa pe ignorant, decât pe omul care ştie să pună întrebări, care ştie pilda lui Hristos, care ştie o rugăciune, care poate să spună o vorbă înţeleaptă din Pateric.” (Arhimandrit Iustin Pârvu)

(Adrian Alui Gheorghe, Părintele Iustin Pârvu: o misiune creștină și românească, Editura Doxologia, Iași, 2013, p. 194)

• Fericiti cei Prigoniti:

Iustin Pârvu – un preot-călugăr de o înaltă puritate morală

Am, acum, ocazia să-l cunosc mai îndeaproape pe părintele Iustin Pârvu, preot-călugăr, care și-a început ucenicia, de copil, la Schitul Durău. Înalt și subțire, senin și tăcut, cu o voce blândă și clară, rar auzită, la cei 35-36 de ani ai lui, pare desprins din iconografia cu reprezentări ascetice a ortodoxiei bizantine, imagine pe care mi-o obligă nu numai înfățișarea și conduita lui, ci și gândul că are o condamnare lungă.

Spre deosebire de monahii pe care calea aleasă de ei i-a înăcrit și i-a făcut țepoși în relațiile cu ceilalți oameni, parcă reproșându-le acestora renunțările obligate de opțiunea lor, părintele Iustin are ceva indefinibil, bun și luminos, cucernic și discret în firea sa.

L-am întâlnit, după 23 de ani, căutându-l, ca mulți credincioși localnici, la Mănăstirea Bistrița, ctitoria lui Alexandru cel Bun, și pe cât ne-am însuflețit la revedere, pe atât, la despărțire, m-a tulburat adânc răspunsul dat cererii de a se ruga pentru mine: ”Și eu vă rog să vă rugați pentru mine, păcătosul!”. Ori, dacă un preot-călugăr de o atât de înaltă puritate morală, te roagă pe tine un laic păcătos, să te rogi pentru el, trebuie să fii prea întunecat la minte și prea gros de obraz ca după o asemenea întâlnire să rămâi la fel de îngăduitor cu tine însuți și de tolerant cu ispitele tale.

După Revoluție, am trăit două momente bucuroase: vești și opinii proaspete despre părintele Iustin Pârvu.

Primul, în septembrie 1990, alt fost deținut politic, Iacob Pintilie din Piatra-Neamț, mi-a spus că părintele Iustin s-a retras la mănăstirea Secu, care datorită prezenței lui acolo, a devenit un adevărat loc de pelerinaj al credincioșilor moldoveni. […]

Cel de-al doilea moment: în primăvara anului 1991, doi dintre membrii Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii Ortodoxe Române: arhimandritul Bartolomeu Anania, într-un interviu dat ”Paginii creștine” a ziarului România liberă și părintele Iustin Marchiș, pe atunci stareț al Mănăstirii Cheia, într-un interviu la postul de radio Europa liberă, s-au referit la părintele Iustin Pârvu ca la una dintre personalitățile din elita duhovnicească a ortodoxiei române contemporane.

Puteam să nu-l mai caut pe părintele Iustin Pârvu?

Pe șoseaua dintre Pipirig și Poiana Teiului, în dreptul comunei Petru Vodă, indicatorul rutier trimite la Schitul Petru Vodă.

Am fost și am văzut: nu este un schit, ci o mănăstire, ridicată între anii 1991-1995 din inițiativa și prin osârdia părintelui Iustin Pârvu, ajutat de credincioși. Sunt acolo 30 de suflete sub ascultarea sa: șase preoți-călugări dintre care patru cu vârste între 30-35 de ani, 12 călugări, iar ceilalți sunt aspiranți și ostenitori. Noua așezare monahală, trăitoare după regulile de la Sfântul Munte Athos, are o biserică mare cu încălzire centrală, cu clopotniță separată și cu spații de cazare-chilii, toate noi și cuprinzătoare.

Protosinghelul Iustin Pârvu a împlinit, între 1991-1995, adică 72-76 de ani ai vieții sale, un vis din temnițe: o mănăstire pe locul de baștină, partea sa din moșternirea de la părinți, după cei 16 ani la Aiud, la minele Baia Sprie și Cavnic, la Gherla, Jilava și la Periprava.

(Gheorghe Stănescu – Jurnal din prigoană, Editura Venus, București, 1996, pp. 172-173)

Părintele Justin – Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul

Milostenie pentru Maica Domnului!

Înainte de 1990, pe când era la Mănăstirea Bistrița, la ușa chiliei Părintelui Iustin Pârvu a bătut o femeie sărmană. Venise la Părintele să ceară milostenie și bătrânul călugăr, în bunătatea sa, a milostivit-o pe femeie. “Povestea Părintele Iustin că, imediat ce i-a dat milostenie femeii, l-a cuprins o bucurie nemaisimțită până atunci, o pace și o liniște totală”, mărturisește astăzi Ierom. Siluan Antoci, de la Mănăstirea Agafton. Părintele Iustin a înțeles, în acea clipă, că femeia care îi intrase în chilie era chiar Maica Domnului. Dar femeia se făcuse nevăzută. A povestit Părintele apoi că i-a căutat îndelung urma, în chilii, în mănăstire, chiar și pe cărările din apropiere. Femeia nu a fost de găsit… Iată cum Părintele Iustin i-a dat milostenie Maicii Domnului, care probabil a vrut să îl încerce pe bunul nostru călugăr…

– Care este prima imagine pe care o aveți cu Părintele Iustin Pârvu? Ce impact a avut prezența acestui mare om asupra Sfinției Voastre?

– Ieromonah Siluan Antoci: Cu mare bucurie vorbim despre Părintele Iustin și gândul la el ne face să ne smerim, privind la el ca la un stejar, privind la el ca la un munte, privind la el ca la un mare Avvă pe care l-a avut Moldova noastră. Despre Părintele Iustin am auzit de la o vârstă fragedă – aveam 15 ani – de la un bătrân din satul Sulița, de la noi din Botoșani, moșul Toader Crețu. El mi-a spus: “Măi copile, în Neamț sunt mari părinți, sunt și din Botoșani, Părintele Cleopa… Dar la Petru Vodă este un părinte căruia călugării din obște îi spun Bătrânul. A făcut mulți ani de pușcărie”. Și am rămas cu gândul la Bătrânul, cum mi-a spus moșul Toader…

– În ce an se întâmpla asta?

– În anul 1995.

– Părintele Iustin era deja la Petru Vodă, era înființată mănăstirea…

– Era înființată mănăstirea… Era acolo, cu câțiva părinți. După ce am ajuns la Mănăstirea Pângărați, bineînțeles că am vrut să îl văd și eu pe Bătrânul de la Petru Vodă. Și imaginea despre Părintele Iustin este imaginea aceea despre Marele Bătrân luminos, dar în același timp privea la noi, copiii care eram de 15-16 ani, cu mult drag. Cred că privea la noi și se vedea pe Sfinția Sa. Pentru că și el a început călugăria foarte de tânăr, cum ne-a spus el, și o mare bucurie a avut când ne-a văzut în hainele călugărești. Nouă nu prea ne stăteau hainele călugărești bine, eram micuți, dar nu pot să uit chipul Părintelui plin de bucurie și de dragoste. Începând din acea toamnă – pentru că într-o toamnă am fost prima dată la Părintele Iustin, împreună cu părintele nostru stareț, Părintele Teofil, care era fiu duhovnicesc al Părintelui Iustin – din acea toamnă am început să merg mereu la Părintele, fiind și la Seminar mergeam de câte ori aveam ocazia. Și întotdeauna, Părintele fiind atunci și mai tânăr, am descoperit și am văzut la el pe Marele Bătrân și pe copilul fără de răutate. Asta este prima imagine. Au urmat multe discuții folositoare, multe întâlniri duhovnicești. Multe lucruri am învățat de la Părintele, în primul rând aplecarea spre jertfă și dragostea de om. Atâta răbdare întruchipată, atâta iubire, atâta îngăduință… Puteam să stăm la el o oră, două, trei… și nu se ridica să spună “Părinților, gata!”. Se bucura ca un copil, ne lua la trapeză, ne binecuvânta, ne mai făcea câte o rugăciune... Și toată starea de prezență a Părintelui Iustin ne făcea să fim ca în Grădina Raiului! Uitai de tine, uitai de timp, uitai de toate. Aproape uitai de ce ai venit. Numai ascultându-l, numai uitându-te la el, numai gândindu-te că undeva în Neamț, în munți, trăiește un Mare Bătrân care are deschisă ușa pentru tot omul! Care are bucuria jertfei... Pentru că bucuria jertfei pentru aproapele este o mare Taină a lui Dumnezeu. Părintele avea această bucurie. Și spunea un părinte odată: “Nu știu cum se face, că de câte ori mă apropii de Părintele Iustin Rugaciunea minții începe să curgă în inima mea! Numai cât mă apropii!”. Atunci nu mi-am dat seama, dar mai târziu am înțeles că Părintele avea această rugăciune pe care o rostea tot timpul și pe care, bineînțeles, a învățat-o în marea Academie a suferințelor – temnițele comuniste…

“Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam! Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin!”

– Era ca picătura aceea din ocean – care era în Părintele – și care se împrăștia, se manifesta în tot ce era în jurul lui?

– Adevărat. Nu uit un cuvânt al Părintelui Ioanichie Bălan… (Am avut fericita ocazie să merg la Părintele Iustin cu Părintele Ioanichie Bălan, cu Părintele Teofil, starețul Mănăstirii Pângărați, cu Părintele Vichentie de la Manastirea Secu, mai mergea Părintele Antim, care astăzi este la Bistrița…). Și la un moment dat, când am coborât din mașină, zice Părintele Ioanichie: “Măăăi, aici e ca în sânul lui Avraam! Și căței, și purcei, și curcani, și copii, și bătrâni, și tineri, toți vin la Părintele Iustin”. Și cu adevărat, rugăciunea Părintelui Iustin însuflețea totul, împrietenea totul. Părintele Iustin era ca patriarhul Avraam… Un călugăr dacă era scos din mănăstire, știa că la dânsul găsește o bucată de pâine, găsește o chiliuță, găsește un cuvânt de întărire. Și îi dă nădejde. Mare lucru cineva să îți dea nădejde! O măicuță, un om bolnav, o femeie cu copii… Toți! Părintele Iustin, și cu dreapta și cu stânga împărțea. Un om al milosteniei extraordinar! Nu se uita când dădea. Zeci de cazuri am văzut când Părintele punea mâna în buzunar și cât scotea atât dădea. Nu se uita, scotea și punea în mâna ta. Eram la seminar și nu duceam lipsă, dar el tot timpul ne dădea un bănuț. Faptul că el avea dragostea asta pentru noi, de a fi ca noi. Deși îl priveam ca un munte, el era ca un frate, era printre noi, trăia tinerețea noastră, trăia începutul monahismului. Și vedeți că în jurul lui s-au dunat atâția părinți și atâtea măicuțe, pentru că Părintele s-a pus în viața fiecăruia. Și fiecare dintre părinți, dintre maici și chiar dintre credincioși l-a simțit pe Părintele prezent în necazul lui, prin rugăciune, l-a simțit pe Părintele Iustin prezent în nevoința fiecărui călugăr. Pentru că viața monahală este o viață care îl slujește pe Dumnezeu, și o viață frumoasă, și gândindu-te la Părintele Iustin mergeai mai departe. Chiar dacă mai scăpai Sfânta Cruce jos, o luai din nou numai gândindu-te la Părintele care atâția ani de zile a dus cu sine Crucea atâtor greutăți și atâtor nevoințe fără să cârtească. Părintele a fost acel stejar la umbra căruia am crescut cu toții și ne-am bucurat de umbra lui, de măreția lui, de trăinicia lui. Părintele era omul pe care l-aș putea numi un erou. Pentru că avea un eroism continuu al nevoințelor, al iubirii de neam, al iubirii de Hristos…

– Un eroism care ar trebui să fie starea noastră firească, a tuturor…

– Lumea are nevoie de eroi! Trebuie să fim eroi în lupta cu păcatul, în lupta cu forțele întunericului, în lupta cu trupul, cu lumea aceasta care caută să-L scoată pe Hristos din viața noastră. Ori Părintele era acela care Îl aducea pe Hristos. La dânsul dacă cineva dorea să se căsătorească și nu putea sau nu avea bani, Părintele îi oferea totul: Biserica, sala de mese să facă nunta… De dragul lor, sau să nu trăiască în păcat, Părintele îi căsătorea… Astfel el aducea pe Hristos în viața fiecăruia… Alunga păcatul, pe tineri îi încuraja să rămână în țară. Se gândea și la viitorul țării. Încuraja nașterile de prunci. Ajuta. Omul acesta nu dădea numai sfaturi, el ajuta pe fiecare în parte și pe toți laolaltă. Azilul pe care l-a făcut, copiii pe care i-a crescut… A arătat tuturor că Biserica nu este numai cea care cere de la oameni, ci și aceea care dăruiește oamenilor. Și el a dăruit destul, și Dumnezeu i-a dăruit mari haruri. S-a dăruit în primul rând pe sine, și din ce Dumnezeu i-a dat mereu a dăruit. A ajutat pe mulți credincioși. Cuvântul Părintelui Iustin a fost un cuvânt ascultat, un cuvânt plin de har. Te rușinai ascultând sfaturile Părintelui Iustin, te smereai numai privind la nevoința sa…

– Ați cunoscut oameni a căror viață să se fi schimbat total? Atei, oameni care au fost departe de Dumnezeu și care, după ce l-au întâlnit pe Părintele Iustin, viața lor să devină cu totul alta?

– O, sunt mulțimi! Foarte mulți care au mers pe drumul monahismului, cei care s-au căsătorit și care s-au jertfit prin naștere de prunci și se jertfesc prin creșterea și educarea acestora în spiritul ortodox… Atâta misiune a făcut Părintele și atâtea suflete a dus la Hristos, încât sunt nenumărați aceia care l-au avut pe Părintele drept omul care i-a aruncat în scăldătoarea Vitezda. Și toți aceștia, cunoscându-i Bunul Dumnezeu pe fiecare în parte, au făcut ca la înmormântarea Părintelui să fie atâtea mii de oameni, și fiecare dintre cei prezenți acolo avea ceva de la Părintele Iustin, avea un dar de la el. În primul rând darul apropierii de Hristos. A fost omul care a deschis ochii noștri după Revoluție și ne-a spus și ne-a arătat frumusețea jertfei și frumusețea de a trăi în jertfă. Ne-a arătat frumusețea iubirii de neam. Părintele întotdeauna s-a aplecat cu dragoste spre neamul românesc și cred că de multe ori a plâns în taina inimii. Era foarte îngrijorat că familia este atacată, tineretul merge în străinătate, își formează acolo familii și uită de neam, de pământul acesta binecuvântat. Mulți tineri au plecat. Dar Evanghelia ne spune: “Puțin aluat dospește toată frământătura”. Cei rămași, avându-l pe Părintele Iustin în inima lor și în cugetul lor cu învățăturile lui, acești puțini oameni sunt convins că vor participa la învierea neamului românesc. Pentru că avem nevoie de o înviere a neamului românesc. Avem nevoie ca cineva să se aplece și spre amărâtul acesta de român, cum îi spunea Părintele Iustin, românul acesta chinuit și batjocorit în toată lumea.

Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă

– Pentru cei care au rămas, cât de greu este să îi urmăm Părintelui Iustin? Mă refer pe de o parte la preoți, în special la preoții de mir, prin care oamenii iau contact mai des cu Biserica. Am văzut preoți care încă din perioada în care Părintele Iustin era bolnav – când parcă se formase o comunitate indiferent cât de departe sau de aproape erau de Petru Vodă – preoți care și-au schimbat un pic discursul, predica. Se simțea spiritul Părintelui Iustin, vorbeau un pic mai clar oamenilor, mesajul era mai curajos, recunoșteam chiar argumentele Părintelui Iustin… Pe partea cealaltă, cât de greu este pentru noi să îi urmăm Părintelui Iustin în jertfa pe care ne-a arătat-o?

– Părintele și cât a trăit a ajutat multe biserici de mir. Zeci de biserici, fără să ceară ceva. Dar eu cred că Părintele Iustin, și la adormirea sa, prin trupul său care după patru zile de căldură a rămas neschimbat, la sfinte moaște, prin ziua înmormântării care a adunat în jurul său atâția preoți și care a fost o zi pascală, o zi de Paști, Părintele Iustin a arătat încă o dată, prin harul Lui Dumnezeu, că viața sa și tot ce a făcut a făcut pentru Hristos. A arătat și preoților care poate se îndoiau de trăirea sa, de ceea ce a lucrat el… La acel lucru contribuie și multele clevetiri ale oamenilor – căci au fost și oameni care nu l-au iubit, care l-au clevetit, l-au vorbit de rău, Dumnezeu îi cunoaște pe fiecare… Dar ce s-a întâmplat imediat după adormirea sa i-a făcut pe mulți preoți să își schimbe atitudinea: Da, Părintele Iustin este un sfânt! Nu puteai spune altceva dacă vedeai trupul său exact ca la un sfânt, degaja în jurul lui atâta pace… Unii poate îl mai judecau… Dar vâzând ce s-a întâmplat s-au întărit în credința în Hristos, care a arătat că Părintele a fost un om al lui Hristos. Poate erau îndoielnici, ca sfinții apostoli… Ne bucurăm, și chiar mă bucură mult că sunt mulți părinți care vestesc și arată lumii că din țărișoara asta a noastră atât de hulită de mulți s-a ridicat un mare bărbat, mare sfânt al bisericii, dar s-a ridicat, cum am spus, un erou care a știut să lupte și a biruit. Prin trecerea la cele veșnice Părintele Iustin a arătat lumii că prin harul lui Hristos a biruit boala, temnița, clevetile celor care nu l-au iubit. Iubirea încă o dată a biruit! Cum spunea apostolul: “Dragostea nu cade niciodată”. Rămânem cu amintirea aceasta a Părintelui Iustin: Omul Dragostei, Bătrânul, eroul, mucenicul, mărturisitorul, părintele și starețul Mănăstirii Petru Vodă.

– Să nu trecem peste faptul că Părintele până în ultima clipă a vieții sale a vorbit despre sfinții mărturisitori din închisorile comuniste și că a avut un rol esențial în cunoașterea sfinților închisorilor. Chiar Părintele spunea că Dumnezeu l-a lăsat să trăiască până târziu pentru a împlini această misiune de scoatere la suprafață a sfințeniei celor care au murit pentru Hristos. Cei care au rămas după Părintele Iustin își asumă mai departe această misiune?

– Dacă ne gândim la fiii duhovnicești ai Părintelui Iustin și la mănăstirile întemeiate de Sfinția Sa, vedem că există această misiune dată lor. Și nu numai lor. Întregului român! Cel care simte românește și simte în Hristos nu poate fi indiferent la jertfa fraților lor. Numai cine nu e român nu se apleacă cu dragoste asupra jertfei acestor sfinți care sunt noii mucenici. S-a scris mult, și mai este loc, despre cum au trăit în temnițe. Oamenii aceia au trecut prin regim de exterminare, dar au trăit numai prin harul lui Dumnezeu. Pentru noi i-a lăsat Dumnezeu să trăiască, să arate lumii întregi că în România a curs sânge și lacrimi, că pe pământ românesc au fost mucenici și sfinți. Asta a arătat Părintele Iustin. Trebuie să continuăm cu toții lupta aceasta de a arăta lumii, prin smerenie, nu prin lucruri lumești, că sfinții aceștia au fost și sunt încă cei care la momentul actual reprezintă România; suferința lor ne reprezintă, sângele lor, lacrimile lor, reprezintă adevărata structură a poporului român. Domnul Nicolae Purcărea spune în carte sa, “Urlă haita”, că au fost închiși 3.000.000 de români de sistemul comunist…

– Un număr care îl depășește pe cel al victimelor unui război…

– Desigur! Și acești 3.000.000 au fost spuma: profesori, doctori, preoți, călugări, maici… În suferința lor, iată, prin harul lui Dumnezeu au rămas pe pământ să sădească în noi dragostea de sfinți. Pentru că respectându-i pe sfinți Îl respectăm pe Dumnezeu. Sfinții sunt prietenii Lui Dumnezeu. La Mănăstirea Diaconești câte cărți ziditoare au editat, Ioan Ianolide, Nicolae Purcărea… Toate au avut binecuvântarea Părintelui Iustin. La Poarta Albă, la Aiud… Toate colțurile țării, românii sunt chemați să își cinstească martirii.

– Vor fi canonizați…

– Bineînțeles că vor fi canonizați la momentul potrivit! Ei sunt sfinți în fața lui Dumnezeu. La momentul potrivit vor fi canonizați, dar nu vorbind de rău Sinodul sau ierarhia. La momentul potrivit ierarhii noștri vor hotărî și canonizarea lor. Când va îngădui Dumnezeu. Nu trebuie să judecăm pe cei mai mari. Fiecare este chemat să răspundă în fața propriei conștiințe de bun român și de creștin. Dacă o are! Să ducem mai departe Testamentul lăsat de Părintele Iustin, a fost dorința lui cea mai mare. A vrut să nu se aștearnă praful și uitarea și iar să îi martirizăm pe mucenici, prin uitarea noastră… Sângele care curge spală păcatele neamului, pentru că ei au suferit pentru tot neamul. Spunea Părintele Papacioc: “Ne mângâiam cu gândul că suferim pentru Hristos”. Păi nu acesta este gândul mucenicilor? Când erau bătuți… Sufereau pentru Hristos! Nu sunt sfinți? Nu sunt martiri? O picătură din jertfa lor să avem și noi, în fiecare.

Părintele Iustin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români!

– La final, oferiți-ne un sfat duhovnicesc. În afară de cărțile despre Părintele Iustin, în afară de învățăturile pe care mulți le-au luat în timpul vieții Sfinției Sale, este Părintele Iustin un mijlocitor al rugăciunilor noastre, un purtător al rugăciunii către Dumnezeu?

– Eu cred că ce a făcut Părintele pe acest pământ face și înaintea lui Dumnezeu: mijlocește pentru noi. Fie că noi îi cerem asta, fie că nu cerem. Dragostea cu care l-a iubit pe Dumnezeu și pe aproapele merge cu el până dincolo. Sunt convins că el, acolo, așa cum a ajutat aici, ajută pe fiecare dintre cei care se străduiesc să îl urmeze pe Hristos prin iubire de jertfă, prin dragoste, prin împlinirea sfintelor porunci. Un om care a iubit atât de mult, să nu mai iubească după trecerea la cele veșnice? Cu atât mai mult cu cât nu mai are greutatea trupului… Și spunea atât de frumos Mitropolitul Bartolomeu Anania într-un cuvânt: “A purta trupul omenesc este un canon!”. Părintele Iustin a scăpat de canonul acesta, de a purta trupul omenesc. Și cu siguranță mijlocește pentru noi, dar așteaptă și de la noi ceva. Ne vrea și pe noi eroi, nu niște plângăcioși! Cum spunea Părintele Arsenie: ce facem noi dacă suntem niște plângăcioși? Și Părintele Iustin pe aceeași linie merge, e linia eroismului. Vrea ca noi să mergem în continuare în lupta cu patimile, să scoatem din noi egoismul și mândria, și toată răutatea patimilor. Nu în ultimul rând, să nu uitam de jertfa pentru aproapele și pentru țărișoara asta. Părintele așteaptă și de la noi ceva. Noi tot așteptăm ca sfinții să facă totul! Și acum, după ce a plecat la cele veșnice, tot el să se roage, tot el să facă? Și noi așteptăm… Ce așteptăm? Trebuie să punem în practică ce ne-a învățat. Cei care l-am cunoscut avem mare răspundere, în fața lui Dumnezeu în primul rând. Toți cei care l-am cunoscut trebuie să împlinim milimetru ce ne-a învățat Părintele! Adică TOT. Altfel nu ne putem numi nici ucenici, nici fii duhovnicești, nu ne putem numi nici măcar români! Părintele Iustin a fost un mare român! Și a vrut să facă din noi români! Românul adevărat este… Părintele Iustin, el este un român adevărat! Prin viața lui, prin trăirea lui, a arătat ce înseamnă să fii român adevărat: iertând, iubind, miluind, rugându-te…

(Material realizat de Florentina Toniță – stiri.botosani.ro)