Experienta SFASIERII LAUNTRICE, ASUMAREA VULNERABILITATII, A RANILOR SI A NEPUTINTELOR in comunitatea Bisericii si in responsabilitatea slujirii preotesti. PUTEREA ADEVARATA IZVORASTE DIN SLABICIUNE. “Menirea noastra nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, NU DE A FI PERFECTIONISTI…”

“În loc să pretindem că suntem echilibraţi, ar tre­bui să ne acceptăm cu toţii sfâşierile lăuntrice; în loc să ne prefa­cem că suntem sănătoşi, ar trebui să recunoaştem că suntem bol­navi”.

Slujirea pastorală şi sfâşierile lăuntrice ale omului

Vindecarea inimii şi a lumii

(i) Introducere

Pocăinţa şi mărturisirea sunt strâns legate de slujirea apos­­tolică. Autoritatea slujirii în numele Domnului Iisus Hris­­tos Cel răstignit şi înviat se întemeiază pe crucea lui Hris­­­tos:

Noi Îl propovăduim pe Hristos Cel răstignit (I Co­rinteni 1, 23),

spunea Sfântul Apostol Pavel, adău­gând:

Dumnezeu Şi‑a ales pe cele nebune ale lumii, ca să‑i ruşineze pe cei înţelepţi; Dumnezeu Şi‑a ales pe cele sla­­be ale lu­mii, ca să le ruşineze pe cele tari; Dumne­zeu Şi‑a ales pe cele de neam de jos ale lumii, pe cele dis­pre­­ţuite, pe cele ce nu sunt, ca să le facă de nimic pe ce­le ce sunt, aşa ca nici un trup să nu se laude în faţa lui Dum­nezeu (I Corinteni 27‑29).

Este necesar ca preoţii creştini şi întreg clerul hirotonit să înveţe să recunoască autenticitatea – şi deci autorita­tea – neputinţelor şi rănilor omului, nu pe cea a forţelor aces­tuia. În loc să pretindem că suntem echilibraţi, ar tre­bui să ne acceptăm cu toţii sfâşierile lăuntrice; în loc să ne prefa­cem că suntem sănătoşi, ar trebui să recunoaştem că suntem bol­navi. Adevărata forţă lăuntrică, adevăratul echi­libru şi ade­vărata sănătate vin numai în urma vin­de­că­rii nepu­tinţelor, a deteriorării lăuntrice şi a bolilor de tot felul – iar pentru a ne vindeca de toate acestea e ne­vo­ie să recunoaştem mai întâi că ele există. Chiar atunci când se înfăţişează înaintea oamenilor cu demnitatea chi­pu­lui lui Dumnezeu pe care fiecare făptură umană îl poar­tă în adân­cul fiinţei sale, slujitorii hirotoniţi ai Bi­se­ri­cii – dis­­ci­poli ai Mântuitorului Hristos – se cuvine să îngenun­che­ze lăuntric cu pocăinţă sinceră şi să se roage cu nă­dej­de neclintită Dumnezeului Treimic.

Cum ar trebui să îmbrăţişeze diaconii, preoţii şi epis­co­pii Bise­ricii sfâşierile lăuntrice ale oamenilor? Cum să‑i facem pe cei din jurul nostru să înţeleagă aceste sfâ­şi­eri? Cum să‑i ajutăm pe credincioşi să înveţe dintr‑o ast­fel de înţelegere şi să evolueze lăuntric? Iată câteva din întrebările la care vom încerca să răspundem în cele ce urmează.

Majoritatea clericilor Bisericii Ortodoxe se confruntă cu problema „rolului” lor în contextul slujirii pastorale. Oamenii Bisericii se simt „chemaţi” să facă anumite lu­cruri, dar ajung să se implice în alte activităţi. Unii devin organizatori eficienţi, alţii se perfecţionează în oficierea sluj­belor bisericeşti, alţii se dedică învăţământului teolo­gic, alţii se concentrează asupra consilierii pastorale. Câ­ţi­­va dintre ei (prea puţini, însă) se consacră domeniului asis­­tenţei sociale sau al misionarismului activ, mergând în mijlocul unor comunităţi diferite de comunitatea în care s‑au format pentru a da mărturie de­spre Evanghelia lui Hristos. Mulţi dintre aceştia ajung să aibă simptome de epuizare emoţională şi spirituală, iar unii se simt chiar de­cepţionaţi – mai ales de aspectele „politico‑instituţio­na­le” ale slujirii ecleziale. Toţi însă doresc să obţină suc­­cese reale într‑un domeniu sau altul de activitate slu­ji­toa­re, străduindu‑se să contribuie cu rezultate pozitive la bi­nele comun al Bisericii.

Uneori, când dificultăţile şi exigenţele slujirii pasto­ra­le par covârşitoare, imaginea crucii se estompează. În ase­menea condiţii, slujitorii Bisericii, dar nu numai ei, ci toţi creştinii – pentru că toţi creştinii sunt chemaţi la slu­ji­rea aproapelui într‑un fel sau altul – uită semnificaţia ma­joră a smereniei şi a vulnerabilităţii în viaţa creştină. Vo­caţia pastorală izvorăşte din cruce şi duce către cruce; ea se identifică pe deplin cu Trupul frânt al lui Hristos. Che­­marea preotului nu este numai aceea de a oficia Sfânta Li­tur­ghie, ci şi de a contribui la realizarea transformării lă­­untrice a acestei lumi căzute şi a echilibrului ei existen­ţi­al. În noaptea dinaintea teribilelor Sale Patimi, Hristos Domnul le‑a spus ucenicilor Săi:

V‑am dat vouă pildă, ca şi voi să faceţi aşa cum am făcut Eu cu voi (Ioan 13, 15).

Autoritatea preotului nu se limitează doar la frângerea pâi­nii şi a oferirii ei dimpreună cu vinul din Sfântul Po­tir în timp ce rosteşte rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt – ci constă, în egală măsură, în ascultarea poruncii de a face aşa cum a făcut Hristos, Care Şi‑a dat Trupul şi Sân­gele pe cruce. Deşi în lumea noastră puterea se ex­pri­mă şi se menţine prin lupta de supravieţuire a celui mai bi­ne înzestrat pentru această luptă, nu tot aşa va fi între voi (Matei 20, 26). Puterea Împărăţiei cerurilor re­zidă în for­ţa de a se oferi pe sine însuşi drept jertfă, ase­menea Ce­lui care a spus:

Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu [care se dă pentru voi]. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, care pentru [voi şi pentru] ­mulţi se varsă spre iertarea păcatelor (Matei 26, 20‑30; Luca 22, 14‑22).

Atunci când Hristos Domnul a poruncit:

Aceas­ta să faceţi întru pomenirea Mea (Luca 22, 19),

El a in­sti­­tuit un mod de viaţă, nu numai o slujbă liturgică. Întru po­­menirea Lui, întru imitarea Lui, întru urmarea Lui, să ne oferim şi noi oamenilor aşa cum S‑a oferit El. Deşi este o îndatorire simplă, ea nu e deloc uşoară.

Pentru unii oameni, conceptele de vulnerabilitate, de­te­­riorare sau sfâşiere lăuntrică pot să pară concepte ne­ga­tive; ele pot chiar să‑i descurajeze. Cu toate acestea, no­ţiu­nea de preot ca „tămăduitor rănit” care‑şi conştientizează propriile slăbiciuni devine, mai presus de orice, cel mai autentic prilej de a primi puterea dumnezeiască, între­­gind şi amplificând noţiunea de autoritate pastorală în­tru slujire (diakonia). Iată cum descria Henri Nouwen (†1996) această complexă axiomă duhovnicească:

„Tran­s­­­for­­marea propriilor răni sufleteşti în sursă de vin­decare [a ră­nilor celorlalţi] nu presupune o împărtăşire super­fi­cia­lă a durerilor personale, ci voinţa constantă de a în­ţe­le­ge că suferinţele personale izvorăsc din adâncul condi­ţiei uma­ne, care este comună tuturor oamenilor.”¹⁶

A fi sfâşiat lăuntric este o experienţă general umană. Pri­vind lucrurile din perspectivă ascetică creştin‑orto­do­xă, conştiinţa propriei nedesăvârşiri şi destrămări lă­un­tri­ce poate deveni, în mod paradoxal, atât o sursă de bine­cu­vân­tare sufletească, cât şi un temei al vocaţiei pas­to­ra­le. Pen­tru a înţelege acest paradox, vom analiza noţiunea de des­­trămare lăuntrică în lumina următoarelor trei realităţi in­ter­­dependente:

1) realitatea păcătoşeniei perso­nale;

2) realita­tea sfâşierilor fizice şi afective;

3) realita­tea condiţiei post­lapsariene [de dupa caderea lui Adam; adamice, cazute – n.n.] a cosmosului.

În legătură cu prima rea­li­ta­te, aş dori să subliniez faptul că recunoaşte­rea păcatelor ne va înlesni comuniunea cu Dumnezeu numai dacă vom evi­ta aşa‑numitul „cult al evlaviei [false, formaliste – n.n.]”; a doua realitate presu­pune că acceptarea propriilor nepu­tinţe va duce la înţelegerea faptului că aparţinem unul altuia numai dacă vom evi­ta aşa‑numitul „cult al perfec­ţiunii”; a treia realitate postulează că asumarea responsa­bilităţii noastre faţă de distorsionarea imaginii lumii în care trăim va facilita o re­laţie profund autentică cu această lume numai dacă vom evita aşa‑numitul „cult al orgoliului”.

Deşi aceste trei realităţi constituie axa principală a vo­ca­ţiei, identităţii şi autorităţii pastorale, repre­zentanţii cle­rului se feresc să le abordeze, în principal pen­tru că ele nu sunt nici simple, nici plăcute. Cred cu tă­rie că toţi cei ce nădăjduiesc să fie martori şi mărturisitori ai Evan­ghe­liei lui Hristos sunt chemaţi să‑şi înţeleagă pe deplin im­perfecţiunile şi rănile sufleteşti de care sunt chi­nuiţi lă­un­tric şi din pricina cărora îi chinuiesc şi pe cei din jurul lor. În acest fel, ei vor putea să‑i ajute şi pe ceilalţi să‑şi în­ţeleagă frângerile lor. Sămânţa unei vieţi noi este se­mă­na­tă adânc în brazdă numai după ce pământul a fost săpat şi udat. Poetul en­glez Wil­liam Butler Yeats spunea:

„Nu poa­te fi unic, tea­făr şi pe deplin intact/Decât ceea ce a fost mai întâi sfâ­şiat”...

(ii) Păcatul şi sfâşierile lăuntrice

Poate că printre cauzele principale care ne fac să ne fie ruşine de slăbiciunile, insuccesele şi păcatele noas­tre sunt teama de ele şi jena pe care ne‑o provoacă – fi­ind­că nu înţelegem că, în virtutea minunatei iubiri a lui Dumnezeu‑Tatăl în Dumnezeu‑Fiul, acestea sunt de fapt pri­­le­juri de a dobândi puterea cea dumnezeiască, cea care se desăvârşeşte în slăbiciune (II Corinteni 12, 9). Re­ti­cen­ţa noas­tră de a ne recunoaşte slăbiciunile şi a pro­gresa neînfri­caţi prin credinţă, asemenea Sfântului Apostol Pa­vel, ca­re spunea că el este „cel dintâi dintre păcătoşi”, re­flec­tă şi promovează o falsă smerenie şi o in­dependenţă gre­şit în­ţeleasă. În loc să ducă la o solidari­tate inter­uma­nă mai profundă şi la acea interdependenţă în faţa unui ade­văr care ne poate elibera, frica, ruşinea şi sfiala aşa‑zis „evlavioasă” duc, în cele din urmă, la de­strămarea co­munităţii credincioşilor şi la dezintegrarea sufletelor noastre.

Acesta este punctul în care Biserica ne oferă o alter­na­ti­vă dătătoare de viaţă. Biserica ne identifică drept oa­meni care depind unul de celălalt şi de Dumnezeu. Ca Bi­se­rică, sun­tem o „comunitate de sfinţi” care şi‑au recu­nos­cut pă­ca­tele. Suntem mădulare ale „Bisericii lui Hris­tos”, al că­rui Trup se frânge şi al cărui Sânge se var­să pe al­tarul aces­tei lumi pentru mântuirea tuturor oamenilor. Deşi sun­tem nedesăvârşiţi şi perfect conştienţi de aceas­ta, ştim că Dumnezeu este desăvârşit şi că ne iubeşte. Prin urmare, co­munitatea credincioşilor îl întâm­pină cu bu­­curie pe fie­ca­re om, cu toate neputinţele şi su­ferinţele lui, spri­ji­nin­du‑l cu înţelegere:

Şi dacă un mă­dular sufe­ră, toate mă­du­larele suferă împreună; şi dacă un mădular este slăvit, toa­te mădularele se bucură împre­ună (I Co­rin­teni 12, 26).

În acelaşi timp, trăim în contextul unei culturi care pu­ne un accent deosebit pe independenţă. Ni se spune me­reu că tre­buie să ne descurcăm singuri pentru a ne putea nu­mi cu adevărat „independenţi”. Societatea noastră apu­sea­nă, care nu doreşte să fie dezamăgită, ne îndeamnă mereu spre independenţă; dependenţa este considerată un rău de care trebuie să ne ferim. A fi dependent echiva­lea­ză cu a fi slab; doar copiii, vârstnicii sau bolnavii „au drep­tul” să fie dependenţi. Dependenţa, chipurile, în­seam­nă nepu­tinţă şi este un indiciu de disconfort şi de boală.

Dincolo de aceste mesaje socio‑culturale, tradiţia Bi­se­ricii arată că, într‑un mod cu totul tainic, devenim mai întregi atunci când recunoaştem că suntem fragmentaţi sau in­compleţi şi atunci când înţelegem că ne lipseşte o com­ponentă semnificativă. Paradoxul este că ni se oferă pri­le­jul de a câştiga mult mai mult atunci când pierdem ce­va ori pe cineva care ne este drag sau când renunţăm la ce­va sau la cineva care ne este drag – fie în mod vo­lun­tar (prin dis­ciplină sau efort ascetic), fie în mod in­voluntar (prin moar­te, divorţ sau orice altă formă de frângere lă­un­trică, zdrobire a inimii sau depresie). Numai atunci când mărturi­sim golul din sufletul nostru dobândim pli­nă­tatea lăun­tri­că a paharului care se revarsă [cf. Psalmi 22, 6]. Numai atunci când suntem suficient de curajoşi pen­tru a ne desprinde de prejudecăţi şi a ne re­cunoaşte li­mi­tele, defectele şi necesitatea de a fi ajutaţi întrezărim potenţialul şi făgăduinţa de a deveni de ne­în­vins în Hristos:

“Iată, taină nouă vă spun vouă: nu toţi vom muri, dar toţi ne vom schimba, deodată, într‑o clipire de ochi, la trâm­­biţa de apoi. […] Iar când acest trup stricăcios se va îm­­brăca în nestricăciune şi acest trup muritor se va îm­bră­ca în nemurire, atunci va fi cuvântul care este scris: „Moar­tea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moar­­te, biru­inţa? Unde îţi este, moarte, boldul?” (I Co­rin­teni 15, 51‑52; 54‑55).

Cu câtva timp în urmă, fiul meu cel mic, Iulian, a citit o carte intitulată Partea care lipseşte, scrisă de Shel Sil­ver­stein, un binecunoscut autor de cărţi pentru copii. În această carte este vorba despre un cerc din care lip­seşte o par­te, aşa că cercul se hotărăşte să călătorească în lung şi‑n lat prin lume în căutarea părţii care‑i lipseşte. Imperfecţiunea aceasta îl împiedică să se deplaseze repede. Mer­­gând foarte încet, el are prilejul să se bucure în voie de tot ce vede în jurul lui: să admire florile şi oceanele, să stea la taifas cu fluturii şi cu viermii, să se încălzească la soa­re, să se învioreze pe timp de ploaie şi zăpadă. Când, în cele din urmă, găseşte partea care‑i lipseşte, cercul în­ce­pe să se rostogolească foarte repede – mult prea repede pen­tru a mai putea observa sau aprecia ceva din locurile pe unde trece. Atunci se opreşte la marginea drumului, la­să acolo partea care‑i lipsise (şi pe care o căutase pre­tu­tin­­deni în lume) şi pleacă mai departe, bucurându‑se că n‑o mai are!

Ironia este că, atunci când ne căim de greşelile săvâr­şi­te, nouă nu ni se cere să căutăm partea care ne lipseşte, ci sun­­tem chemaţi să căutăm lucrul care „trebuie” (cf. Luca 10, 42), mărgăritarul de mare preţ (Matei 13, 45‑46), pe Hristos Domnul şi Mântuitorul nostru. Când Îl des­co­pe­rim, ne descoperim pe noi înşine cei adevăraţi în se­me­nii noştri, în comunitatea oamenilor din jurul nos­tru, în Bi­se­rica din care facem parte – care este Tru­pul lui Hristos în lume.

În comunitatea bisericească, cei slabi şi vulnerabili sunt absolut necesari şi foarte preţioşi. Dumnezeu a rându­it ca din Trupul lui Hristos să facă parte toţi oamenii – fie­care dintre ei având un rol anume şi o importanţă deo­se­­bită. Fiecare persoană contribuie la consolidarea co­mu­ni­tăţii divino‑umane, nu numai printr‑o slujire aparte, ci şi prin simplul fapt că fiecare dintre noi purtăm acelaşi mis­­ter sfânt în adâncul fiinţei noastre. Sfântul Apostol Pa­vel vorbea despre toate acestea cu multă elocinţă:

Sunt multe mădulare, însă un singur trup. Şi nu poa­­te ochiul să‑i zică mâinii: „N‑am trebu­inţă de tine!” Sau, tot aşa, capul să le zică pi­cioarelor: „N‑am trebu­in­ţă de voi!” Dimpo­trivă, cu mult mai mult: mădularele tru­pului so­cotite a fi mai slabe sunt mai trebuincioase; şi pe cele ce ni se par că sunt mai de necinste ale tru­pului, pe acelea cu mai multă cinste să le îmbră­căm, şi cele ne­cu­­viincioase ale noastre să aibă parte de mai multă cuviinţă, de care cele cuviin­cioase ale noastre nu au ne­voie. Căci Dumnezeu a întocmit astfel trupul, dând mai multă cin­stire celui căruia îi lipseşte, ca să nu fie dezbi­nare în trup, ci mădularele să se îngrijească deopotrivă unele de al­tele (I Corinteni 12, 20‑25).

Ecclesia este locul unde recunoaştem că menirea noas­­tră nu e de a fi invincibili, ci vulnerabili, nu de a fi perfecţio­nişti, ci de a fi desăvârşiţi întru milostivire, pre­cum Ta­tăl nostru „Cel ceresc desăvârşit este” (cf. Matei 5, 48 – in­terpretat în duhul celor afirmate în Luca 6, 36: Fiţi mi­los­tivi, precum şi Tatăl vostru este milos­tiv).¹⁷ În Sfânta Liturghie (care înseamnă „împreună‑lu­crare”) în­vă­ţăm să ne împărtăşim vieţile unii altora (koinonia), să mul­ţumim îm­preună (eucharistia), şi să luăm aminte (anam­nesis) la cât de mult ne iubeşte Dum­nezeu. Sfânta Liturghie începe în templul ceresc, de unde cu­prin­de întreg pământul pe ca­re urmăreşte să‑l trans­forme în­tr‑un templu, aşa cum ur­mă­reşte să transforme viaţa noas­tră într‑un templu de slu­ji­re a Dumnezeului Cel adevărat.

În Sfânta Liturghie abundă referiri pertinente la im­per­fecţiunile noastre; ni se vorbeşte de multe ori de­spre în­frângerile noastre, neglijenţele noastre, învârtoşa­rea ini­­milor noastre – nu pentru că nu ne‑am da seama de ele sau pentru că Biserica s‑ar bucura să le contemple, ci pen­­tru că ele sunt reale şi pentru că nu ne putem con­frun­ta cu ele decât împreună cu ceilalţi membri ai comunităţii şi nu le putem birui decât împreună cu ei. Dacă noi con­si­­derăm că Evangheliile sau slujbele liturgice conţin cri­tici, judecăţi de ordin etic sau sancţionări la adresa noas­tră înseamnă că interpretăm greşit mesajul evanghelic, ca­re se adresează celei mai nobile şi mai alese părţi a omu­lui. Mesajul evanghelic e un mesaj de comuniune şi dra­goste – o dragoste autentică şi nepreţuită. Dacă vom ac­cepta să ne confruntăm cu această dragoste, dacă ne vom contempla cu îndrăzneală nedesăvârşirea şi slă­bi­ciu­ni­le, vom păşi pe calea spre vindecare lăuntrică şi spre o no­uă viaţă. Potrivit Păstorului lui Herma, aceasta este „înţele­gerea cea mare”, adică pocăinţa.¹⁸

Din nefericire, mesajul evanghelic este adeseori um­brit de un pietism nesănătos care predomină în rândul cle­ricilor, în principal datorită faptului că aceştia îi con­si­de­ră pe oameni vinovaţi de păcatele şi de slăbiciunile lor şi, ca atare, „vrednici” de pedeapsă. În acelaşi timp, noi, cle­ricii, că­utăm să ne ascundem imperfecţiunile şi în­frân­ge­rile, pro­iectând asupra celor din jur o imagine falsă de­spre ade­vărata noastră faţă şi ajungând să ne păcălim chiar şi pe noi înşine uneori. Ni se pare că trebuie să fim pu­ter­nici în ochii celor pe care‑i păstorim şi ne simţim obli­gaţi să le vindecăm rănile şi să le preluăm poverile, ui­tând că şi rănile noastre trebuie vindecate de alţii, după cum şi poverile noastre trebuie preluate de alţii. Mai mult chiar, nu reuşim să recunoaştem că tragica înclinare spre pă­cat a fiecăruia dintre noi indică atât propria ne­de­să­vâr­şi­re, cât şi demnitatea noastră de făpturi cărora li s‑a dă­ru­it li­be­rul arbitru şi calea pocăinţei. Tendinţa noastră de a pă­că­tui arată, printre altele, şi aceea că Dumnezeul nos­tru Cel atotmilostiv are puterea de a ne ierta păcatele. Să nu uităm că pocăinţa ne înlesneşte întâlnirea cu Dumne­zeu; în timp ce păcatul ne îndepărtează de Dumnezeul Cel viu, re­cunoaşterea păcatului ne poate apropia din nou de El. Aces­ta este mesajul Bisericii, un mesaj plin de bu­cu­­rie şi nă­dejde, care ne vorbeşte despre vindecarea şi mân­­tuirea noastră. În Trupul lui Hristos Cel răstignit Car­e a biruit moartea, dragostea alungă frica (cf. I Ioan 4, 18).

Note:

[16]. Henri Nouwen, The Wounded Healer: Ministry in Contemporary Society, Doubleday, New York, 1972, p. 90.

[17] A se vedea C. Yannaras, The Freedom of Morality, St. Vladimir’s Seminary Press, New York, 1984 şi Privilegiul disperării, în lb. greacă, Atena, 1973.

[18] Mandate IV, ii, 2.

(din: Pr. John Chryssavgis, Vindecarea lăuntrică a omului. Arta îndrumării duhovnicești, Editura Sophia, 2015)

Din aceeasi carte:

Legaturi: