MARTIRIUL SFINTILOR BRANCOVENI – VIATA SI PATIMIREA CELEI MAI EXEMPLARE FAMILII DOMNITOARE ROMANESTI (si VIDEO). Cum intelegem azi jertfa lor? “Ieri era Stambulul, astazi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionara a voievodului este mai greu de regasit azi”

300 de ani de la nasterea in cer a Sfantului Voievod Constantin, a fiilor sai si a sfetnicului Ianache

PLUS: Paraclisul Sfintilor Martiri Brancoveni (audio)

(icoane de Elena Murariu)

***

“De la vlădică la opincă, avem cu toţi ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni!“

Vedeti si:

***

• Ziarul Lumina:

Dumitru Manolache:

Dialog cu pictoriţa Elena Murariu. „Sfinţii Brâncoveni m-au transformat din artist laic în iconar“

Întâlnirea pe care Elena Murariu – unul dintre cei mai importanţi pictori şi restauratori de artă sacră de la noi – a avut-o cu Sfinţii Brâncoveni s-a săvârşit ca o intrare în har. Ca un continuu şi definitoriu urcuş dinspre evlavie spre icoană. Această chemare, după cum ne-a mărturisit, i-a pus rânduire în viaţă, transformând-o din artist laic în artist iconar. Într-un dialog recent, domnia sa ne-a desluşit câteva din tainele care i-au fost revelate de viaţa şi sfârşitul martiric al Sfinţilor Brâncoveni, pe care apoi mâna sa le-a zugrăvit în inconfundabile icoane şi lucrări de artă.

 Când şi cum aţi intrat în harul Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Cum a fost chemarea lor?

Chemarea a venit demult, în 1992, în preajma canonizării Sfinţilor Martiri Brâncoveni. Am pornit de la realizarea unei icoane. Dar, pe măsura trecerii timpului, acesteia i s-au adăugat alte zeci de lucrări. 2014, Anul comemorativ al Sfinţilor Martiri Brâncoveni, nu va duce la încheierea acestui drum, ci desluşirea şi căutarea icoanelor mucenicilor va continua. Mă bucur de faptul că drumul care mi s-a deschis demult, şi pe care am mers cu toată dragostea, nu se sfârşeşte aici.

 În toate icoanele dumneavoastră, Sfântul Constantin Brâncoveanu ţine crucea deasupra capului fiului său Matei. Ce semnificaţie are acest gest?

Gestul acesta face referire la ezitarea tânărului şi fragilului Matei în faţa morţii şi la ispita de a renunţa la credinţa lui creştină în schimbul vieţii. „Spectacolul“ cutremurător al morţii fraţilor mai mari i-a clătinat credinţa. Dar lucidul domn Constantin Brâncoveanu l-a îmbărbătat, făcându-l să vadă lumina taborică şi să îmbrăţişeze mucenicia.

Frica şi ezitarea Sfântului Matei în faţa martiriului le-am surprins în mod metaforic în seria de lucrări „Bradul salcie“. Iar dragostea părintească, iubirea de tată, care a dăinuit dincolo de moarte, am arătat-o în lucrările în care capetele martirilor Constantin Brâncoveanu şi Matei stau lipite tandru unul de altul. De altfel, această imagine zguduitoare nu este rodul imaginaţiei pictorului iconar, ci o realitate concretă, relatată de veneţianul Andrea Memmo, martor ocular al martiriului Brâncovenilor.

 Privind martirii din ceata Sfinţilor Brâncoveni, nu poţi să nu observi că, prin felul în care i-aţi înfăţişat, fiecare este marcat de o taină. Radu, de pildă, ţine într-o mână crucea şi în cealaltă două inele. Ce poartă cu sine fiecare?

Sfinţii Brâncoveni creează un grup asemeni Sfinţilor Mucenici din Sevastia sau Sfinţilor Macabei. Ideea muceniciei de grup este foarte importantă în cazul lor, dar pe lângă aceasta sunt o mulţime de nuanţe care îi particularizează. Constantin, fiul cel mare, este ca o oglindire a Voievodului din tinereţe, este cel care nu a mai ajuns domn, aşa cum părea că era rânduit. Iar el lăsa în urmă o soţie îndurerată şi singurul lăstar bărbătesc brâncovenesc! Ştefan este modelul de cărturar înduhovnicit, care gustase deja din amarul vieţii: la 29 de ani, era văduv şi va lăsa în urma lui o copilă. Radu, al treilea fiu, este cel care după Postul Paştelui urma să se căsătorească. Situaţia aceasta îi conferă un rol-cheie în cadrul grupului. Nunta sa nenuntită pe pământ va fi nunta cosmică a întregului grup, împlinită în ceruri cu Mirele Hristos. Cât despre Matei, am mai spus, el simbolizează copilul, credinţa neconsolidată, omul fragil şi temător, omul contemporan, „bradul salcie…“. În ceea ce-l priveşte pe Ianache, el este, aşa cum l-a numit Biserica, sfetnicul voievodului.

 Martirii Brâncoveni şi bradul, uneori împreună. De ce? 

Iconografia Sfinţilor Brâncoveni se îmbogăţeşte şi se dezvăluie mult mai bine punând-o în legătură cu unul dintre arborii emblematici ai spaţiului românesc, bradul. Acest arbore este prezent în arta populară ca element cu semnificaţie creştină. Bradul are o încărcătură simbolică bogată, strâns împletită cu viaţa şi martiriul Sfinţilor Brâncoveni. În tradiţia poporului român, bradul este un simbol al vieţii, prin verdele veşnic al său. În acelaşi timp, ramurile lui sunt ca o scară care înlesneşte legătura dintre cer şi pământ. Expresia „frumos/ înalt ca un brad“ se potriveşte de minune cu Sfinţii Brâncoveni, mai ales cu înfăţişarea fiilor la vremea martiriului.

Personal, sunt foarte impresionat de lucrările dvs. realizate în tuş pe hârtie şi cu foiţă de aur, cum ar fi „Pescuirea moaştelor şi înhumarea acestora“, sau de cele pe lemn care au fondul cioplit într-un fel anume. Ce simbolizează apa în icoanele Brâncovenilor?

Apa le-a fost Sfinţilor Brâncoveni întâiul mormânt. După martiriu, trupurile lor au fost aruncate în mare. Fondul aurit, vibrat al unor icoane, obţinut prin cioplirea suprafeţei panourilor de lemn, face trimitere în acelaşi timp la adierea Duhului Sfânt şi la murmurul rugăciunii. De asemenea, această clipocire de apă şi Duh aminteşte şi de ploaia binecuvântată care a căzut la Mănăstirea Hurezi, în timpul slujbei de canonizare a Sfinţilor Martiri Brâncoveni, ce a avut loc în 1992 şi a urmat unei perioade lungi de secetă, rar întâlnită în această zonă.

 În albumul „Rădăcini Brâncoveneşti“ mărturisiţi atât de frumos despre „urcarea spre icoană“ a evlaviei dumneavoastră faţă de aceşti martiri, care v-au ţinut în bisericile lor, v-au ocrotit, ajutându-vă să „nu simţiţi povara căii asumate“. Cât de mult v-au schimbat ei viaţa?

Ca restaurator de pictură murală, am avut şansa de a mă apropia de Sfinţii Brâncoveni prin mijlocirea artei brâncoveneşti. Bolniţa Bistriţei Vâlcene, Biserica Fundenii Doamnei din Bucureşti, Mănăstirea Gura Motrului, Mănăstirea Dintr-un Lemn, Mănăstirea Polovragi, Biserica Potecaşilor de la Vioreşti-Slătioara, toate adăpostind tezaure de artă brâncovenească şi postbrâncovenească, au avut un rol important în acest drum. Da, Sfinţii Brâncoveni m-au ţinut la lucru în ctitoriile lor ani de zile. În aceste condiţii, cum să nu te anime bucuria de a le închina icoane? Consider că Sfinţii Brâncoveni m-au ajutat la rânduirea vieţii mele şi la transformarea mea din artist laic în artist iconar.

 Ce ne învaţă martiriul Sfinţilor Brâncoveni pe noi cei de astăzi, care, reci şi înstrăinaţi, uităm uneori de aproapele, ne urâm, ne batjocorim?

Sfinţii Brâncoveni sunt ca un far călăuzitor pentru cei care caută limanul hristic. Ei sunt surprinzător de apropiaţi de contemporaneitate. Situaţia politică de atunci are foarte multe lucruri în comun cu cea de azi. Ieri era Stambulul, astăzi este Washingtonul. Doar atitudinea vizionară a voievodului este mai greu de regăsit azi. Tăria în credinţă a Brâncovenilor, unitatea de grup a martirilor, curajul în faţa morţii sunt  cutremurătoare şi pilduitoare. Brâncovenii au cunoscut mărirea şi au gustat din toate bucuriile şi bunătăţile pământeşti. Când au avut bani, i-au investit în lucruri durabile, consolidând şi modernizând ţara, luminând poporul cu ştiinţa de carte, slăvindu-L pe Dumnezeu prin ridicarea de biserici, cinstindu-i pe înaintaşi. Brâncoveanu a investit pe pământ, căci domn era, dar a investit şi în cer, în jitniţele cele cereşti, căci domn adevărat era! Când li s-a smuls mărirea lumească şi agoniseala pământească, atunci când părea că li s-a luat tot, inclusiv viaţa, ei au rămas cu credinţa. Deci tot bogaţi. De la vlădică la opincă, avem cu toţi ce învăţa de la Sfinţii Brâncoveni!

• Alexandru Briciu:

„Domnia ţării să o aibă până la sfârşitul vieţii“

„Omul neutralităţii veghetoare“

„Au socotit că vor putea să-l surpe“

„În chipul acesta el a ferit ţara de robie“

O condamnare pecetluită de boierii ţării

Închisorile unde au pătimit Sfinţii Brâncoveni

• Doxologia: Irina Nastasiu: “Să ştiţi c-am murit creştin,/ Brâncoveanu Constantin!”

Astăzi, Biserica Ortodoxă Română pomeneşte pe Sfinţii Martiri Brâncoveni: Constantin Voievod cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache. Pe 15 august 1714, chiar în ziua în care urma să împlinească 60 de ani, voievodul Constantin Brâncoveanu a fost decapitat, pentru că a refuzat să se lepede de credinţa creştină. Împreună cu el au fost martirizaţi şi cei patru fii ai săi, alături de sfetnicul Ianache.

Îmbrăcaţi numai în cămăşi, bătuţi, torturaţi şi înfometaţi, cei cinci au fost aduşi în faţa sultanului Ahmed, care le-a cerut să renunţe la creştinism, pentru a-şi salva viaţa. În faţa acestei propuneri, Brâncoveanu a răspuns, fără să mai stea pe gânduri: “De legea creştină nu mă las, căci în ea m-am născut şi am trăit, şi în ea vreau să mor! “

Pe fiii săi, voievodul i-a îmbărbătat cu următoarele cuvinte: “Fiilor, fiţi bărbaţi! Am pierdut tot ce aveam pe astă lume. Nu ne-au mai rămas decât sufletele. Să nu le pierdem şi pe ele, ci să le ducem curate înaintea feţei Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!”.

Acum, soarta le era pecetluită. Sultanul Ahmed a poruncit imediat să le fie tăiate capetele. Cel dintâi a căzut capul sfetnicului Ianache. Apoi, pe rând, au fost decapitaţi Constantin, fiul cel mare al voievodului, apoi Ştefan şi Radu.

icoana de Sorin Efros

Atunci când a sosit rândul lui Matei, mezinul de numai 11 [14] ani, acesta a început să plângă, promiţându-i sultanului că se va face musulman dacă va fi cruţat. Însă Brâncoveanu i-a poruncit să urmeze exemplul fraţilor săi: „Mai bine să mori de o sută de ori, decât să-ţi lepezi credinţa”! Şi copilul a ales jertfa pentru Hristos. Cuprins de linişte, Mateiaş a mers direct către călău şi, aşezându-şi capul pe trunchi, i-a spus acestuia: „Vreau să mor creştin! Loveşte!”. A urmat domnitorul Brâncoveanu, care a plecat la moarte închinându-se şi rostind: “Doamne, fie voia Ta!”.

Condamnat pentru înmulţirea neamului românesc

Cum înţelegem azi jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni? Înrudiţi în seminţie şi în duh cu aceştia, ar trebui să moştenim ceva din curajul şi spiritul de sacrificiu al bravilor martiri. Însă azi, după aproape 300 de ani de la moartea lor mucenicească, oare câţi dintre noi, creştinii mileniului al treilea, mai păstrăm vie credinţa în Dumnezeu şi dragostea de patrie? Câţi am mai avea azi curajul şi demnitatea de a merge la moarte, pentru neam şi credinţă? Câţi dintre noi am avea tăria de a ne jertfi copiii pentru Hristos? Nu cunoaştem răspunsul la aceste întrebări. Însă ştim altceva: că mulţi dintre noi ne trimitem şi azi copiii la moarte, dar nu pentru Hristos, ci ucigându-i prin cumplitul păcat al avortului şi lipsindu-i de lumina dumnezeiescului botez…

Dacă astăzi Occidentul este cel care promovează avortul, pe toate căile, pe vremuri tehnica decimării neamului venea de la Istambul. Prin tributul de copii pe care îl impuneau românilor, turcii au reuşit să ne împuţineze considerabil. Din această perspectivă, moartea Sfinţilor Martiri Brâncoveni trebuie înţeleasă şi sub aspectul luptei şi al jertfei pentru înmulţirea şi propăşirea neamului românesc. O „vină” care trebuia pedepsită neîntârziat de către otomani:

“…Brâncoveanu nu a murit cum se spune. El era un bun creştin şi a avut cu călăul o discuţie despre credinţă, dar a fost condamnat pentru înmulţirea neamului românesc. Când vorbea cu călăul despre ortodoxie, era deja condamnat şi sentinţa oricum se aplica. Nu a fost silit să treacă la mahomedanism. Turcii se mulţumeau cu birul şi peşcheşurile, uneori profanau biserici, dar cam atât (…) Au existat domnitori şi boieri lingăi care au trecut de bună voie la mahomedanism. Dar problema lui Brâncoveanu nu a fost aceasta, ci pâra că înmulţeşte neamul românesc. Sigur că l-a înmulţit. Ca exemplu, el a avut 11 copii, 7 fete şi 4 băieţi. Era bogat şi nu punea biruri grele asupra supuşilor, a creat o viaţă lejeră în Ţara Românească, drept pentru care oamenii au făcut copii. Politicienii de astăzi, miniştri, parlamentari, demnitari sunt criminali pentru că nu grijesc de bunul mers al vieţii poporului, nu se ocupă să creeze o ambianţă, condiţii de a naşte copii. Pruncii nu se nasc pe gârlă. Ei se nasc într-o casă, într-un climat de siguranţă care, din păcate, lipseşte în România.”

(Părintele Nicolae Tănase)

icoana de Sorin Efros

Aruncate în Bosfor, trupurile mucenicilor au fost scoase de câţiva creştini şi îngropate, în mare taină, în mănăstirea Sfânta Panaghia Camariotissa din Halki, lângă Ţarigrad, ctitorie a voievodului. În vara anului 1720, Doamna Maria a adus pe ascuns rămăşiţele soţului său în ţară şi le-a îngropat în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, aşezând peste mormânt o piatră împodobită doar cu pajura ţării, fără nici o pisanie, iar deasupra o candelă de argint. În anul 1992, Biserica Ortodoxă Română i-a declarat sfinţi pe Constantin Brâncoveanu cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache.

Într-o societate asfixiată de libertinaj, fără valori şi moralitate, copleşită de sărăcie şi criză, jertfa Sfinţilor Martiri Brâncoveni reprezintă o chemare la redescoperirea credinţei, la părăsirea păcatelor şi la lupta pentru salvarea sufletului românesc.

Fie ca modelul jertfelniciei Martirilor Brâncoveni să trezească în sufletul nostru valorile demult uitate ale demnităţii, curajului şi conştiinţei naţionale!

„Apoi el se-ntuneca

Inima-i se despica,

Pe copii se arunca,

Îi bocea, îi săruta,

Şi turbând apoi striga:

– Alelei! Tâlhari păgâni,

Alei! Voi, feciori de câini!

Patru fii eu am avut,

Pe toţi patru i-aţi pierdut!

Dar-ar Domnul Dumnezeu

Să fie pe gândul meu:

Să vă ştergeţi pre pământ,

Cum se şterg norii de vânt!

Să n-aveţi loc de-ngropat,

Nici copii de sărutat!

Turcii crunt se oţărau,

Şi pe dânsul tăbărau

Şi zilele-i ridicau…

-Câini turbaţi, turci, liftă rea!

De-aţi mânca şi carnea mea,

Să ştiţi c-am murit creştin,

Brâncoveanu Constantin!”

(din Balada Sfântului Constantin Brâncoveanu)

• TVR/ Liliana Teica: Pe urmele Brâncovenilor la Istanbul. Închisorile şi martiriul

15 august 1714, zi a marelui praznic creştin al Adormirii Maicii Domnului şi zi de un tragism fără seamăn în istoria cruzimii otomane. După luni întregi de chinuri, sfârşeau decapitaţi pe rând cei patru fii ai domitorului şi ginerele său, chiar sub ochii lui Constantin Brâncoveanu, al cărui cap a căzut ultimul. Li se oferise viaţa în schimbul trecerii la mahomedanism, dar, îndemnaţi de voievod, nu s-au lăsat de legea creştină. Se încheia astfel o domnie luminată.

La 300 de ani de la martiriul Brâncovenilor, 2014 a fost declarat Anul Brâncoveanu, un omagiu adus marelui domnitor Constantin Brâncoveanu şi o rememorare a faptelor şi personalităţilor care au marcat epoca sa .

Îndelungata domnie a lui Constantin Brancoveanu, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată tragic în 15 august 1714, a marcat epoca prin amploarea şi însemnătatea  faptelor sale.

Abil diplomat, prin înţelegeri şi corespondenţă dusă în secret faţă de turci, a căror vasală era Ţara Românească, şi cu preţul multor pungi cu galbeni plătite cu generozitate, voievodul a mentinut echilibrul politic la graniţa a trei mai imperii, Otoman, Habsburgic şi Ţarist. Ţara a putut cunoaşte o lungă perioadă de pace, iar ortodoxia, ameninţată de pericolul catolic şi islamic, a fost apărată.

Prin buna administrare a avuţiilor ţării, poporul a cunoscut un trai mai bun. Au progresat agricultura, meşteşugurile, mineritul şi comerţul, iar povara birurilor era pusă mai mult pe cei bogaţi. Şi turcii erau mulţumiţi de haraciul plătit cu regularitate de domnitor, care îşi asigura liniştea domniei cu daruri generoase trimise chiar de Brâncoveanu marilor demnitari ai Înaltei Porţi sau apropiaţilor sultanului.

Iubitor de frumos şi deschis către valorile Renaşterii, Brâncoveanu  a încurajat artele, tiparirea şi răspândirea cărţilor, şi nu doar în Muntenia, ci şi în Transilvania sau în alte ţări vecine. A ctitorit aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate spirituală, într-un stil arhitectural nou, care avea să-i poarte de atunci numele.

icoana de Sorin Efros

Domnitorul, ajutat mult de iscusinţa Doamnei Marica de administrator al marilor moşii şi în negustoria cu vite, şi-a mărit propria avere, pentru care turcii îl numeau Altân Bei, sau Prinţul Aurului. Istoricii spun că Brâncoveanuaduna în fiecare an mai mult de 10.000 de galbeni. Marea sa bogăţie a atras însă invidia otomanilor, dar şi pe cea a boierilor Cantacuzini. Aceştia din urmă i-au pus la cale mazilirea pentru că doreau pe tron pe unul din familia lor.

Voievodul Brâncoveanu a fost acuzat de trădare faţă de Înalta Poartă. Au fost mai multe capete de acuzare, printre care şi marea avere personală sau înţelegerile şi corespondenţa purtată în secret cu marile puteri străine. A fost  îndepărtat de la domnie pe 25 martie 1714, în Săptămâna Patimilor, când solul sultanului le-a anunţat Brâncovenilor firmanul de mazilire.

Domnitorul şi întreaga sa familie, bărbaţi, femei şi prunci, în total 13 prizonieri, au fost duşi la Înalta Poartă (Istanbulul de astăzi, numit pe atunci Ţarigrad, Constantinopol, Stambul sau Înalta Poartă). După un drum greu, de 3 săptămâni, au fost aruncaţi cu toţii în închisoare.

Temuta Temniţă Yedicule

Pe malul Mării Marmara, în capătul de sud al oraşului, era Închisoarea celor Şapte Turnuri sau Temniţa Yedicule.

Ridicată înca din vremea bizantină, Yedicule fusese fortificată de sultanul Mehmed al II-lea, la puţin timp după ce cucerise  Constantinopol, în 1453.

Pe lângă cele patru turnuri care formau Poarta de Aur, sultanul construise încă trei turnuri mai masive.

În cetate erau păstrate tezaurul şi arhiva, iar în turnuri erau  întemniţaţi duşmanii sultanului – vizirii consideraţi trădători,  ambasadorii puterilor care luptau împotiva Turciei  sau voievozii teritoriilor cucerite de otomani. Toţi cei care îl nemulţumiseră pe sultan îşi aşteptau aici moartea.

Zidurile temutei temniţe păstrau urmele inscripţiilor scrijelite de cei ce-şi găsiseră aici moartea.

Au fost executaţi la Yedicule marele vizir Halil Paşa, împreună cu fiii săi, David Megas Komnenos, ultimul împărat din Trebizond, împreună cu fiii săi, regele Simion I al Georgiei. În ziua de 22 mai 1622, la vârsta de numai 17 ani, tânărul sultan Osman a murit sugrumat, căci sângele niciunui sultan nu trebuia vărsat.

În turnul cel mare, Turnul Ambasadorilor, au fost întemniţaţi şi batjocoriţi, din luna aprilie şi până în iulie 1714, domnitorul Constantin împreuna cu fiii săi, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei, alături de Enache, sfetnicul şi ginerele său.

icoana de Sorin Efros

Conform istoricilor, a fost întins pe roată, i s-a pus pe cap un cerc de fier încins, a fost ars cu fierul înroşit pe piept şi pe spate, a fost străpuns în mâini şi în picioare, iar după cumplitele chinuri, turcii i-au smuls semnătura pentru aurul depus în băncile de la Veneţia.

Apoi, în ziua de 15 iunie 1714, bărbaţii Brâncoveni au fost mutaţi din Groapa Sângelui la Ceauş Emini, o altă temniţă din teribila Închisoare a celor Şapte Turnuri, dar mai aproape de lumină. Aici erau închise şi Doamna Marica, Domniţa Bălaşa şi cum­na­ta ei, Anica, soţia lui Constantin, împreună cu fiul lor de doar câteva luni.

Declarate mai întâi roabe şi apoi  condamnate la închisoare pe viaţă, au fost şi ele torturate.

Pe Doamna Maria au adus-o şi la nenumărate schingiuiri ale soţului şi copiilor ei. Ea însăşi a fost chinuită pentru a măr­turisi tot ce ştia despre locul unde se găseau averile fami­liei. Dar, după câteva săptămâni de chinuri, când turcii s-au convins că de la ele nu pot afla nimic despre bani, femeile au fost mutate într-un alt turn.

După o detenţie de aproape un an, femeile au fost răscumpărate la sfârşitul lunii martie 1715, pentru 100 de pungi de aur şi au părăsit Stambulul.

La Yedicule aveau să fie întemniţaţi, zeci de ani mai târziu, mulţi prizonieri francezi, în timpul Războaielor Napoleoniene. Aici a fost închis timp de doi ani, până în 1801, diplomatul-scriitor Francois Pouqueville, de la care a rămas o remarcabilă descriere a închisorii.

Yedicule a rămas închisoare până în anul 1837. Ultimul întemniţat a fost diplomatul rus Obresko, eliberat însă la cererea ambasadorilor străini.

Astăzi, Yedicule este cel mai mare muzeu în aer liber din Istanbul şi găzduieşte concerte în timpul verii.

Despre martiriul Brâncovenilor stă martoră o placă memorială de pe zidurile închisorii:

„În memoria domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a celor patru feciori ai săi, care au fost întemniţaţi la închisoarea Yedicule la începutul secolulul al XVIII-lea, departe de scumpa lor patrie. Şi întru statornica amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc“.

Martiriul Brâncovenilor

La 15 August 1714, de Sfânta Maria Mare, Constantin Brâncoveanu, fiii săi şi Enache au fost duşi la locul de osândă. Ziua fusese aleasă anume de otomani. Ştiau că era o mare sărbătoare creştină, ziua în care Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani, precum şi onomastica soţiei sale, Marica.

Erau acolo şi sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, ambasadorii creştinătăţii apusene, de la Veneţia, din Franţa, Anglia şi din Imperiul Habsburgic, dar şi din Rusia, alături de mulţi oameni de rând. Muntenilor li s-a îngăduit să spună o ultimă rugăciune în genunchi, iar apoi sultanul le-a oferit iertarea şi viaţa dacă trec la mahomedanism.

Anton-Maria Del Chiaro, secretarul domnitorului, nota mai târziu despre răspunsul demn al Voievodului:

“Împărate! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea creştină nu mă las! În ea m’am născut şi am trăit, în ea vreau să mor. Pământul ţării mele l-am umplut cu biserici creştineşti şi, acum, la bătrâneţe, să mă închin în geamiile voastre turceşti? Nu, Împărate! Moşia mi-am apărat, credinţa mi-am păzit. În credinţa mea vreau să închid ochii, eu şi feciorii mei“.

icoana de Elena Murariu

Apoi şi-a încurajat copiii:

“Fiilor, aveţi curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pământească. Nu ne-au mai rămas decât sufletele, să nu le pierdem şi pe ele, ci să le aducem curate în faţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Să spălăm păcatele noastre cu sângele nostru!“

Sultanul a dat semnalul execuţiei şi primul a fost decapitat vistiernicul Enache Văcărescu, apoi pe rând fiii Constantin, Ştefan şi Radu, în timp ce tatăl urmărea totul înmărmurit de durere. Doar Matei, de doar 12 [14] ani, a avut un moment de slăbiciune şi, speriat, i-a cerut sultanului iertarea, făgăduind că se va face mahomedan. Constantin l-a îmbărbătat cu lacrimi în ochi spunându-i că

„din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa; mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ“.

Şi Matei şi-a acceptat martiriul cu vorbele:

“Vreau sa mor creştin. Loveşte!“.

icoana de Elena Murariu

Ultimul a căzut capul domnitorului.

A fost o execuţie fără seamăn în istoria cruzimii otomane.

“La capătul celei mai zguduitoare tragedii, ce nu are pereche în analele sângeroase ale sultanilor de odinioara, numai atunci s-a pus capăt celor mai straşnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc”. (Nicolae Iorga)

Şi Andrea Memno, plenipotenţiarul veneţian la Ţarigrad, cum mai era numit atunci Constantinopolul, a fost de faţă la scena execuţiei domnitorului Constantin Brâncoveanu şi a membrilor familiei sale. În scrisoarea sa către dogele Veneţiei raporta groznicele momente:

“Doamne! Pana-mi tremură când vă scriu Excelenţă. Ceea ce am văzut… Mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş tânăr tinerel rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său... Gâdele stropit de sângele creştinesc, face un salut Sultanului Ahmed şi se retrage. Sultanul însoţit de plenipotenţiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridică să plece. Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi spuse Sultanul că regretă acum ceea ce a săvârşit…“

icoana de Sorin Efros

Trupurile au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele “purtate în prăjini” pe uliţele cetăţii şi înfipte la o poartă a Seraiului, iar după trei zile aruncate şi ele în mare.

Doamna Maria a aflat îngrozitoarea veste în închisoare. Cu ajutorul Patriarhiei Constantinopolului şi al unor creştini pioşi a reuşit să ducă trupurile neînsufleţite la Halki, într-o veche mănăstire zidită de împăratul Ion Paleologul. După ce Doamna Maria, fiica şi nora sa au reuşit să scape din temniţă răscumpărându-se cu sute de galbeni luaţi cu dobândă de la negustorii din Stambul, şi după un an şi jumatate de exil în Caucaz, au ajuns la în cele din urmă înapoi la Bucureşti. Abia în 1720 a reuşit Doamna Marica să aducă în ţară şi osemintele domului martir Constantin Brâncoveanu.

Deşi mormântul din Mănăstirea Hurezi, ctitorită de Brâncoveanu, aştepta trupul voievodului, acesta a rămas gol. Convinsă că turcii îi vor căuta trupul în acel loc pentru a-l pângări, văduva domnitorului a  înmormântat osemintele în Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, unde se află şi astăzi.

Doamna Maria s-a stins în Bucureşti, în decembrie 1729, şi a fost înmormântată alături de domnitorul Constantin Brâncoveanu.

Martirii brâncoveni au fost canonizaţi de Biserica Ortodoxă Română în 1992 sub numele de Sfinții Mucenici Brâncoveni şi sunt în fiecare an veneraţi în data de 16 august.

• Jurnalul: Bucureşti 555. 300 de ani de la martiriul domnitorului Constantin Brâncoveanu

“ Duminică, 15 august, de dimineaţă, s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi al unui boier care îi era vistier…”

Dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Munteniei în anul 1688 după moartea unchiului său, Şerban Vodă Cantacuzino. Iubitor de ţară şi apărător al dreptei credinţe, ctitor de biserici şi mănăstiri,

“a purtat grijă pentru toţi românii din cele trei Principate şi în special pentru românii transilvăneni, aflaţi sub stăpânire habsburgică. Un om de o evlavie şi o moralitate ireproşabile, tată a unsprezece copii, căsătorit cu Maria Doamna, fiica lui Neagoe şi nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti, a întrecut pe toţi domnii creştini prin martiriul său, al celor patru feciori ai săi şi al sfetnicului Ianache Văcărescu”,

spune părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, paroh al Bisericii Sfântul Gheorghe Nou, lăcaş de cult în care se află mormântul şi sfintele moaşte ale domnitorului martir şi ale fiilor săi. Bănuit de turci că ar trata pe ascuns împotriva lor cu habsburgii şi ruşii, sub imperiul uneltirilor continue ale mai multor boieri, între care şi Cantacuzinii, otomanii i-au pus gând rău. Îl invidiau pentru averea pe care o avea, iar

“lăcomia fără saţ a Sultanului Achmet nu pierea din vedere pe Brâncoveanu, supusul lui, poreclit de popor Altân-Bei, adică Prinţul Aurului (…)”

după cum subliniază secretarul personal al domnitorului Anton Maria Del Chiaro Fiorentino în scrierile sale “Revoluţiile Valahiei”, accentuând asupra faptului că

“Sultanul, de acord cu marele vizir, a hotărât o năprasnică exterminare a ambelor familii, Brâncoveanu şi Cantacuzino, şi că pregătise lista celor ce trebuiau să piară ca rebeli  faţă de Poartă”.

Sfârşitul tragic al dreptcredinciosului Voievod a fost presimţit de fiica cea mare, Stanca. Pe patul de moarte, după cum mărturiseşte Anton Maria Del Chiaro, fata cea mare a domnitorului, Stanca,

“în agonie, chemă pe Doamna, mama ei, şi surorile ei, arătându-le, halucinând, o ceată de turci care smuceşte de grumaz pe tatăl ei, vroind să-l ducă la Constantinopol”.

În martie 1714, Vodă Brâncoveanu avea să întâmpine cu demnitate şi tristeţe cele mai mari încercări, pe care le-a consemnat în ultima scrisoare pe care a adresat-o Patriarhului Ierusalimului, Hrisant Nottara, chiar la 25 martie 1714 (la Praznicul Bunei Vestiri):

«Ieri, la 24 ale acestei luni, viind aici cu firman un oarecare Mustafa-Aga, Hambar-Emini, a adus şi mazilirea noastră, şi cu poruncă de aşa cuprins, ca să ne ducă la Ţarigrad cu soţia şi copiii şi ginerii noştri. Această întâmplare fireşte că este prea plină de jale şi de tulburare; dar, deoarece cunoaştem că a venit din multele noastre păcate, facă-se voia Lui cea sfântă. Iată că şi noi ne gătim şi după puţine zile plecăm. Şi Dumnezeu să ne ajute. Deşi toată boierimea noastră strigă şi cere să vie cu noi, totuşi nu ştim ce va ieşi. Şi sfintele-ţi rugăciuni să fie cu noi în toată viaţa».”

Detronat şi acuzat că ar fi hain (rebel), dreptcredinciosul domnitor nu protestează aflând că domnia i-a fost încredinţată lui Ştefan Cantacuzino. Un moment emoţionant este redat de secretarul domnitorului în “Revoluţiile Valahiei”:

“Ce privelişte rară! Ce schimbare unică! În acelaş timp, doi Voievozi în aceiaşi Curte: unul depus, iar altul, cum susţine toată lumea, impus. Pe acelaş teatru, două scene, cu totul opuse: aceia a Principelui Cantacuzino, plină de veselie şi jubilare, fiecare din aderenţii săi hrănind speranţe; dincolo tristeţă şi consternare...(…) Principele Ştefan, după primirea omagiilor, trecu în apartamentul lui Brâncoveanu pe care-l asigură de surprinderea întronării sale fără voe, precum şi de calităţile ce recunoaşte fostului Voevod. În timpul acestei întrevederi am remarcat că Cantacuzino sta în picioare, iar Brâncoveanu, care şedea, având cuca pe cap, îi răspunse cu politeţea sa cunoscută că: e mai bine că domnia a fost încredinţată lui decât unui străin”.

icoana de Elena Murariu

În Vinerea Mare a anului 1714, Vodă Brâncoveanu avea să părăsească Bucureştii. Pleca, fără voie, dar fără să se împotrivească, de la Curte, spre a înfrunta cumplita moarte. A fost condus de noul domn la caretă. Pe scări, i-a spus:

“Finule Ştefan, dacă aceste nenorociri sunt dela Dumnezeu pentru păcatele mele, facă-se voia lui. Dacă sunt fructul răutăţii omeneşti pentru pieirea mea, Dumnezeu să-i ierte pe duşmanii mei, dar păzească-se de mâna teribilă şi răsbunătoare a judecăţii divine.” (Anton Maria Del Chiaro Fiorentino – “Revoluţiile Valahiei”).

“La Constantinopol, Constantin Brâncoveanu a fost aruncat în tenebroasa închisoare Edicule (Yedi-Kule), a celor Şapte Turnuri, unde a fost bătut şi schingiuit aproape trei luni. (…) Brâncovenii au fost supuşi la torturi inimaginabile. Suferinţele şi chinurile lor au continuat  pentru toţi şi după mutarea la închisoarea Bostangi Basa, destinată demnitarilor turci. Torturile nesfârşite se datorau şi pârelor venite din ţară, din partea unor familii de boieri, ce alimentau lăcomia turcilor, ce considerau că domnitorul, supranumit de ei «Altân Bei», ar poseda averi fabuloase”,

explică părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru în lucrarea “Mormântul Sfântului Constantin Brâncoveanu”, Editura Basilica, 2014.

La 15 August 1714, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dreptcredinciosul domnitor Constantin Brâncoveanu împlinea 60 de ani şi sărbătorea 40 de ani de căsnicie. A fost scos din temniţă, dimpreună cu fiii săi şi cu sfetnicul Ianache, şi duşi la locul numit Ialy Chisc, unde şi-au primit cununile muceniciei.

Andrea Memmo, plenipotenţiarul Veneţiei la Înalta Poartă, descrie într-un răvaş emoţionant momentul mazilirii [martirizarii]:

(icoana de Sorin Efros)

«Fiii mei! Iată toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă sufletele! Staţi tari şi bărbăteşti, dragii mei, şi nu băgaţi în seamă moartea. Priviţi la Hristos, Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit! Credeţi tare întru aceasta şi nu vă mişcaţi, nici vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică!».

La aceste cuvinte, Ahmed se făcu ca un leu turbat şi porunci să li se taie capetele. Gâdele înfiorător ridică securea şi capul marelui vistiernic Văcărescu se rostogoli pe pământ. Apoi începu cu uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Când gâdele ridică securea la capul celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, numai de 12 ani, acesta se îngrozi de spaimă. Sărmanul copilaş, văzând atâta sânge de la fraţii săi şi de la Văcărescu, se rugă de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, domnul Brâncoveanu, al cărui cap a cazut la urmă, înfruntă pe fiul său şi zise:

«Mai bine să mori în legea creştinească decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ».

Copilaşul ascultă, ridică capul şi cu glas îngeresc zise gâdelui: «Vreau să mor creştin! Loveşte!». În urmă ucise şi pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, până-mi tremură când scriu execuţia ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva şi să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr, tinerel, rostogolindu-se pe jos, lângă capul părintelui său, care se apropie de al părintelui, părând a-l îmbrăţişa!”.

“Trupurile mucenicilor au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele lor au fost purtate triumfal în suliţe pe străzile Constantinopolului, după care au fost expuse la poarta Seraiului şi apoi aruncate şi ele în mare. Câţiva creştini evlavioşi au cules din valurile mării rămăşiţele pământeşti ale Brâncovenilor şi, în taină, le-au îngropat în biserica Mănăstirii Panaghia Kamariotissa de pe Insula Halki, zidită de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul, rezidită de Sfântul Constantin Brâncoveanu”, subliniază în volumul amintit părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru.

Soţia domnitorului, Maria, şi ceilalţi membri ai familiei rămaşi în viaţă au rămas, închişi, la Constantinopol, până în martie 1715, fiind apoi exilaţi la Kutai, pe ţărmul răsăritean al Mării Negre, până în 1716. Atunci au fost eliberaţi şi au putut reveni în Ţara Românească. În anul 1720, doamna Maria a adus în ţară osemintele muceniceşti ale soţului său, acestea fiind înmormântate în Biserica Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti.

“Prin purtarea de grijă a doamnei Maria Brâncoveanu, a fost aşezată deasupra mormântului, aflat în partea dreaptă a naosului bicericii, o lespede de marmură albă (…). De o importanţă deosebită este faptul că Doamna Maria Brâncoveanu a pus deasupra mormântului soţului ei o candelă lucrată în argint filigranat, deosebit de frumoasă, iar pe marginea de sus a bulbului din mijloc a lăsat o inscripţie cu litere chirilice, însemnând de fapt pisania pe care nu au putut să o scrie pe piatra mormântului:

«Această candelă, ce s-au dat la Sveti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna mării sale, Mariia, carea şi Măriia sa nădăjduieşte în Domnul, iarăşi aici să i să odihnească oasele. Iulie, în 12 zile, leat 7228 (1720).»“,

mai spune părintele profesor Emil Nedelea Cărămizaru, parohul Bisericii Sf. Gheorghe Nou, sfânt locaş în care, anul acesta, la marele praznic al Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena, moaştele martirilor Brâncoveni, într-o emoţionantă procesiune religioasă, au fost aşezate într-o raclă din argint aurit, spre închinare.

***

PARACLISUL SFINTILOR MARTIRI BRANCOVENI (AUDIO)

– in 2 versiuni: Nectarie Protopsaltul si Tronos:

DOCUMENTARE TVR dedicate “Anului Brancoveanu”:

“Candela”, “Cadere spre Cer”, “Aceasta poarta a crestinatatii”:

Va mai recomandam: