TINE-TE DE DUMNEZEU si LUPTA!

Din invataturile pretioase ca aurul ale unui pustnic anonim din secolul al XV-lea:

“Ce trebuie sa facem ca sa ne mantuim? Sau, mai bine zis, ce trebuie sa facem ca sa nu pierdem mantuirea pe care ne-a adus-o Hristos? Cum trebuie sa umblam pentru a ne mantui? In cele din urma, acesta este cel mai important lucru din viata noastra.

In Sfintele Scripturi citim ca unul dintre mai marii iudeilor s-a infatisat inaintea Domnului chiar cu aceasta intrebare, zicandu-I: “Invatatorule bun, ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica?” Iar Domnul i-a raspuns ca aceasta se dobandeste prin implinirea poruncilor lui Dumnezeu (cf. Luca 18: 18-20). Tot astfel, pentru ca sa te mantuiesti trebuie sa urmezi poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici ortodoxe. Poruncile lui Dumnezeu si randuielile Sfintei Biserici pazesc pe om de pacat si-l invata sa implineasca voia cea buna si desavarsita a lui Dumnezeu.

Ai credinta, tine-te de ea si nu-i ingadui niciodata vrajmasului sa ti-o fure din inima. Umbli prin intunericul acestei vieti, si in mainile tale ai o faclie pentru a te feri sa nu cazi in prapastie, sau sa te poticnesti si sa pieri, dupa cum este scris: Faclie picioarelor mele este legea Ta si lumina cararilor mele (Ps. 118: 5). Daca faclia credintei tale se stinge sau slabeste, striga, plangi, roaga-te lui Dumnezeu ca ingerul luminii sa-ti reaprinda faclia si sa tina aprinsa flacara ei palpaitoare. Cauta oameni purtatori de Dumnezeu, citeste carti duhovnicesti, straduieste-te din rasputeri sa faci bine altora – fa totul pentru a recastiga comoara pe care ai pierdut-o si s-o pazesti de furi. Ca atunci cand ai credinta, esti fericit, dupa cuvintele Domnului: Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut (In. 10:29). Cand n-ai credinta, Sfanta Scriptura te numeste nebun (Ps. 13: 1), si, deoarece lepezi ceea ce jertfa Mantuitorului de pe Cruce, atat de vadit, atat de dumnezeieste a implinit pentru tine, vei fi osandit de Dumnezeu, dupa cuvintele Domnului si Mantuitorului nostru: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui; iar cel ce nu va crede se va osandi (Marcu 16: 16).

Adevarata credinta, cea care te indeamna la fapte bune, este ca radacinile unui copac; copacul se tine de aceste radacini si prin ele primeste hrana din pamant. Nadejdea poate fi asemanata frunzelor, care impodobesc copacul si-l vadesc ca este plin de viata si ca radacinile lui nu sunt stricate. Dragostea este rodul copacului, toata ratiunea radacinilor si a frunzelor. Si astfel, frate, daca cineva are credinta adevarata, de aici urmeaza fapte bune, faptele dragostei.

In acelasi timp, trebuie sa te feresti de pacat cu orice pret, pentru ca pacatul este cea mai mare primejdie din viata ta. Ai vazut vreodata pini inalti crescand pe stanci? E de-ajuns ca o singura samanta sa cada intr-o mica fisura, si sa despice granitul, si din ele sa creasca un copac intreg. In mod asemanator, trebuie sa fii constient ca o consimtire pacatoasa e ca o mica fisura in armura sufletului tau, si, daca samanta pacatului intra in el – si adesea o face – va nimici intreaga fortareata a sufletului si-l va face neputincios.

Dumnezeu cauta o asezare sincera a inimii catre El. Daca cu ravna te nevoiesti catre El, Izvorul a tot binele, toata viata ta va fi una de-Dumnezeu-placuta. In dragostea ta pentru El, vei dori sa-I slujesti cu toata puterea, sa faci orice efort pentru a merge pe calea poruncilor Lui, sa faci bine, sa-ti arati credinta prin fapte, si cu orice pret sa te pazesti de tot ce este uraciune lui Dumnezeu, adica de tot pacatul. Aceasta este asceza vietii crestine. Asa ca vezi, dragostea de Dumnezeu duce omul la asceza.

