SFANTUL INTAI MUCENIC STEFAN, arhidiaconul marturisitor in Duhul Sfant. PS DAMASCHIN DORNEANUL: Oare a trecut vremea marturisirii? TOATA LUMEA SE TEME ACUM, NU MAI SUNTEM OAMENI LIBERI, CI OAMENI USOR DE CONTROLAT! “Nu dobandim CURAJUL atunci cand ne negam FRICILE, ci cand le INFRUNTAM” (video, audio)

“Iubitilor, o credinta puternica si un curaj mare nu exclud fricile si frica… CURAJUL NU NE VA CRESTE NICIODATA ATUNCI CAND NE NEGAM FRICILE, cu atat mai rau CAND NE URMAM sau NE JUSTIFICAM FRICILE, sau atunci cand FUGIM DE FRICI, ci curajul creste ATUNCI CAND INFRUNTAM FRICA!”

(icoana de Dana M. Toma)

Dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său

Sfântul Ştefan grăieşte: „Cel Preaînalt nu locuieşte în temple făcute de mâini… Ce casă îmi veţi zidi Mie, zice Domnul, sau ce loc pentru odihna Mea?”. Numai templul nezidit de mână al inimii îl poate încăpea pe Dumnezeu, precum a grăit Domnul: „De Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi; şi vom veni la el, şi locaş la el vom face” (Ioan 14,23). Felul în care se săvârşeşte acest lucru e pentru noi de nepătruns; dar este lucru adevărat, căci este limpede că atunci „Dumnezeu lucrează în noi şi ca să voim, şi ca să săvârşim, după a Lui bunăvoire” (Filip 2,13).

Nu sta pe gânduri, aşadar, ci doar dă-I Domnului inima ta, iar El va face din ea templu al Său, numai că e nevoie să I-o dai pe toată. De vor rămâne părţi nedate din inima ta, va fi cu neputinţă să se întocmească un templu întreg, fiindcă o parte va fi putredă, alta sfărâmată şi va ieşi – dacă va ieşi – un templu cu găuri: fără acoperiş sau fără uşi. Iar într-un asemenea templu e cu neputinţă de locuit, nu va fi Domnul în el. Va fi templu numai la arătare; de fapt, va fi o îngrămădeală oarecare.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, Editura Sophia, București, pp. 70-71)

***

VIDEO – Sfânta Liturghie arhierească la Mănăstirea Putna (2017):

***

*

MĂRTURISIREA CREDINȚEI

Predica PS DAMASCHIN DORNEANUL

la pomenirea Sfântului Apostol, Întâiul Mucenic și Arhidiacon Ștefan – MĂNĂSTIREA PUTNA, 2017:

“Dupa odihna de aseară din timpul privegherii, pregătindu-mă şi pentru odihna trupească în chilie în această sfanta mănăstire, am găsit acolo o însemnare într-o carte de oaspeti, printre multe cărţi de oaspeţi ale acestei mănăstiri. O însemnare datând 27 decembrie 2002, adică în urma cu 15 ani. Cel care semna pagina aceea era parintele nostru episcop, Gherasim Putneanul, cel care slujise în ziua aceea, tot într-o zi de pomenire a Sfântului Arhidiacon Ştefan. Nu mai stiu daca anul urmator, in 2003, a mai fost Preasfinţitul Gherasim aici; oricum, in 2004 el deja slujea sus, cu ingerii si cu arhiereii sfinti intru aceasta zi. Si cum sa nu fiu eu emotionat cand acum, dupa 15 ani, cel care vine cu nevrednicie pe urmele episcopului vicar Gherasim al Sucevei si Radautilor slujeste pentru a pastra si a duce mai departe traditia asta frumoasa, ca in ziua de poemenire a Sfantului Intaiului Mucenic si Arhidiacon Stefan sa se savarseasca  slujba arhiereasca in manastirea voievodului sfant, mare si bun.

Il pomenim, asadar, pe cel care este inceput al mucenicilor. De la el a pornit izvorul viu pana in zilele noastre al marturisitorilor, al martorilor Domnului nostru Iisus Hristos. Pe el l-au avut si Sfantul Gheorghe Mucenicul, si Sfantul Mare Mucenic Dimitrie in minte si in inima, atunci cand si ei au fost pusi in fata faptului de a da marturie pentru Dumnezeu sau a se lepada de Dumnezeul Cel adevărat, aşa cum el, Sfantul Apostol Intaiul Mucenic si Arhidiacon Stefan a facut in vremea lui.

Venind si mai aproape de noi, şi rugăciunile lui au fost cele care l-au ajutat şi pe Sfântul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava, atunci când şi el a fost pus în faţa faptului de a fi martor, de a da mărturie pentru Dumnezeul in Care credea, in fata celor care-l batjocoreau. Şi nu cred că greşesc daca spun ca si slavitul voievod Ştefan, un alt fel de mucenic, tot martor al Dumnezeului Care era Stăpân El, aici, pe pământul binecuvântat al Moldovei, şi el, slăvitul voievod Ştefan, tot l-a avut pe Sfântul Întâiul Mucenic Ştefan ca pildă, ca insotitor in rugaciuni. Şi toată ceata sfinţilor mucenici, care împodobesc nu doar calendarele noastre, ci mai ales cerurile Dumnezeul Celui sfânt, l-au avut ca începător, ca obârşie a mărturisirii lor, pe Sfântul Întâiul Mucenic şi Arhidiacon Ştefan.

Oare a trecut vremea mărturisirii? Când se cere a fi mărturisit Domnul Hristos? Oare numai atunci când se închid bisericile, oare numai atunci când avem împăraţi prigonitori, oare numai atunci cand temnitele se deschid pentru cei care se numesc crestini, oare numai atunci? Nu. Biserica este marturisitoare dintru începuturile ei si, daca nu va fi mărturisitoare până la sfarsit, înseamnă că aproape este sfarsitul. Cand Biserica, prin credinciosii ei, prin slujitorii ei sfinţiţi, nu mai este martoră a Dumnezeului pe Care spune ca-L slujeşte, înseamnă că Biserica aceea va trebui să-şi inceteze existenta, sa se ia mostenirea de la ea si sa se dea altor lucratori, care vor aduce roadele.

Dar ce a avut Sf. Stefan ca a putut sa marturiseasca? Ce i-a dat lui putere sa poată să-L mărturisească pe Domnul Hristos? Şi, privind noi chipul lui, ce ar trebui să reţinem ca, cel puţin acestea avându-le, vom putea şi noi să mărturisim pe Domnul? Ne spune cartea Faptelor Sfinţilor Apostoli că, atunci când trebuiau să aleagă şapte diaconi care sa-i ajute pe Sfinţii Apostoli în misiunea lor de propovaduire a cuvantului si in cele pe care le implica aceasta misiune, spune ca au ales şapte bărbaţi cu nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune. Cel putin trei daruri, cel putin trei insusiri trebuie sa aiba fiecare mărturisitor: nume bun, plin de înţelepciune şi de Duhul Sfânt. Căci şi despre Sfântul Ştefan ne-a spus Apostolul care s-a citit că, stând el în fata celor care erau din sinagogă, a libertinilor, a cirinenilor, a alexandrinilor, a celor din Asia, şi în cuvant luptandu-se cu el, nu puteau sa stea în faţa înţelepciunii şi a Duhului care erau în Sfântul Ştefan.

Şi, ca sa putem noi sa le intelegem mai bine, le-as lua invers: de ce, pentru a marturisi pe Domnul, trebuie sa ai înţelepciune? Şi ce fel de înţelepciune? Nu intelepciunea lumii acesteia. Ca zice ca Domnul va pierde intelepciunea celor intelepti si stiinta celor invatati o va lepada, o va face de nimic. Nu intelepciunea aceasta. Dar care intelepciune? Intelepciunea aceea care vine de sus. Ca sa poţi să-ţi mărturiseşti credinta, oricand, trebuie mai intai sa-ţi cunoşti credinta. Daca nu-ti cunosti credinta, ce poti sa marturisesti? Ce poti sa spui despre Dumnezeul tau?

Fiţi gata, spune Sf. Ap. Petru, oricând sa dati marturie despre nădejdea voastra.

Te duci sa dai examen pentru a primi carnetul de şofer – nu trebuie mai intai sa cunosti legislatia care priveste condusul pe teritoriul unei tari? Cum poti sa-ti marturisesti credinta daca tu nu o cunosti? De aceea Biserica totdeauna ne-a invatat sa nu lipseasca din casa creştinului Scriptura cea Sfântă. Şi nu doar sa nu lipsească, ci să fie citită. Să-i cunoaştem pe Sfinţii pe care-i avem, ca să ne inspirăm din vieţile lor. Cartea care, înainte de a veni tiparul acesta liber, se bătea la maşină, era în limbi vechi, Cazaniile sau Proloagele, acum şi una si alta si multe altele le avem in bibliotecile noastre. Un catehism al Bisericii noastre, un ghid cum au aparut in ultima vreme care sa ne spuna ce-i cu credinta noastra, in Cine credem noi, Cine este Acest Dumnezeu în Care credem noi, ce înseamnă un sobor ecumenic, ce inseamna o icoana, de ce ma inchin la sfintele moaşte ale Sfântului Ghenadie sau ale Sfântului Iacob Putneanul sau ale Sfinţilor Sila, Paisie şi Natan de la Sihăstria Putnei? Oare numai niste oase sarut eu acolo? Ca sa pot sa dau mărturie despre credinţa mea, trebuie mai întâi s-o cunosc. Şi, a-ţi cunoaşte credinţa este înţelepciune care vine de sus. Că nu-ţi cunoşti credinţa stând la birou şi citind ca şi cum ai citi o carte obişnuită sau un roman.

Dar nu-i suficient! Nu-i suficient numai sa-ti cunosti credinta. Trebuie si sa ti-o aplici ca mod de viata al tau, trebuie sa traiesti credinta. De aceea s-a spus ca acei bărbaţi pe care i-au ales erau plini de înţelepciune şi de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt nu se obţine numai cu cartea în faţă, nici măcar de-ar fi Scriptura. Duhul Sfânt se primeşte aici, în biserică. Credinta pe care o învăt, pe care o cunosc, o traiesc mai ales aici, in cadrul sfintelor slujbe, în cadrul Sfintei Liturghii. Aici dau mărturie despre credinta mea, atunci cand ma spovedesc, atunci cand tin sfintele posturi, atunci cand imi fac rugăciunile de dimineaţă şi de seară, atunci eu îmi mărturisesc trăirea credinţei, nu la nivel intelectual, ci la nivel faptic, la nivel de viaţă. Şi atunci vine Duhul Sfânt, harului Duhului nu vine in intelectualitate searbada, ci atunci cand credinta este traita, cand credinta este mod de viaţă. Altfel, n-ar fi putut niciun mucenic pe care îl cinstim astăzi în calendar să dea mărturie despre Dumnezeu, dacă n-ar fi unit cunostinta despre Dumnezeu cu trairea credintei in Acest Dumnezeu.

Şi, dacă ai şi cunoştinţă duhovnicească şi dacă-ţi şi trăieşti credinţa, atunci nu poti sa nu ai un nume bun. Că aşa s-a spus: Alegeţi şapte bărbaţi dintre voi care să aibă nume bun, plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune. Ce înseamnă să ai nume bun? Nu să ai renume bun, nu să fii vedetă, nu să scrie ziarele despre tine, nu sa te cunoasca intreg mapamondul. Să ai nume bun înseamnă, aşa cum am fost eu la o înmormântare, un om bătrân într-un sat uitat de lume, si despre care oamenii spuneau atât: „A fost un om bun.” Asta înseamnă să ai nume bun, să spună oamenii despre tine că eşti un om bun. Şi atunci dai mărturie despre Dumnezeul în Care crezi si fara sa vorbesti.

Dar, daca eu, care astazi sunt în Biserică, eu, despre care lumea stie ca ma duc la manastire si ma spovedesc, eu, despre care lumea stie ca am o biblioteca foarte frumoasa acasa sau ma rog indelung, daca acesta, eu, atunci cand ma intalnesc cu fratele meu, îi vorbesc urât, mai sunt eu martor al Dumnezeului Care este iubitor de oameni? Dacă eu nu pot să-l iert pe fratele meu, pe rudenia mea, pe cel care mi-a greşit, sunt eu mărturisitor, sunt eu martor al Dumnezeului Care a spus că de 70 de ori cate 7 să iertaţi celor care vă greşesc vouă? Dacă eu, soţ sau soţie, nu ştiu să păstrez fidelitatea în căsnicia mea, pot să dau eu mărturie despre un Dumnezeu Care a fost credincios făgăduinţelor Sale în ciuda tuturor căderilor noastre? Dacă am ură, dacă am judecată, daca am spirit de răzbunare, daca nedreptatesc pe cineva, sunt eu mărturistor al Unui Dumnezeu Care a luat întotdeauna apărarea omului nedrepăţit, a văduvei, a săracului? Multe a iertat Dumnezeu pe lumea aceasta, dar n-a suferit sa fie omul napastuit, mai ales cand era amarat si lipsit de sprijin.

Cate avem noi de indreptat in vietile noastre, pe care noi le consideram a fi vieti de crestin! Mai stim noi cate ceva despre Dumnezeu, am auzit in cuvintele de invatatura, pe postul de radio Trinitas, credem ca mai primim cate ceva din intelepciunea cea de sus, ne trăim credinţa, spunem rugăciune prin prezenta la sfintele slujbe, dar mai avem mult de lucrat în partea aceasta, a treia, despre care a spus Apostolul astăzi că cel care vrea să fie împreună cu voi lucrător trebuie să aibă nume bun. Asta mai întâi! Ca ceea ce crezi tu sa se vada in ceea ce faci tu!

O, Doamne, da-ni-l iarasi pe Sfantul Arhidiacon Ştefan să ne inspire, să ne întărească, să ne ajute, că au fost vremuri grele, dar nici acestea nu sunt uşoare. Ba mai mult, aş zice, ca mai multa credinta si putere de marturisire era cand era interzisă credinţa, decât acum, cu atata libertate si in stânga şi în dreapta; tare ne-am mai relativizat felul nostru de a vieţui, de a crede. O, Doamne, Doamne, mai trimite si un Sfânt Iacob Putneanul să ne inspire şi pe noi, arhiereii, cum sa marturisim pana la sfarsitul vietii, chiar si atunci cand multi sunt potrivnici invataturii pe care noi o rostim in biserici. Dă-le, Doamne, şi parintilor din sfintele manastiri sa-si aduca aminte de toti cuviosii care, tăcând, nimic spunând, ci doar prin viaţa lor au dat mărturie despre Tine, Doamne.

Îmi aduc aminte ca la inmormântarea părintelui nostru stareţ, Iachint, în iunie 1998, aşa a zis Părintele Patriarh, atunci mitropolit, Daniel despre el, că a fost un misionar stând acasă, la scaunul de spovedanie. Sau, numai când îl vedeai pe bătrânul Iachint, nu mai aveai nevoie de prea multe cuvinte, era viaţa lui mărturie despre Dumnezeul în Care credea. Aşa a fost şi Sf. Cuvios Daniil Sihastrul şi sfinţii Paisie şi Natan. Dă-ni-i, Doamne, ca pildă de urmat.

Şi, dacă ne uităm în calendarul scris şi în cel nescris al Bisericii noastre, avem de unde ne inspira; şi mama şi soţia să se uite în viaţa Aniţei Nandriş care 20 de ani, în Siberia fiind dusă, in 1941, n-a deznădăjduit în Dumnezeu, ci şi-a crescut copiii acolo, dincolo de Cercul Polar; 20 de ani a stat acolo, haine din sac făcea pentru copii. Şi i-a învăţat credinţa în Dumnezeu, să nu-şi piardă credinţa şi nădejdea. Şi, când s-au întors cu mila lui Dumnezeu din acele ţinuturi şi din acea viaţa grea, au putut să meargă mai departe.

Am fost în anul mărturisitorilor. Să ne uităm în vieţile celor care au mărturisit acum, aproape de noi. Sfântul Ştefan a fost cel dintâi, Sfântul Gheorghe a fost tot departe de noi, şi Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, veacul al 14-lea. Dar i-am avut aproape de noi pe sfinţii care au mărturisit credinţa în Dumnezeu. Se poate! Cum s-a putut atunci se poate şi acum! Dar nu vom putea singuri; ci puterea aceasta de a mărturisi vine de sus, de la Dumnezeu, cu harul Lui, cu ajutorul Lui, cu mila Lui.

Pune, Doamne, cuvintele tale in inimile noastre, fă-le, Doamne, lucrătoare în vieţile noastre, nu atat prin propovăduire, ci văzând oamenii faptele voastre cele bune, sincere şi nefăţarnice, să slăvească pe Tatăl Cel din ceruri. Amin“.

*

Cuvânt rostit de părintele Arhim. DAMASCHIN, la Sf. Arhidiacon Ștefan, 27 decembrie 2016, la Mănăstirea Sihăstria Putnei:

CURAJUL CA INFRUNTARE A FRICILOR si PUNEREA LA (IN)CERCARE A CREDINTEI:

[…] Ce-i făcea pe martirii din temniţele comuniste să accepte toate înjosirile dacă nu curajul şi credinţa în Dumnezeu care le inspira acest curaj? Pentru că da, curajul se naşte din credinţă şi credinţa alimentează curajul. O credinţă puternică va determina şi un curaj pe măsură.

Un om şovăielnic va avea şi îndoieli în a se afişa, în a-şi mărturisi credinţa lui. Totdeauna va avea şi un ochi sau o ureche aplecată spre ce va spune celălalt, se va gândi dacă nu-i va fi afectată imaginea. Și, să fim bine înţeleşi, Sfântul Ştefan şi toţi mărturisitorii creştini nu aveau o credinţă ca o adeziune la un set de învăţături, de norme exterioare, ci mult mai mult decât atât. Credinţa Sfântului Ştefan şi a tuturor martirilor şi a tuturor sfinţilor din calendar, ştiuţi şi neştiuti, era o credință ca legatură personală cu un Dumnezeu pe Care-L iubeau şi de Care se simţeau iubiti. Aceasta este credința noastra, credința crestină, care nu este o credință fanatică, așa cum există alte credințe în numele unei invățături, mai puțin în numele unei persoane în care cred. În numele unei învățături devenite ideologie se pretează la acte care nu fac cinste unei credinţe şi este greşit să se eticheteze credinţei noastre atributul de fanatică atunci când avem credinţă puternică, pentru că este cu totul altceva. Sfântul Ştefan Îl iubea pe Acest Iisus şi, dacă nu L-ar fi mărturisit pe Acest Iisus, s-ar fi considerat aceasta ca un act de trădare a Persoanei iubite, nu de încălcare a unei legi exterioare, seci, care nu produce nimic în interior.

Astfel îl înțelegem pe Sfântul Ştefan, astfel îi înţelegem pe toti mărturisitorii, oameni care iubeau pe Cineva şi de Care nu se puteau lepăda prin nemărturisire, prin ascundere, prin indoială. Şi Domnul ne încurajează să avem această credinţă plină de curaj. Parafrazându-L pe Domnul Care zice, prin Evanghelistul, că Împărăţia lui Dumnezeu, de la Sfântul Ioan Botezătorul se ia cu asalt, aş îndrăzni să zic că Împărăţia lui Dumnezeu se cucereşte prin curaj. Domnului Îi plac oamenii curajoşi, Domnului nu-I plac oamenii fricoşi, care dau îndărăt, care totdeauna pun schimbătorul de viteze în marşarier; Domnului Îi plac oamenii care merg în faţă, cu piepturile dezvelite, dacă vreţi. Şi de ce aceasta? A, văzut pe 1 Decembrie, mi-am propus înadins pe 1 Decembrie să vizionez un film istoric, dacă tot e Ziua Naţională si m-am gandit ce ar fi mai frumos decât una din marile realizări ale cinematografiei româneşti, Mihai Viteazul. Şi mi-a placut foarte mult. Si-mi aduc aminte de una dintre bătălii, într-un moment în care oastea era derutată şi se părea că pierde, Mihai a aruncat toate zalele de pe el, care-i era de prisos, şi a zis: <În cămaşă mă voi duce inaintea oştenilor mei!>. Şi, pe el urmându-l, ostaşii au căştigat lupta. Pai așa și noi, Împărăţia lui Dumnezeu o cucerim pentru că în faţă pe Cine avem? Pe Domnul! Suntem ostaşi într-o oaste care este condusa nu de un impărat, de un conducator lumesc, ci de un Dumnezeu Care nemincinos este in cuvintele Sale atunci când a zis: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! Şi iarăşi: Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacurilor.

Acest fel de creştini iubeşte Domnul, pe aceştia îi iubeşte: oamenii dedicaţi, oamenii fermi, oamenii cu picioarele pe pământ şi cu mintea în cer, bineînţeles, care nu se dau în lături atunci când li se pune la cercare credinţa.

Şi nouă ni se pune la încercare credinţa. Când te angajezi la cineva care este de altă credinţă şi-ţi condiţionează angajarea ta şi un salariu mare de a te lepăda de credinţa ta, atunci se vede dacă tu într-adevăr crezi sau nu crezi în Domnul. Şi nu ştim ce va veni, dar va veni, că aşa ne zice Cartea Sfântă, în Apocalipsă, că nimeni nu va putea cumpăra sau vinde decât aceia care vor avea pe mână semnul chipului fiarei. Şi, dacă nu vei avea, nu vei putea să vinzi, să cumperi, până la urmă să trăieşti. Nu sunt adeptul teoriilor apocaliptice, dar cred ca aceasta se va întâmpla cândva. Când? Domnul cu mila Lui ştie.

Dar iarăsi, să fim bine înţeleşi, o credință puternică și un curaj mare nu exclud, iubiţilor, fricile şi frica. Poate să spună cineva dintre noi că n-are nicio frica atunci când se gândeşte că va sta în faţa Dreptului Judecător? Cine dintre noi n-are nici măcar un sentiment se sfială şi de reţinere, dacă nu chiar de frică faţă de Dumnezeu, pentru că ne simţim cu musca pe căciulă, deşi noi n-ar trebui sa facem cele ale credintei pentru ca ne temem de iad sau de pedeapsa, ci, dupa modelul Sfântului Ştefan, pentru că-L iubim pe Dumnezeu!

Şi nu vorbim numai de fricile care ţin, să spunem, de viaţa duhovnicească, ci şi de fricile care ţin de viaţa de toate zilele: frica de eşec, frica de moarte, frica de a vorbi în public – care e una dintre cele mai mari frici pe care le au oamenii. Şi am primit aseară un cuvânt înţelept care spune aşa: Curajul nu va creşte niciodată atunci când ne negăm fricile, cu atât mai rău când ne urmăm fricile, atunci când ne justificăm fricile, atunci când fugim de frici, ci curajul creşte atunci câd ne înfruntăm frica.

Eu am deja câţiva ani, nu multi, dar nici putini, in care am primit ascultarea să ies în faţa frăţiilor voastre şi să rostesc cuvânt de invatatura cu binecuvântarea părintelui. Pot să mărturisesc că de puţine ori nu mi-a tremurat inima înainte de a ieşi în faţa dumneavoastră dar, totuşi, am ieşit. Mai cu emotie in glas, mai cu mai putina emotie, dar am iesit pentru a-mi implini aceasta ascultare. Daca n-as fi ieşit, niciodată n-aş fi putut să trec încetul cu încetul peste această frica şi peste altele, de care sunt conştient, unele chiar foarte dureroase.

Deci curajul se naşte, creşte înfruntând fricile! Uitaţi-va si la Sfântul Ştefan, vă rog. Sfântul Ştefan, atunci când a început să vorbească sinedriului, a inceput dintr-o zvacnire a inimii, nu avand un bagaj foarte mare de credintă şi, bazându-se pe el, să fi mers mai departe. Credinta lui şi curajul lui au mers mână în mână – luând doar cazul acesta, al discursului lui în faţa sinedriului – şi a crescut, a crescut, şi abia la sfârşit a putut să spună el aceste cuvinte şi, într-un fel, abia după ce şi-a arătat curajul şi credinţa i S-a arătat Dumnezeu. Ne zice cartea Faptele Sfinţilor Apostoli că Ştefan a văzut slava lui Dumnezeu – când? După ce şi-a arătat curajul, dupa ce si-a manifestat credinta! A vazut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu l-a încredintat intr-un mod deplin nu dintru inceput, ci dupa ce el a facut un act vizibil de credinta si de curaj.

Va spun lucrurile acestea pentru ca astazi traim intr-un imperiu de frica, nu de curaj. Dupa evenimentele din 11 septembrie din America, poporul american, dar, prin extensie, si in Europa, se traieste in frică şi din frică şi-a vândut libertatea, a dat acces la intimităţile lui, la toate libertăţile lui, numai ca să se simtă în siguranţă. Toate excesele care se fac în zilele noastre, cele care ţin de o luptă legitimă împotriva coruptiei – cum să nu! trebuie descoperiti aceia care ne înşală şi care, până la urmă, ne fură pe noi, nu fură statul – dar toate aceste excese, toate arestările televizate, cu oameni cu mască pe cap… Toată lumea se teme acum, nu mai suntem oameni liberi. Şi, atunci când oamenii se tem, sunt uşor de controlat. Pentru că lipsa de curaj frânează imaginaţia. Lipsa de curaj stopează iniţiativele cele frumoase şi cele bune. Un om fără curaj are o viaţă aplatizată, fără niciun zvâc de frumuseţe, de ieşire dintr-o rutină. Şi lui Dumnezeu nu-i place asta şi nici vieţile noastre nu sunt frumoase dacă sunt doar atat.

La o reprezentatie de circ, unde stiti că creşte adrenalina, mai ales că nu există plasă sub acrobaţi, un bărbat trecea pe o sârmă. Şi, pentru a face tensiunea şi mai mare, a luat şi un copil pe umerii lui. Şi, când a trecut pe sârmă cu bine, slavă Domnului, copilul a fost întrebat: <Dar nu ţi-a fost frică acolo sus, pe umerii acestui om?>, iar el a răspuns: <Nu mi-a fost frică, pentru că el e tata!>

O, Doamne, dă-ne să simţim că suntem pe umerii Tăi, că suntem la pieptul Tău, că Tu eşti Stăpânul nostru şi Împăratul nostru şi dă-ne curajul Tău, sporeşte-ne Tu curajul, sporeşte-ne Tu credinţa, ca să ne bucurăm de această viaţă! Să nu fim laşi, să nu fim trădători, să nu fim dătători înapoi ca racul, ci pe Tine să Te iubim, in Tine să credem, şi cu curaj să ne petrecem viaţa şi în veşnicie sa ne bucurăm, nu de umerii Tăi, ci de braţele Tale. Amin.

Va mai recomandam: