“Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorator de Dumnezeu care a rastignit pe Domnul slavei?” LUPTA NEBUNA SI TRAGICA A OMULUI PENTRU A-SI OMORI IZVORUL VIETII. Pastorala PS Sebastian la Inviere: “DUMNEZEU DERANJEAZA pentru ca refuza sa moara, in pofida tuturor stradaniilor”

“Dumnezeu a devenit, odată cu rutinarea democrației, derizoriu, pentru ca, în ultima vreme, creștinismul să deranjeze din ce în ce mai mult. Deranjează prin aceea că instinctul religios se află în gena noastră ca popor creștin de aproape 2000 de ani; deranjează pentru că Dumnezeu a consfințit doar căsătoria dintre bărbat și femeie, (…) iar pe cetățile Sodoma și Gomora le-a spulberat de pe fața pământului pentru păcatele împotriva firii (…); deranjează cu prezența Sa în școli și în celelalte instituții publice și, în scurte cuvinte, deranjează că… refuză să moară, în pofida tuturor strădaniilor oamenilor de peste veacuri”. (PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei)

***

„Rău m-am întristat
Şi rărunchii mi se rup, Cuvinte,
Junghierea Ta nedreaptă văzând-o”… (din Prohodul Domnului)

*

Pr. Ioan Valentin Istrati/ “Lumina rastignita”:

Umanitatea – un neam de hiene omorâtoare de Dumnezeu

De cate ori trece Prohodul Domnului peste noi, ca un noian devastator, ca un tsunami de durere, o idee mi se sapă în minte ca-ntr-un mormânt: cum este posibil, cum am putut să facem aşa ceva?

Cât de cretin şi de blestemat să fii să omori pe Dumnezeu? Cât de orb şi de nemernic să fii? Cum să ucizi pe Cel care ţi-a dat viaţă? Cum să umpli de răni pe Cel ce te vindecă? Cum să biciuieşti pe Cel ce te mângîie? Cum să pui coroană de spini Celui ce te-a încoronat împărat al făpturii? Cum să străpungi mâinile care te-au zidit? Cum să reduci la tăcere pe cel ce te-a învăţat să vorbeşti? Cum să scuipi pe Cel ce te sărută cu veşnicie? Cum să calci în picioare pe Cel ce te îmbrăţişează cu lumina Lui? Cum să sfărâmi pe cel ce te zideşte? Cum să muşti mâna care te hrăneşte? Cum să dai întuneric celui ce-ţi deschide ochii? Cum să omori pe Părintele tău, cu care semeni, al Cărui chip eşti? Cum? Ce neam de hiene nemernice suntem, popor omorâtor de Dumnezeu care a răstignit pe Domnul slavei pe Cruce? “O neam necredicios, până când voi fi cu voi, până cand vă voi răbda pe voi? Aduceţi-l la Mine”.

În această întrebare, refuz să deschid ochii care m-ar inunda de plâns, refuz să mă nasc în asemenea neam, să trăiesc şi să mor între cei care L-am omorât pe Dumnezeu. Nu, viaţa de aici e un coşmar imens, colectiv, un vis urât, din care ne vor trezi şi vom îmbrăţişa pe Pruncul de sfânt al veşniciei, ne vom adăpa cu nesaţ din Lumina preasfântă a Lui, vom primi mireasma cea mai presus de fire a raiului din El. Istoria nu e decât un vis nemernic, în care stăm aşteptând moartea ca pe ultima soluţie, ca pe trezirea din neant.

Şi totuşi ochii mei se deschid şi mi se confirmă hâdul adevăr. Văd milioanele de morţi ai istoriei, molimele care ucid mii de copii pe secundă, viclenia cea îngrozitoare, focoasele nucleare, bombardamentele, sărăcia lucie, foamea rânjind, bătrâneţea cu durerea ei, cancerele înşirate la paradă, războiul ca încrâncenare tâmpă a iadului din noi, tarabele de carne care doare, răutatea gratuită, legiunile de draci jubilând, tot absurdul unei vieţi fără de sens, spectrul morţii şi scrâşnetul dinţilor unui popor înstrăinat de Dumnezeu, munţii de cadavre de bebeluşi sfinţi avortaţi din mamele lor, aud urletul de durere al pruncilor, simt turbarea cumplită a unei umanităţi care ucide şi se ucide pe sine în acelaşi timp. Şi mai presus decât toate acestea, văd pe Dumnezeul cel Viu sfărâmat, pironit, străpuns, biciuit, omorât pentru noi şi de către noi.

Dacă n-aş şti c-ar învia, n-ar mai merita să trăiesc nicio clipă pe pământ. Mi se rupe inima ca unei maici care şi-a văzut copilul murind, spune cântarea Prohodului. Suntem pierduţi. E prea târziu. Uciderea de Dumnezeu a avut loc, suntem în ea ca-ntr-un univers de nefiinţă, nu visăm, strămoşii noştri şi noi prin păcatele noastre Îl răstignim mereu pe Hristos, Mirele Bisericii îndrăgostit de umanitate. Suntem aici, pe pământ, şi nimeni şi nimic nu ne mai poate absolvi de această vină. Şi oasele noastre peste câteva zeci de ani vor vorbi fără de glas despre actul supremei ucideri de Dumnezeu.

Suntem un neam omorâtor de Dumnezeu. Şi totuşi Dumnezeu înviază din morţi mereu, iubindu-ne infinit, până la iad şi înapoi, şoptindu-ne mereu că ne iubeşte o veşnicie. O singură nădejde mai avem. Hristos înviază din morţi în fiecare zâmbet, în fiecare gură de pâine dăruită, în fiecare lacrimă vărsată pentru altul, în fiecare oftat de durere pentru păcat, în fiecare Doamne, în fiecare suflare de lumină, în fiecare floare de gând. Strânge cu atenţie toate morţile noastre ca pe nişte firimituri în ştergarul cu care a fost ştearsă de sânge Faţa Sa cea dumnezeiască. Ne mângâie mereu cu mâinile străpunse de piroane, ne dăruieşte mereu Sângele Lui pentru viaţă veşnică, deşi noi nu Îi dăm decât moarte, durere şi stricăciune.

În pâcla unei asemenea nopţi, în bezna în care orbecăim de când am văzut pe dinafară porţile raiului, noi, neamul ucigaş, stirpe omorâtoare de Dumnezeu, mai avem o fârâmă de nădejde: cineva din neamul nostru este Născătoare de Dumnezeu. Rugăciunea ei de mamă de copil mort, inima ei zdrobită de durere ne vesteşte dincolo de moarte că Hristos a înviat.

***

DACĂ TOT N-AM PUTUT SĂ-L OMORÂM PE DUMNEZEU, ATUNCI SĂ MURIM NOI PENTRU EL!… – PASTORALA PS SEBASTIAN LA ÎNVIEREA DOMNULUI

SCRISOARE PASTORALĂ LA ÎNVIEREA DOMNULUI

† SEBASTIAN

cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,

Iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă de la Dumnezeu,

Tatăl nostru,

iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Preacuvioase Maici și iubiţi credincioşi,

Acum aproape 2000 de ani, iudeii l-au omorât pe Iisus Hristos Domnul; de fapt, au încercat să-L omoare, pentru că Dumnezeu nu moare niciodată!…

De ce au făcut-o și ce anume i-a determinat la o asemenea abominabilă crimă? Au fost dezamăgiți de învățătura Lui și nesatisfăcuți de Împărăția pe care le-o vestea. Preocupați mai mult de împărăția din lumea aceasta și răniți în orgoliul propriu de rușinea statutului de colonie romană, conaționalii Domnului așteptau de la El întemeierea unei împărății pământești; așteptau un lider politic național, iar nu Unul spiritual, Care să-i scoată din minți cu afirmația: „Împărăția Mea nu este din lumea aceasta” (In 18, 36).

Dar nu numai iudeii au încercat să-L omoare pe Dumnezeu! Ci și romanii, care, considerând credința adepților lui Iisus periculoasă pentru imperiu, au pornit împotriva Domnului și a slujitorilor Lui cea mai sângeroasă persecuție religioasă din istorie. Sub acuzația de lezmajestate, Dumnezeul creștinilor a fost considerat un rival nedemn al zeităților lor păgâne și sute de mii de creștini au fost prigoniți și martirizați vreme de aproape trei secole.

La fel au gândit, apoi, în istorie, și alte popoare cotropitoare, care au încercat să-și impună dumnezeii lor cu forța. Este cazul, în special, al turcilor, care au înghițit toată Asia Mică, misionată de însuși Apostolul neamurilor, Pavel, ucigând prin „război sfânt” pe locuitorii celor mai vechi cetăți creștine, în speranța că astfel vor „omorî” și pe Dumnezeul lor.

În anul 1789, Dumnezeu a fost atacat din nou! Revoluționarii francezi, sătui de Împărăția Sa cea cerească, propovăduită de atâtea veacuri Europei creștine, au încercat să-L detroneze pe Dumnezeu din inima creștinilor și să așeze în locul Lui OMUL, dar omul fără Dumnezeu și fără valorile sale tradițional-creștine. A fost o nouă încercare de „ucidere” a Lui, de data aceasta în numele progresului, proclamându-se, ulterior, chiar și „moartea lui Dumnezeu”! [1]…

Au urmat, după aceea, diferitele ideologii, toate ca alternative la adevăratul Dumnezeu, între care, la noi, a fost experimentată cu prisosință cea comunist-atee. Dumnezeu a fost interzis, credința în El a fost declarată „opiu pentru popor”[2], în timp ce pe creștini a dorit a-i îngenunchea regimului.

Mai nou, societatea noastră devenind democratică, Dumnezeu a fost trecut la… și altele, astfel încât, dacă nu a putut fi ucis vreme de două milenii, poate… va muri singur! Considerat, la începutul regimului, preferabil și chiar profitabil (vezi banalizarea numelui Domnului pe bancnotele americane, prin înscrisul „In God we trust” – Noi credem în Dumnezeu −, dar și moda etalării cu El specifică postdecembrismului la noi), Dumnezeu a devenit, odată cu rutinarea democrației, derizoriu, pentru ca, în ultima vreme, creștinismul să deranjeze din ce în ce mai mult. Deranjează prin aceea că instinctul religios se află în gena noastră ca popor creștin de aproape 2000 de ani; deranjează pentru că Dumnezeu a consfințit doar căsătoria dintre bărbat și femeie, prin prezența Sa la nunta din Cana Galileii (In 2, 1-11), iar pe cetățile Sodoma și Gomora le-a spulberat de pe fața pământului pentru păcatele împotriva firii (Fc. 19, 24-25); deranjează cu prezența Sa în școli și în celelalte instituții publice și, în scurte cuvinte, deranjează că… refuză să moară, în pofida tuturor strădaniilor oamenilor de peste veacuri.

Drept măritori creștini,

Este vorba, aici, de lupta omului cu Dumnezeu!… Ispita supremă și întâia ispită. Păcatul pentru care a căzut cumplit Lucifer, când a gândit că poate fi mai mare decât El, și pentru care au plătit și protopărinții noștri, Adam și Eva, înșelați că prin nesupunere ar putea ajunge ca Dumnezeu (Fc. 3, 5). Domnul, însă, ne-a învățat că singura luptă care merită dusă este nu cea purtată împotriva Sa, ori pentru a-L schimba pe El, potrivit minții pervertite ori slăbiciunilor unora − fie acestea și oficializate prin legi de stat −, ci aceea de a I ne supune Lui în mod liber, lăsându-ne cuceriți de Dânsul. Lupta noastră nu trebuie să fie, deci, una de a-L omorî pe El, ci aceea de a ne pregăti să murim noi pentru El!…

Pe Dumnezeu nimeni nu L-a omorât vreodată! Iudeii au făcut-o fizic, dar Iisus Hristos era și Mesia Dumnezeu!… Romanii L-au prigonit și L-au ucis odată cu fiecare dintre sutele de mii de martiri, dar El era pretutindeni, chiar și în ei, și de aceea Roma persecutoare a devenit, ulterior, centrul Bisericii Apusene. Popoarele barbare, L-au vânat și ele, pe rând, dar Europa și lumea au rămas tot, preponderent, creștine, iar modernitatea anticreștină de tip francez se vede nevoită acum, în fața vidului religios creat − și de care, iată, au ajuns să profite în prezent alte religii și culturi − să-și recunoască eșecul. Doar ideologiile de tot felul, precum și democrația prost înțeleasă, mai speră într-o înfrângere a lui Dumnezeu, deși, timp de două milenii, Acesta S-a dovedit de neucis…

El a înviat și reînvie de fiecare dată, în istorie, arătându-Se mai puternic decât moartea și decât lumea și, pentru aceasta, Domn al vieții și al universului. Nici iudeii, nici romanii, nici barbarii de orice fel, nici revoluționarii francezi, nici ideologii comunismului ateu și nici democrații anticreștini, așadar, nu au putut și nu-L vor putea omorî pe Dumnezeu, pentru că El este viața însăși (In 1, 4), „Calea, Adevărul și Viața” (In 14, 6). El este Stăpânul, El a întocmit legile vieții și tot cel fără de legea Lui este sortit eșecului și morții. Acest lucru nu s-a înțeles suficient până astăzi, în pofida atâtor veacuri de luptă a omului cu Dumnezeu! Nu s-a înțeles că El a venit pentru a fi ascultat, iar nu persecutat ori interpretat în fel și chip; a venit pentru a fi slujit, iar nu ucis… De aceea, este evident că nimeni nu mai are alternativă. Dumnezeu există, oricum, și nu poate fi omorât!…

Dragii mei,

În vechime arabii aveau o lege interesantă: când se luptau doi viteji, învinsul fie era omorât, fie devenea rob al învingătorului. Prin analogie, de vreme ce Dumnezeu S-a arătat de fiecare dată nemuritor, nu credeți că în lupta omului de veacuri cu El ne-a mai rămas o singură alegere − aceea de a-I sluji Lui?

Înțelegeți, deci, că Domnul este profund prezent în gena ființei noastre și, oricât ar dori-o unii, nu se poate scăpa de El! Este în „softul” nostru, ca făpturi umane, și nimeni niciodată nu-L va putea șterge de acolo! Este viu și nemuritor, iar de vreme ce nu-L putem înlătura nicicum, nu credeți că ar fi mai înțelept să devenim slujitori ai Lui și să murim noi pentru El?…

HRISTOS A ÎNVIAT!

† SEBASTIAN,

Episcopul Slatinei şi Romanaţilor

[1] Autorul tezei ,,morții” lui Dumnezeu este filosoful Friedrich Nietzsche (1844-1900).

[2] Afirmația a fost lansată de teoreticianul socialismului științific Karl Marx (1818-1883) și preluată de primul conducător al statului sovietic, Vladimir Ilici Lenin (1870-1924).

Legaturi:

***