In incheiere, frate, poarta-ti crucea vietii cu multumire. Calea ta catre mantuire trece prin suferinte, dupa cuvintele Apostolului: …ca prin multe suferinte trebuie sa intram in imparatia lui Dumnezeu (Fapte 14: 22). Vei merge spre mantuire pe calea durerilor, a impreuna-suferintelor si a mortii. Calea cea pietroasa, cu spini, brazdata de fagase. Dar insusi faptul ca-ti porti crucea vietii cu rabdare si cu multumire adusa lui Dumnezeu, ca incerci sa faci binele si sa urasti raul – aceasta te va invrednici sa-ti dobandesti mantuirea. Apostolul spune ca femeia se va mantui prin nastere de fii daca va starui in credinta, in iubire, in sfintenie si in cumpatare (cf. I Timp. 2:15). Crucea femeii este nasterea de fii, caci, dupa cadere, si ca urmare a celor ce a adus aceasta, dupa cuvantul lui Dumnezeu, femeia a fost nevoita sa experieze durerile vietii de familie: Voi inmulti mereu necazurile tale, mai ales in vremea sarcinii tale, i-a zis Domnul Evei, in dureri vei naste copii; atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani (fac. 3:16). Dar, multumita acestei cruci, ea se va mantui daca, in acelasi timp, va duce o viata buna. In scrierile patristice gasim marturii despre unele femei maritate care au dobandit totusi sfintenie prin implinirea poruncii lui Hristos de a nu judeca aproapele.

Dar despre soti ce poti spune? Cum se mantuiesc ei? Daca o femeie se mantuieste prin purtarea propriei cruci pe care Dumnezeu a pus asupra ei si despre care El i-a spus, tot asa si barbatul se va mantui prin purtarea crucii sale, care presupune un mod de viata anevoios, in necazuri, munci si griji pentru copiii sai si in responsabilitatea sa inaintea lui Dumnezeu pentru familia sa. Dumnezeu i-a spus lui Adam: Pentru ca ai ascultat vorba femeii tale si ai mancat din pomul din care ti-am poruncit: “Sa nu mananci”, blestemat va fi pamantul pentru tine! Cu osteneala sa te hranesti din el in toate zilele vietii tale! Spini si palamida iti va rodi el si te vei hrani cu iarba campului! In sudoarea fetei tale iti vei manca painea ta, pana te vei intoarce in pamantul din care esti luat; caci pamant esti si in pamant te vei intoarce (Fac. 3: 17-19).

Acestea sunt urmarile pacatului. Dar aici sta si crucea izbavitoare a omului – cu conditia ca el sa evite pacatele grave, si sa faca mai degraba bine, sa iubeasca pe Dumnezeu, si cu multumire sa poarte intreaga povara a vietii, stiind ca Dumnezeu este bun si tot ceea ce se face este pentru mantuirea omului. Mantuirea omului sta in a se preda pe sine voii lui Dumnezeu.

Ingaduie-mi sa repet, si nu te mahni pe mine pentru o asemenea repetitie: frate, fereste-te de pacat! Puternice aripi de vulturi sunt ranite de mici curse. Vase puternice se ciocnesc de stanci mici ascunse sub apa si se scufunda. Cetati intregi se aprind de flacari dintr-o singura scanteie. Iar pacatul a adus la ruina cele mai mari virtuti. Pacatul este groaznic prin aceea ca ne desparte de Dumnezeu. Nici boala, nici saracia, nici nestiinta de carte nu ne desparte de Dumnezeu (cf Rom. 8: 38). Pacatul este cel care ne desparte de Dumnezeu. Zice Proorocul: Nelegiurile voastre au pus despartire intre voi si Dumnezeul vostru si pacatele voastre L-au facut sa-Si ascunda fata ca sa nu va vada (Is. 59: 2). Cu toate acestea, cunoaste ca acest zid care te desparte de Dumnezeu este puternic doar atunci cand sta in picioare; el nu e facut din pietre solide, iar daca te pocaiesti, el va cadea degraba si praf se va face. Astfel, daca pacatul te desparte de Dumnezeu, pocainta te va uni din nou cu Dumnezeu. Prin minunata porunca a lui Dumnezeu, sunetul a multe trambite a pricinuit caderea uriaselor ziduri ale Ierihonului. La fel, din cuvintele tale, “Iarta-ma, Doamne!” – rostite cu o simtire adevarata – zidurile pacatului ce te despart se vor face una cu tarana…Asculta numai ce zice Domnul prin acelasi prooroc: Ca asa zice Domnul cel Preainalt, a Carui locuinta este vesnica si al Carui nume este sfant: Salasluiesc intr-un loc inalt si sfant si sunt cu cei smeriti si infranti, ca sa inviorez pe cei cu duhul umilit si sa imbarbaez pe cei cu inima franta. Caci nu vreau sa cert totdeauna si sa starui in manie, caci inaintea Mea ar cadea in nesimtire duhul si sufletele pe care le-am facut. Pentru faradelegea sa, M-am intaratat o clipa si, stand ascuns, l-am lovit intru mania Mea. Si el, razvratit, mergea pe calea inimii sale! Am vazut caile sale si il voi vindeca, il voi povatui, il voi odihni si il voi mangaia… (Is. 57:15-18).

Cel ce iubeste pe Dumnezeu, daca pacatuieste si se pocaieste, va gasi intru El un Judecator bland. Stii prea bine ce-I spune Psalmistul lui Dumnezeu: De Te vei uita la faradelegi, Doamne, Doamne, cine va putea sta inaintea Ta? Adica: Daca Tu esti aspru cu pacatele noastre, cine se va izbavi? Apoi adauga ca nu este asa, ci Domnul iarta cu milostivire pe pacatos, si penru aceasta sfarseste biruitor, zicand: Ca la tine, Doamne, este milosivirea (Ps. 129: 3).

Spune-mi, cunosti vreun pacatos care s-a pocait si pe care Dumnezeu sa nu-l ierte? Macar unul? Nu, nu vei gasi nici unul. Dar in Scriptura avem nenumarate exemple (atat in Noul cat si in Vechiul Testament), in Vietile Sfintilor si in alte texte in care cei ce s-au pocait chiar si de cele mai cumplite pacate – chiar si in ultimul ceas – au primit iertare. Fiecare om are multe pacate, iar daca Dumnezeu ar fi Judecator aspru si drept[1], nimeni n-ar putea trece de cercetarea Sa, sau, ca sa zicem asa, n-ar lasa pe nimeni sa intre intr-o viata vesnica si fericita. Dar nu te infricosa: Insusi Judecatorul tau zice despre tine cu pogoramant plin de mila: Carnea este neputincioasa [slaba] (Mt. 26: 41), adica: “Tu, omule, esti neputincios si ai nevoie de bunatate, de compatimire de la Atotmilostivul Dumnezeu. Insusi Dumnezeu marturiseste despre Sine: Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu (Ezec. 33: 11).

Intru inceput, lui Adam nu i s-a cerut nimic penru a fi in rai: el a primit totul de dinainte. De la tine, fireste, se cere participarea la lucrarea de a te mantui a lui Dumnezeu. Hristos a platit toata datoria ta, dar El doreste din partea Ta, din dragoste pentru El, sa contribui cu o singura drahma la platirea datoriei tale, pentru care El si-a dat sufletul Sau pentru tine. Dumnezeu doreste si te cheama sa fii impreuna-lucrator la mantuirea ta. Desigur ca fara ajutorul lui Dumnezeu nu poti dobandi mantuirea, nici Dumnezeu nu te poate mantui fara ajutorul tau. Aici sta cinstea pe care El o da voii tale libere si in iconomia mantuirii tale, unde gasim atat mila lui Dumnezeu cat si dreptatea Lui: mila – pentru ca in lucrarea mantuirii tale aproape totul vine de la Dumnezeu; dreptate – pentru ca acest mic “aproape” trebuie sa fie un lucru al vointei tale, efortul si osteneala ravnei tale.

Intotdeauna si in toate tine-te de Dumnezeu, Mantuitorul tau. Un dascal de inot, in timp ce-l sustine pe ucenic deasupra apei si-l impiedica sa se inece, cere in acelasi timp ca ucenicul, la randul sau, sa-si miste mainile si picioarele in mod corect, altfel nu va invata niciodata sa inoate. Tot astfel si Dumnezeu voieste sa te invete, cat esti in aceasta viata, sa te deprinzi cu caile vietii dudovnicesti si vesnice si sa te pregateasca pentru o viata constienta si vesnica cu El, care este Insasi Fiinta Bunatatii. Pentru aceasta se cere participarea ta, penru aceasta trebuie sa cultivi intru tine bunatatea si sa lepezi rautatea. La inot, este de trebuinta ca apa sa fie trasa cu mainile inapoia celui ce inoata, lovind-o in acelasi timp cu picioarele. Tot asa, depinde de tine sa-ti folosesti “mainile”, intelese duhovniceste[2], sa te misti inainte si sa-ti folosesti “picioarele” pentru a da la o parte tot ceea ce te impiedica a continua in inaintarea duhovniceasca. Ia aminte la aceasta povata: Fereste-te de rau si fa bine (Ps. 33: 15). Iar Domnul te cheama prin Proorocul: Invatati sa faceti bine (Is. 1:17). Din nou, daca dascalul de inot vede ca ucenicul sau, dupa ce a inceput sa inoate singur, are probleme si se afla in primejdie de a se ineca, se grabeste sa-l ajute; sau mai degraba ii sta alaturi neincetat, sprijinindu-l degrab si ajutandu-l pentru a face fata valurilor ce-i vin din fata. Si vai acelui ucenic care, sigur pe sine si cu buna stiinta inoata in ocean inainte sa fi invatat sa inoate cum trebuie si fara a lua aminte la indrumarile dascalului.

Pentru a implini poruncile lui Dumnezeu si a incerca sa te feresti de pacat, nu este destul doar sa ai hotarare in inima si ceea ce se numeste putere a vointei, desi amandoua acestea sunt trebuincioase a le avea de partea ta. Ceea ce trebuie sa ai pentru mantuire este ajutor de sus, adica harul Duhului Sfant, fara de care este cu neputinta a fi mantuit, caci razboiul tau nu este o lupta dintre om si alt om, ci o lupta impotriva duhurilor netrupesti ale raului, lupta unei fiinte umane neputincioase impotriva printului acestei lumi; si numai prin harul Duhului Sfant esti destul de tare sa-ti biruiesti potrivnicii. Intr-o samanta e pusa puterea de a creste, cu alte cuvinte, vointa ei de a creste. Dar daca nu e pamant, raze de soare, samanta nu va incolti; si daca nu e umezeala, mugurul va muri. Intelege aceasta in sens duhovnicesc: “samanta” este pricina ce ti-o da Dumnezeu pentru a face binele atata cat esti in aceasta viata; “Soarele Dreptatii”, Care lumineaza pe tot omul ce vine in lume(Ioan 1:9), este Domnul nostu Iisus Hristos; iar “stropirea” semintei cu roua este lucrarea harului Duhului Sfant. De aceea, roaga-te lui Dumnezeu in ziua Cincizecimii, roaga-te Duhului Sfant ca sa fii, intr-un sens duhovnicesc, ca un pom sadit langa izvoarele apelor care-si va da rodul sau la vremea sa (cf. Ps. 1:3).

Este cu putinta a intelege pilda talantilor ca timp al vietii dat omului. Talantul este ceva pe care un om nu il poate avea prin lucrarea proprie; talantul este dat omului de Dumnezeu. Totusi, nu este chiar un dar (desi omul il poate folosi pentru propriul castig); apartine lui Dumnezeu si trebuie in cele din urma inapoiat Acestuia. Unii oameni traiesc vieti indelungate, altii mai scurte, dar fiecare este in stare de a-si intrebuinta viata pentru a face bine. Cel ce nu face astfel, se distruge fiintial. Talantul este de asemenea darul dragostei pe care Dumezeu a sadit-o in inima omului si pe care el trebuie sa o sporeasca in timpul vietii; talantul este harul Duhului Sfant sadit in om pentru viata vesnica si pentru a face bine. Si astfel, “talantul” este timpul vietii acesteia dat noua pentru a face bine; Frate, cauta o talcuire la aceasta pilda in scrierile Sfintilor Parinti. Eu, un biet nemernic, am aratat doar cateva ganduri, care pot fi adevarate sau gresite. Nu stiu[3].

Iar acum, frate, iti voi spune cum pune diavolul in inimile noastre un simtamant de deznadejde pentru a ne slabi eforturile si dorinta de mantuire. El vrea sa ne faca sa credem ca nu ne putem mantui cu nici un chip, ca aceasta e cu putinta numai pentru sfinti, pentru locuitorii pustiului, mucenici, marturisitori si mari asceti, dar nu pentru noi, pacatosii, care nu stim nici macar sa ne pocaim cum se cuvine. Cunoaste, frate, ca El a sadit aceleasi simtaminte de deznadejde si slabiciune si in acesti sfinti, insinuand ca vietile lor erau zadarnice si ca nevointa lor este fara folos sau destul de neinsemnata penru a fi primita de Dumnezeu pentru mantuirea sufletelor lor. Dar ei au respins aceste provocari ale ispititorului si s-au aratat, precum stim, biruitori. Asa si tu, sa lepezi departe de la tine aceste ganduri si sa ai nadejde tare. Daca te simti indemnat sa iei asupra ta o nevointa mai mare decat cea care ti s-a dat ca ascultare in manastire sau de catre batranul tau, fa, dar, dupa gandul tau, dar numai prin binecuvantarea parintelui duhovnic sau a batranului. Fara aceasta binecuvantare, nici o nevointa, mica sau mare, nu-ti va fi de vreun folos si va fi socotita ca nimic. Si nu-l sili in vreun fel pe parintele tau duhovnic sau batranul tau sa-ti dea o astfel de binecuvantare; lasa mai degraba totul la voia si responsabilitatea lui pentru tine inaintea lui Dumnezeu. In general, nu incerca sa intreprinzi nimic, niciodata, fara o binecuvantare. Te-ai incredintat batranului tau cu toata viata, iar Dumnezeu l-a insarcinat cu calauzirea ta cum se cuvine. In viata duhovniceasca totul trebuie facut cu cea mai mare umilinta, intotdeauna zicand Parintelui Ceresc “Faca-se voia Ta!”

Desigur ca sfintii, in dragostea lor pentru Dumnezeu si pentru slavitele lor fapte de nevointa, vor mosteni ceva deosebit de maret, dar chiar si pentru tine, care-ti lucrezi mantuirea, este gatita mantuirea. Si sa stii ca daca vei primi – dupa asezarea sufletului – cel mai putin in Imparatia cerurilor, fata de marea rasplatire a sfintilor, acest “putin” va fi urias si va depasi cu mult toate asteptarile tale; va depasi orice ai fi putut tu nadajdui sau inchipui – in asa masura incat nici nu se poate gandi sau rosi in cuvinte, ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura (Ioan 3:34), si milostiv si indurat este Domnul (Ps. 110: 4), milostiv, indurat si indelung-rabdator (Ioil 2:13).

Cu adevarat, diavolul a dat lovitura cumplita neamului omenesc. Iar noi ne-am impotrivit, si am pierdut Raiul, si bucuria, si nemurirea. Am cedat fara lupta toata cetatea vrajmasului. Dar in razboi, aceasta nu e prima batalie care hotaraste urmarea. Nu s-a intamplat adesea in istorie ca neamurile si marile osti sa sufere infrangeri si pierderi, sa ramana fara cele necesare luptei, sa se retraga si, in general, sa sufere lipsuri, pierderi si necinste? Cu toate acestea, comandantii iscusiti nu s-au predat si nu si-au ingaduit sa fie cuprinsi de deznadejde, ci au continuat razboiul, si, in ciuda tuturor infrangerilor pe care le-au suferit inainte, ei au dat vrajmasului o lovitura neasteptata, iesind in cele din urma biruitori.

Tot asa, frate, nu te indoi de biruinta ta. Daca continui lupta si nu lasi jos armele si nu parasesti campul de lupta, ci, mai degraba, nu bagi in seama infrangerile de dinainte, daca tii cu tarie scutul credintei si tii pe cap coiful mantuirii si nu lasi sa-si scape sabia duhului, adica sabia cuvantului lui Dumnezeu (cf. Ef. 6: 16-17), atunci vei castiga biruinta, si premiul va fi al tau. Este Cineva care va lupta alaturi de tine, si, daca chiar vrei sa stii, El deja l-a biruit pe vrajmas, care [vrajmas] este si vrajmasul tau. Dumnezeu Insusi este cu tine; El este Compatriotul tau, Aparatorul tau, al tau cu totul.

Cu numele Lui, cu nadejde in El si cu dragoste fata de El, du-te si lupta! Daca esti ranit, adica daca pacatuiesti intr-un fel sau altul – fiindca lupta nu e usoara si vrajmasul e iscusit in a da lovituri – , nu te descuraja, caci pentru un crestin nici o rana nu poate fi mortala. Vino la spitalul de pe linia frontului, adica la Biserica, si aici pocaieste-te de pacatele si de neputintele tale, si ranile tale se vor vindeca de indata. Sageata pacatului care te-a vatamat este scoasa si rana deja nu mai este. Intoarce-te dar inapoi la lupta cu vrajmasul. Iata, vrajmasul ti-a smuls printr-o lovitura sabia; cum s-ar zice, te-a aruncat intr-o stare de slabiciune prin temeri, mahniri, nenorociri, care, ca sa zic asa, te-au dezarmat. Pleaca-te cu smerenie inaintea vointei lui Dumnezeu, apleaca-te si apuca armele, mustra-te pentru slabiciune si respinge atacul vrajmasului. Daca lucrezi astfel, vei iesi biruitor si, ca biruitor, vei fi incununat. O, crestine, tu esti ostas al lui Hristos in aceasta viata, si nu esti chemat la o vietuire obisnuita, pasnica, linistita, ci la razboi, la un razboi cumplit. Daca in acest razboi vei fi biruitor, te vei bucura de pace, cinste si fericire in veacul ce va sa vina.

Inima ta e mica. Nu primi nimic de prisos. Lasa loc in inima ta numai pentru Dumnezeu si pentru dragostea ta pentru El. Pentru acest scop te-a adus Dumnezeu in lume si ti-a dat un suflet rational – ca sa dobandesti mantuire si sa stai cu Dumnezeu pentru totdeauna in vesnica viata si bucurie. O, monahule, dac-ai sti cat de fericit esti si ce “parte buna” ti-ai ales! Iubeste pe Dumnezeu, Care ti-a dat aceasta fericita soarta pe pamant, si fii credincios Domnului Iisus Hristos pana la moarte (cf. Apoc. 2: 10), incredintat de dorinta Lui tare de a te mantui si de a te ajuta in toate. Cunoaste de asemenea ca este cu neputinta sa nu fii mantuit daca faci efortul de a-ti intinde firava ta mana catre puternica “mana dreapta” a lui Dumnezeu – aceste este harul lui Dumnezeu care te cheama catre mantuire, oferindu-ti un ajutor puternic in acest scop, in vreme ce “mana” ta este puternica si lucratoarea dorinta de a fi mantuit, si dragostea ta pentru Dumnezeu, si credinta. Preda-te cu totul lui Dumnezeu; smereste-te inaintea Lui si inaintea fratilor tai, inaintea altora; dispretuieste-te; socoteste-te ca nimic, ca vamesul din Evanghelie (cf. Luca 18), si te vei mantui. Omul smerit dobandeste mantuirea si primeste harul lui Dumnezeu.

[1] Mai exact: dupa acrivie. Adica, de ar socoti cu de-amanuntul cele rele ale noastre si le-ar judeca in consecinta…Totusi, trebuie spus ca dreptatea lui Dumnezeu e mai presus de ceea ce intelegem noi prin dreptate, adica mai mult in sensul juridic al termenului. Drept care, a cauta sa socotim cat este peste fire omului sa socoteasca caile si judecatile lui Dumnezeu, insemna a da dovada de lipsa de evlavie si credinta fata de minunatele taine ale lui Dumnezeu.

[2] Sau cu mintea, intelegator.

[3] Sfarsitul acestui cuvant arata profunda smerenie a batranului. El nu arunca indoiala in cuvintele sale, cum ar parea la prima vedere. El isi arata nimicnicia sa. Lasa totul pe seama lui Dumnezeu sau ne trimite sa-i cercetam pe Sfintii Parinti de dinaintea lui, se increde cu desavarsire in Dumnezeu, ca El sa adevereasca cuvintele sale in mintea celor ce le primesc. El nu-si impune cu o ravna nesocotita invatatura, nici nu vrea sa caute niscai argumente imbatabile din Sfanta Traditie (desi se foloseste si de ea) prin care sa-i faca praf pe cei care-l asculta. El isi arata propria traire duhovniceasca prin insusi felul sau de a fi, increzandu-se mai putin in dreptatea cuvintelor sale. Nadajduieste ca, prin cuvintele lui, dreptatea lui Dumnezeu sa lucreze si sa-i foloseasca si pe cei ce-l asculta, pe care el ii indeamna, mai mult sau mai putin tacit, sa transpuna in viata sfaturile sale, zicandu-le adesea, “cunoaste frate”…, adica “convinge-te si tu, asa cum m-am convins si eu…”.

(“Cugetarile unei inimi smerite“, Editura Egumenita)

Alte fragmente din invataturile aceluiasi parinte anonim din secolul XV, incluse in aceeasi carte: