SFANTUL PAISIE DE LA NEAMT si cateva principii-trepte ale urcusului sau catre Dumnezeu: “NU DEVII MARE DECAT PRIN LUCRURILE MICI” si… NU TE INTOARCE INAPOI! Cat poate costa o singura clipa de ezitare si de neascultare?

Deunazi, Parintele Rafail Noica ne povestea, in conferinta sa:

Dacă aţi citit Autobiografia unui stareţ a Sfântului Paisie Velicikovski, el a avut experienţa asta în viaţa lui: un tânăr cu care mergea la mănăstire a zis: “Binecuvântează să merg să-mi văd părinţii să le spun la revedere şi vin şi ne întâlnim…” Și Paisie zice: “Dacă te duci, n-o să ne mai vedem.” S-a dus şi n-a mai revenit. În lume a rămas.

***

Fragment din introducerea cartii “PAISIE DE LA NEAMT – AUTOBIORGRAFIA SI VIETILE UNUI STARET”,

Un staret si autobiografia lui

“[…] In vointa de limitare la perioada tineretii sale, poate fi sesizat un alt motiv care va fi insufletit pe staretul nostru. Redactand Autobiografia, Paisie intelege sa faca o opera didactica, adica vrea sa lase ucenicilor sai o invatatura cu privire la viata duhovniceasca, dar urmareste acest scop cu o metoda deosebita. Cand luam in mana autobiografia unui om pe care geniul si sfintenia l-au facut celebru, ne astep­tam de regula sa gasim relatate acele fapte si evenimente de mare importanta care i-au ingaduit autorului sa ajunga la faima dupa care e cunoscut si apreciat. Abia intrati in ea, lectura Autobiografiei lui Paisie deceptioneaza. Ajungem sa ne intrebam: de ce oare autorul se limiteaza practic la a relata evenimente dintre cele mai comune si, mai mult inca, descriindu-le cu un lux de detalii perfect banale? Paisie consacra pagini intregi descrierii diverselor sale deplasari pe jos sau cu barca pe fluvii, intarzie istorisind micile ob­stacole intalnite; in alte pagini descrie minutios felul cum isi indeplinea ascultarile sau slujirile cele mai comune care ii fusesera incredintate in diversele manastiri, consacra capitole intregi pentru a povesti istoria unui prieten, sau cea a mamei sale care nu se putea consola cu plecarea lui.

Extrem de semnificativa in acest sens este relatarea a doua episoade ale sederii sale la schitul Traisteni. Intr-o zi i se incredinteaza sarcina de a pregati si coace painea pentru intreaga comunitate: tanarul Platon era insa atat de stan­gaci incat, pentru a putea avea ceva de mancat in acea zi, monahii au trebuit sa faca in ultimul moment o mamaliga rapida. In alta zi i s-a intamplat sa adoarma si sa nu auda toaca ce chema la slujba de noapte. Mai mult, era duminica. Tulburat, Paisie n-a mai indraznit sa vina la dumnezeiasca Liturghie. Staretul Paisie intarzie atat relatand aceste doua episoade incat, atat la sfarsitul unuia, cat si al celuilalt simte nevoia sa se explice si sa se justifice de ce anume a irosit atatea cuvinte pentru fapte in aparenta atat de neinsemnate, incheind aventura painii, el adauga: „Cu acest prilej am suferit mult de lipsa mea de experienta si, daca am intarziat povestind acest fapt, e numai pentru ca fratii care intra in soborul nostru sa nu se infricoseze pentru ca ar fi lipsiti de experienta in cutare sau cutare slujire de acest fel” (f. 93). Iar incheind cealalta povestire, afirma: „Am povestit toate acestea pentru a-i incuraja pe parinti si pe frati, mai cu seama pe cei tineri, care se gasesc sub stapanirea mea, ca ei sa se scoale si sa se duca cu sarguinta la slujbele bisericesti” (f. 107v).

Intentia este deci clara: faptele vietii sale trebuie sa ser­veasca drept invatatura ucenicilor sai. Citind Autobiografia, ei trebuiau sa-si invioreze in inima lor zelul pentru viata monahala si practica virtutilor. Pentru staretul si povatuitorul acum in varsta, faptele istorice devin un prilej de a invata si de a indemna pe calea cautarii lui Dumnezeu. Dar mai e ceva. Batran, renumit, venerat, celebru, staretul nu ezita sa dea la iveala imaginea unui Paisie diferit, fragil, stangaci, timid pana la limita ridicolului. In candoarea marturisirii deficientelor, intreaga descriere pare a trebui sa fie citita ca o contragreutate de smerenie in fata slavei si faimei marelui staret. Dar tocmai prin aceasta injosire, el intelege sa-si povatuiasca monahii, de care viata sa era in­tim legata. Daca vointa lui Dumnezeu ocarmuieste lucrarea si comunitatea marelui staret, ea ocarmuia si cautarea anilor sai tineri, prin care inca de la inceputuri intreaga sa viata apartine deja in constiinta lui Paisie ucenicilor sai carora le era predestinata. De aceea, el poate sa le-o faca cunos­cuta, simtindu-se, in ciuda tuturor deficientelor sale, partas impreuna cu ei la planul lui Dumnezeu cu privire la ei.

Intentia didactica dobandeste astfel o semnificatie par­ticulara daca tinem seama de convingerea care o sustine. Paisie n-o exprima direct, dar ni se pare ca o putem deduce din atmosfera generala a Autobiografiei sale si din ceea ce cunoastem cu privire la personalitatea sa. Pentru a o ex­prima mai bine sa ne servim de o comparatie cu o alta biografie a unui autor mult mai celebru si universal cunoscut; e vorba de autobiografia lui Gandhi^[1]. Şi el, parintele Indiei moderne, nu relateaza decat evenimente din prima parte a vietii sale. Trece sub tacere evenimentele cu adevarat im­portante si decisive care l-au facut cunoscut lumii intregi. Impresia neta care se impune in mod evident chiar si la prima lectura, este aceea ca fara aceste experiente de tine­rete, aparent atat de putin relevante, nu am putea intelege intreaga dezvoltare care a urmat. Statura morala a lui Gandhi e deja intreaga in aceste evenimente cotidiene, traite pro­fund si in radicalitatea unei vieti tinzand in totalitatea ei spre experienta interioara. Intuim chiar in mod limpede ca, daca aceste mici incercari, aparent nu atat de grave nici hotaratoare, ar fi lipsit, el n-ar fi devenit omul pe care il cunoastem.

Nu intentionam, desigur, sa comparam cele doua auto­biografii si pe autorii lor. Vrem numai sa subliniem con­vingerea care ni se pare a le apropia. Şi pentru Paisie este valabil principiul tocmai citat: nu devii mare decat prin lucrurile mici. Ceea ce face maretia unui om sau sfintenia unui crestin e densitatea convingerii si a iubirii sale, fervoa­rea pentru idealul pe care vrea sa-l atinga. Evenimentele cotidiene reprezinta pentru Paisie humusul fertil pe care a putut germina si s-a putut dezvolta idealul sau monahal, in care era convins ca trebuia sa se intrupeze iubirea sa pentru Hristos. Cu cat acest ideal este mai inalt, cu atat el depinde mai mult de humusul in care creste si in care isi infige radacinile. Pe de alta parte, viata cotidiana nu se transforma in humus decat daca ea este inviorata interior, in mod constant, de zelul spre idealul intrevazut in inima sa.

Emblematic si semnificativ in aceasta perspectiva este comportamentul prietenului sau Dimitri, asa cum il descrie Paisie. Amandoi s-au asternut la drum in cautarea unei manastiri si parasisera deja lumea pentru a urma idealul lor comun. Prietenul insa are un moment de ezitare, arunca o privire inapoi, ca femeia lui Lot: vrea sa se intoarca sa o salute pentru ultima oara pe mama sa. E vorba de a mai astepta doar o singura zi, nimic mai mult. Paisie il implora: e o capcana! Prietenul nu intelege. Ce e mai omenesc, mai natural decat un scurt si ultim la revedere dat mamei? Unde se ascunde deci acest pericol atat de grav? Şi totusi previziunea lui Paisie se realizeaza: tocmai aceasta mica intarziere mult prea omeneasca il va face sa piarda pentru totdeauna drumul vietii monahale. Pe acest drum Paisie ramane singur: e tanar, lipsit de experienta, timid, temator, cu o sanatate fragila; fiecare eveniment poate sa-l zdro­beasca ca pe o coaja de ou. Şi, cu toate acestea, el nu se lasa descurajat si, mai cu seama, nu se intoarce inapoi. Tocmai aceasta atitudine va pune temeliile marii aventuri paisiene.

In climatul general al Autobiografiei, puternic caracteri­zata de experienta lucrurilor marunte si de cotidian, putem sesiza de asemenea cateva trasaturi caracteristice ale viito­rului mare staret. E suficient sa reamintim, de exemplu, cu pretul cator sacrificii si cu ce abnegatie transcrie Scara Sfantului Ioan Scararul, sau cu cata admiratie povesteste istoria acelui monah care a parcurs aproape doua mii de kilometri (in acea epoca!) pur si simplu pentru a copia o carte a Parintilor. Cum sa nu intrevedem deja ceea ce va fi pasiunea sa, zelul sau pentru activitatea literara in dome­niul patristic, sau mai bine zis, dragostea sa pentru Cuvantul lui Dumnezeu care, pentru el, include in chip inseparabil invatatura Parintilor. Tocmai acesta va fi unul din pivotii principali in jurul caruia se vor organiza marile comunitati paisiene. Sau, gandindu-ne la acea pagina uimitoare in care descrie calea cea mai simpla si cea mai sigura care duce la mantuire, si care consta in a nu judeca, nici a osandi pe aproapele, cum sa nu intrevedem deja inca de aici personalitatea sa viitoare, care va sti sa tina impreuna sute de monahi de nationalitati diferite, cu o atitudine ferma si blanda, plina de milostivire si de atentie?

Descrierea diferitelor detalii privitoare mai cu seama la viata din manastiri, care ne-a fost conservata gratie Autobiografiei, constituie un alt merit, deloc neglijabil, al acestei lucrari. Marturia pretioasa a lui Paisie ne permite reconsti­tuirea unei imagini vii a climatului religios al epocii. Putem sa ne facem o idee de felul in care se intrupau in viata co­tidiana, cu calitatile si defectele lor, particularitatile lumii ortodoxe, mai cu seama ale celei slave. Stilul descriptiv el insusi depinde in parte de compozitiile literare ale liturghiei bizantine. Pana si in felul in care sunt povestite ostenelile si primejdiile intalnite in cursul diferitelor calatorii, auzim rasunand invocatia liturgica neincetat repetata: „Pentru cei ce calatoresc pe mare si pe uscat, pentru cei ce patimesc, pentru cei robiti si pentru mantuirea lor, Domnului sa ne rugam!”

[…]

Elia Citterio

[1] Cf. Gandhi, Autobiographie ou mes expariences de verite, Presses Universitaires de France, Paris, 1964

(din: Cuviosul Paisie de la Neamt, Autobiografia si Vietile unui staret, urmate de Asezaminte si alte texte, Editura Deisis, Sibiu, 2002)

Legaturi:

***