UNDE SUNT SECERATORII? – Al optulea cuvant catre tineri al parintelui Calciu

“Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!”

Cuvântul către tinerii teologi^[1]

Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Mt. 10:37)

“Nu intenţionam să adaug acest cuvânt suplimentar la cele „Şapte cuvinte către tineri“ rostite în Postul Mare, tânărul meu frate întru ale Teologiei, dar am fost silit la această revenire din motive interne şi externe. De aceea voi face apel în „Cuvântul” de faţă, într-o mai mare măsură decât în cele anterioare, la simţul nostru de dreptate, de onoare şi de curaj.

Din clipa în care m-am hotărât să atac public şi deschis problema libertăţii cultului, din clipa în care m-am decis să protestez public împotriva dărâmării bisericilor – si bine am intrebuintat pluralul![2] – am stiut la ce trebuie sa ma astept: la persecutie, la teroare, la inscenare de judecata, la santaj. Si, in cateva luni, am trecut prin toate acestea, cu singura deosebire ca tot ceea ce s-a intamplat a fost mai inuman si mai josnic decat mi-am inchipuit. Din clipa aceea, tot ce se leaga – din fiinta si din viata mea – de activitatea publica a devenit cu adevarat public. Pentru aceasta va dezvalui parte din cele intamplate, ca sa stiti la ce sa va asteptati atunci cand credinta si iubirea voastra de oameni va vor determina sa actionati in sensul in care actionez eu. Dar nu pe toate vi le voi spune, caci nu vreau sa credeti ca fata oamanilor este numai hâda, ci vi le voi spune doar pe cele ce justifica acest „Cuvant“.

Doua reprosuri mi s-au adus – si total opuse – in legatura cu cele „Sapte cuvinte“. Pe de o parte, mi s-a reprosat – si cuvantul este atat de eufemizat incat, fata de realitate, devine aproape dulceag – ca predicile mele ar fi adresate seminaristilor si ca, prin urmare, acuzatia de ateism si materialism ar cadea asupra profesorilor Seminarului, in mod exclusiv. Aceasta acuzatie este atat de flagrant rau intentionata incat ar fi insemnat o inutila si pagubitoare pierdere de vreme sa ma fi ocupat de combaterea ei.

Pe de altă parte, unii teologi mi-au reproşat că, acordând prioritate tineretului laic în predicile mele, i-am neglijat pe tinerii teologi. Aici trebuie să mă dezvinovă­ţesc: nu v-am neglijat, tinerii mei prieteni şi fraţi! Ştiam că voi sunteţi mai credincioşi, mai drepţi şi mai generoşi decât mine, că prezenţa voastră numeroasă şi asiduă la predicile mele de la Biserica Radu-Vodă (sau de pe treptele ei, atunci când biserica mi-a fost închisă) era o dovadă că voi înşivă vă implicaţi în conţinutul „Cuvintelor” şi că eraţi, într-o largă măsură, voi cei care vă rosteaţi părerile prin gura mea.

In sfârşit, motivul intern stă în impulsul care mă îndeamnă să critic unele probleme imediate, legate de noi, teologii.

Este vremea, fraţii mei, când cuvintele Mântui­torului – “… dar vine ceasul când tot cel ce vă va ucide să creadă că aduce închinare lui Dumnezeu” (In. 16:2) – se adeveresc şi devin foarte actuale. Nu fac afirmaţii fără adresă, ci vă spun aceste lucruri fiindcă împotriva celor predicate de mine în numele lui Iisus, împotriva pro­testului meu contra dărâmării Bisericii Enei, împotriva voastră, a teologilor care aţi venit, peste toate interdicţiile, să ascultaţi adevărurile rostite cu curaj şi răspicat în Biserica Radu-Vodă s-au ridicat învăţătorii voştri cei mari, directorii voştri de conştiinţă şi formatorii viitorilor preoţi ai neamului nostru. S-au ridicat cuprinşi de „o nobilă mânie”, păzindu-vă cu toată străşnicia, ca nu cumva să veniţi în serile de miercuri la cele „Şapte cuvinte“! Nu v-au păzit de ispitele lumii, de beţie, de desfrânare şi de alte păcate cu care lumea vă ademeneşte, ci v-au lăsat să vă apăraţi singuri, dar au sărit să vă oprească să ascultaţi cuvântul lui Dumnezeu spus într-un fel nou! Au fost – vorba broşurilor de propagandă pentru lupta de clasă – „foarte vigilenţi…” Fiindcă v-au determi­nat să daţi declaraţii unii împotriva altora, să-i denunţaţi – denunţându-vă pe voi înşivă – pe toţi cei ce s-au făcut vinovaţi de grava crimă de a-mi fi ascultat predicile! Splendidă acţiune duhovnicească, prin care o instituţie teologică este transformată în una de anchetă! Aş dori să-l intreb pe cel ce a desfăşurat ancheta, pe părintele spiritual Moldovan, dacă şi atunci când era inginer a luat de la muncitorii şi subalternii săi asemenea declaraţii. Mă refer la tipul acestor declaraţii delatoare. Dacă a luat şi atunci, înseamnă că este pe o linie de continuitate şi că, de fapt, nu pentru Teologie se află acolo unde se află… Dacă nu, să ne explice: unde şi când a învăţat sistemul acesta de anchetă?!

Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe: „Eu am copii de crescut” şi ca justificare morală pe: „Rectorul m-a pus să iau declaraţii“, acela are, în loc de suflet, un mecanism teleghidat. Să-şi aducă aminte acele cuvinte ale Mântuito­rului care constituie motto-ul acestei predici….

Cunosc înfocarea cu care preacucernicia sa luptă împotriva „Oastei Domnului” (o grupare ortodoxă şi de pietate creştină), fiindcă a îndrăznit să pună pe melodii populare şi de alt ritm anumite texte pioase. Ar fi însă bine să înţeleagă un lucru care pentru un om credincios este foarte limpede: pe măsură ce falsa ştiinţă desacralizează lumea, uneori chiar ajutată de anumiţi preoţi, pe aceeaşi măsură credinţa simplă extinde sacrul în toate domeniile de manifestare umană.

Noi ştim însă că pe cât de riscant este să combaţi ateismul oficial şi neoficial, pe atât este de comod şi de rentabil să ataci „Oastea Domnului”, chiar dacă ar avea mici nepotriviri, când şi aşa este obligată să-şi ţină adună­rile în semiobscuritate, fiind uneori risipită cu brutalitate de către Miliţie. De fapt, nu există decât o singură soluţie a problemei: aceea de a-i aduna pe toţi membrii „Oastei Domnului” sub acoperişul Bisericii noastre, fiindcă sunt oameni pioşi şi devotaţi, care doresc să fie reprimiţi. Numai aşa se poate soluţiona o problemă, iar nu cu vio­lenţă. In problemele spirituale, violenţa nu soluţionează, ci complică. Vorbesc de aceşti oameni simpli şi cinstiţi în credinţa lor, şi care vor trebui să fie reprimiţi. Căci sunt oameni care ard pentru credinţă şi-şi apără fiinţa lor re­ligioasă cu o dăruire cu care nu toţi ştim şi vrem să o facem.

Căci unde a fost parohul Bisericii Enei în noaptea când dărâmătorii ei au venit, noapte dinainte ştiuta? De ce nu a stat în altar să o apere, căci cine ar fi îndrăznit să dărâme o biserică peste slujitorul ei?

Unde au fost preoţii de la Biserica din Focşani, când secretarul de partid al judeţului, domnul Dobrovici, la fel de român după nume ca şi după fapte, a dărâmat acea biserică? Ar fi îndrăznit oare acest domn să arunce în aer biserica odată cu slujitorii ei? Fiţi siguri că nu! De altfel, mai demni şi mai curajoşi s-au arătat unii dintre macaragii şi buldozerişti care au refuzat să participe la dărâmarea bisericii, pentru care fapt, din câte mi-au relatat localnicii, la patru dintre ei li s-a desfăcut „demonstrativ” contractul de muncă. Oare care va fi fost răsplata dată celor ce au dărâmat aceste biserici şi care va fi fost sancţiunea aplicată preoţilor dezertati de la datoria lor?

Va veni vremea, si ea nu este departe – când vom sti lista completă a celor care au semnat pentru daramarea Bisericii Enei şi vor fi cu toţii acoperiţi de rusine; va veni o vreme când vom cunoaşte lista completă a celor care au refuzat să semneze, socotind acest act de distrugere drept o actiune barbară şi anticulturală, iar aceştia vor fi cinstiţi de toată suflarea românească. Ceea ce pot să vă spun de pe acum este că aceia care au refuzat sa semneze sunt cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii noastre contemporane (istorice, literare, artistice), iar pronunţarea în public a numelui lor va întări şi mai mult în noi stima pe care le-o purtăm şi va dovedi că numai cine este barbar în concepţie poate distruge trecu­tul religios şi cultural al neamului nostru, pentru a pune în locul lui fantoşa schiloadă a ateismului. Aceşti oameni [care au refuzat să semneze] au ascultat, chiar dacă nu le cunoşteau lămurit, cuvintele Mântuitorului, dintr-un sentiment adânc de cinste şi de onoare: „Sau ce ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său?” (Mc. 8:37).

In ultimele luni am primit numeroase telefoane de intimidare, de la persoane care îşi ascundeau instinctele teroriste, pornirile de torturatori morali, după anonimatul telefonului. Gama ameninţărilor adresate mie şi familiei mele se întindea de la distrugerea noastră morală şi până la cea fizică şi civila. Pe măsură ce se va ivi necesitatea, voi face publice aceste ameninţări, ca să vedeţi toţi de câtă „cinste şi omenie” dau dovadă aceşti indivizi! Unii se erijau în apărători ai regimului politic din ţara noastră, care ar fi fost ameninţat, chipurile, nu ştiu cum, de predicile mele! Poate fi o minciună mai mare decât aceasta?! Ceea ce este însă ciudat este faptul că toţi aceşti „apărători” se străduiau să mă convingă de faptul că regimul pe care îl apărau este un regim gata la orice abuz şi care ar putea să mă distrugă pe mine fără nici o vină, iar pe familia mea pentru vina că eu nu am vină! Aceasta în timp ce eu credeam că regimul din ţara noastră mai are în vedere anumite principii umanitare, care nu-i îngăduie asemenea abuzuri…

Vă spun toate acestea oarecum în treacăt, pentru ca voi să le faceţi publice şi să înceteze odată pentru totdeauna acest şantaj şi acest gangsterism moral, care îmi cere sufletul meu drept răscumpărare pentru familia mea ameninţată. Ca ele să devină publice, spre condam­narea unor astfel de atitudini şi spre sporirea demnităţii noastre umane, după cuvântul lui Iisus: „Ceea ce vă grăiesc la întuneric, spuneţi la lumină şi ceea ce auziţi la ureche, propovăduiţi de pe case” (Mt. 10:27). Căci glasul meu nu ajunge, ci el trebuie multiplicat de sutele voastre de glasuri, ca adevărurile de credinţă şi de omenie să ajungă la urechile tuturor.

Rămânem strâns uniţi în jurul ierarhiei şi ierarhilor noştri, fiindcă fără ierarhie Biserica ar fi ca un organism fără schelet tare. Rămânem în jurul lor şi le amintim că sunt conducătorii spirituali a cel puţin paisprezece milioane de credincioşi români şi că printre aceştia se găsesc oamenii cei mai buni, care ştiu să unească iubirea de patrie cu universalitatea iubirii creştine, ca şi credinţa cu adevărata cultură.

Să aibă această conştiinţă şi vor fi apostolii lui Hristos pe pământ românesc, iar noi – maruntii lor ucenici. Daca un singur episcop ar fi fost alaturi de noi, nu am fi asistat la daramarea Bisericii Enei, sau, in cel mai rau caz, la ora aceasta am fi vazut-o reconstruita pe locul ei. Nici nu am fi asistat indurerati la aruncarea in aer a Bisericii Domnesti din Focsani. Ii rugam cu umilinta pe ierarhii nostri sa nu ingaduie ca pe locul Bisericii Enei sa fie construita o carciuma profanatoare, in care se vor dezvolta betiile, violentele si prostituarile ulterioare! Sa apere acest pamant sacru, pe care au calcat unii dintre voievozii nostri, iar biserica sa fie recladita, cu toate odoarele de pret, asa cum a fost! Aceasta este o datorie de roman si de crestin pentru fiecare dintre noi!

Nu vom inceta sa protestam impotriva acestui sacrilegiu si acestei ilegalitati. Nu vom osteni niciodata sa ne opunem unor asemenea abuzuri si acte anticulturale, precum cele savarsite la Focsani si la Bucuresti, si vom face publice aceste incalcari. Este dreptul nostru, al tuturor, de a incerca sa le impiedicam. Si cine ne-ar putea opri, cata vreme Hristos este cu noi? Caci ce pret are viata noastra in afara lui Hristos, de vreme ce El insusi ne asigura ca „cine va voi sa-si scape sufletul il va pierde, iar cine va pierde sufletul sau pentru Mine si pentru Evanghelie, acela il va scapa” (Mc. 8:35). Sau: „Voi sunteti sarea pamantului […] Voi sunteti lumina lumii” (Mt. 5:13-14).

In fiecare an ies de pe bancile facultatilor mii de ingineri, doctori, profesori etc. si se pierd in anonimatul maselor si al profesiei lor. Dar daca intr-un singur an ar iesi o mie de preoti tineri, patrunsi de duhul jertfelniciei, preoti asa cum ne cere Hristos, in mai putin de un an fata spirituală a ţării noastre s-ar schimba, aşa cum S-a schimbat la faţă Iisus pe Muntele Taborului. Căci astfel de preoţi sfinţesc lumea şi aduc un duh nou de adevăr şi de dreptate, o dragoste cerească şi o consolare hristică pentru lumea în suferinţă.

Poporul acesta al nostru este ca un lan copt, care aş­teaptă să fie secerat pentru Hristos: „Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele că sunt albe pentru seceriş” (In. 4:35).

Dar unde sunt oare vrednicii secerători?

Ridicaţi-vă ochii, vă spun eu, şi veţi vedea cât de puţini sunt aceştia! Iar grâul se scutură pe câmp, în afara împărăţiei lui Dumnezeu…

Fiţi voi secerătorii cei harnici! Uitaţi de instinctele voastre supraincitate de către unii dintre dascălii voştri, al căror principiu este: „Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui!“.

Ridicaţi ochii duhului vostru spre poporul care crede în voi şi pentru care nu există altă salvare spirituală decât Biserica!

Să fiţi secerători, să fiţi păstori!

Şi, mai ales, rugaţi-vă lui Dumnezeu să dea neamului acestuia secerători buni, care să nu-şi iubească nici părinţii şi nici copiii mai mult decât pe Hristos, Care „văzând mulţimile, I s-a făcut milă de ele, căci erau necă­jite şi rătăcite, ca nişte oi care nu au păstor. Atunci a zis ucenicilor Lui: Secerişul este mult, dar lucrătorii sunt puţini. Rugaţi, deci, pe Domnul secerişului, ca să scoată lucrători la secerişul Său” (Mt. 9:36-38).

Să ne rugăm lui Dumnezeu şi pentru seceriş, şi pentru secerători!“

———————————————————

[1] Cuvant suplimentar catre tineri. Aceasta predica trebuia rostita in ziua de 17 mai 1978, in Biserica Radu-Voda, conform noului program de predici anuntat de Parintele Calciu in ziua de 10 mai. Noul ciclu urma sa trateze tema “Crestinismul si cultura“.

[2] La data respectiva fusesera daramate doua biserici: una la Bucuresti, alta la Focsani. In anii urmatori, distrugerile si profanarile vor continua. Nu avem o statistica exacta pentru intreaga tara. Stim insa ca in Capitala au fost daramate sau “translatate” 20 de biserici si manastiri. Ierarhia bisericeasca nu a schitat nici un gest de protest public sau oficial.

(cf. Parintele Gheorghe Calciu, “Marturisitorul prigonit“, Editura Crigarux, Piatra Neamt, 2007 si: Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Razboiul intru Cuvant. Cuvintele catre tineri si alte marturii“, Editura Nemira, 2001)

***

Legaturi: