CUVIOSUL PAISIE AGHIORITUL – CRAMPEIE DIN VIATA SI MINUNILE unuia dintre cei mai iubiti SFINTI ATHONITI ai vremurilor noastre

†12 iulie 1994

Vezi si:

***

“Familia ortodoxa”, nr. 7 (66)/2014:

Cuviosul Paisie Aghioritul – noua podoaba a soborului sfintilor athoniti

Este tare anevoios si mai ales primejdios sa scrii despre un sfant. Anevoios pentru ca sunt multe fapte ale sale greu de aflat celui ce nu l-a cunoscut nemijlocit. Primejdios pentru ca, pana la urma, viata sa este „ascunsa cu Hristos“^{Coloseni 3:3}in tainita inimii sale, si exista riscul inmicsorarii, din nestiinta sau din neintelegere, a lucrarii sale duhovnicesti. Dar Biserica, in intelepciunea sa, stiind ca lumina nu se tine sub obroc, ci se pune in sfesnic, ca sa lumineze tuturor^{cf Matei 5:15}, a poruncit ca vietile sfintilor lui Dumnezeu sa fie aduse pilda de dreapta credinta si dreapta faptuire, spre a lumina lumii calea catre Hristos.

Cuviosul Paisie Aghioritul este un nume din multimea nevoitorilor athoniti binecunoscut ortodocsilor din intreaga lume. Cuvintele sale, adunate in mai multe carti de ucenicele lui de la Manastirea Suroti, au hranit si zidit duhovniceste pe multi, din Grecia, Romania si Rusia pana in America si indepartata Australie. Proslavirea Staretului Paisie intre sfinti – care acum, la douazeci de ani de la mutarea sa in vesnicie, este doar o chestiune de zile, Patriarhia Constantinopolului avand pre­gatit tomosul de canonizare — reprezinta insa in cele din urma doar recunoasterea unei stari de fapt duhovnicesti, caci de la adormirea sa, ba chiar inca din viata aceasta, Cuviosul Paisie statea in Lumina nezidita a Dumnezeirii.

Vom indrazni asadar, in cele ce urmeaza, o mica schita aghiografica a acestui dascal al buneicinstiri care „a dat sange si a luat Duh” — caci, asa cum zicea Cuviosul insusi,

„cand scriem despre sfintii nostri tot noi ne folo­sim, deoarece in felul acesta ne aducem aminte de ei si incercam sa-i imitam, iar sfintii atunci se induioseaza si ne ajuta mai mult, ca sa ajungem si noi alaturi de ei”.

„Oare eu sa nu doresc sa dau numele meu unui viitor calugar?”

Era 1924, sfarsitul „Marelui Razboi”, unul din acei ani zbuciumati pentru soarta grecilor din Asia Mica — care, dupa peste doua mii de ani de vietuire in acele pamanturi, s-au vazut siliti sa-si paraseasca casele pentru a se stra­muta in Grecia continentala. Acest tinut cu o straveche traditie dreptslavitoare, care a dat Bisericii multime de sfinti, incepand cu vesti­tii cappadocieni din veacul al 4-lea, s-a vazut atunci pustiit de toata podoaba vietuirii sale si a lasat urme de nesters in inimile celor ce-l paraseau – dragoste care nu i-a mai parasit pana la sfarsitul vietii.

In familia primarului din Farasa, un sa­tuc cappadocian, s-a nascut la 25 iulie in acel an cel de-al optulea prunc al familiei, vi­itorul Staret. Preotul satului, Sfantul Arsenie Cappadocianul (ruda cu mama), stravazand menirea pruncului, i-a dat numele sau la botez, spunand: „Daca voi doriti sa lasati unui urmas numele bunicului sau, oare eu sa nu do­resc sa dau numele meu unui viitor calugar?”.

Aceasta afierosire in Duhul inca din pan­tecele maicii sale s-a incredintat apoi prin in­clinatia adanca a copilului catre nevointa si rugaciune, traind inca din frageda tinerete ca un monah in lume, dupa cum isi amintea mai apoi Cuviosul Paisie:

„Plecam dimineata de acasa cu putina apa si ma cataram pe cate o stanca, si ma rugam ca stalpnicii. La biserica mergeam dimineata devreme, inainte de a suna clopotul, si de multe ori asteptam sa vina preotul sa deschida biserica”.

Cand a invatat sa citeasca a gasit o Biblie si a inceput sa citeasca in fiecare zi din Evanghelii, in loc sa se joace precum ceilalti copii, isi adu­nase o cutie cu vieti de sfinti si se indulcea si cu cititul din Vietile Sfintilor. La marile praznice priveghea in camera sa – aprindea candela si se ruga toata noaptea in picioare.

A absolvit scoala primara cu medie mare, dar a ales sa nu-si continue studiile deoarece ar fi tre­buit sa-si paraseasca satul, Konita, care nu avea gimnaziu, si s-a apucat de tamplarie — „mestesu­gul Domnului nostru”, cum o numea. Isi des­chisese un atelier, iar satenii ii ziceau „mana de aur” pentru felul cum lucra si il tineau la evlavie pentru firea sa dreapta, sincera si marinimoasa.

“Cel ce crede in Mine, sl de va muri, viu va fi”

La cincisprezece ani, are loc o intamplare care ii incredinteaza inima pe vecie de adevarul credin­tei crestine. Unul din prietenii fratelui sau mai mare, ca sa-l faca sa lepede toate „ciudateniile” sale, s-a apucat sa-i spuna teoria lui Darwin si ca Hristos nu este Dumnezeu. In sufletul tanarului s-a strecurat atunci indoiala si, in nevinovatia sa, si-a zis: „Voi merge sa ma rog si, daca Hristos este Dumnezeu, mi Se va arata, ca sa cred”. Insa, dupa cateva ceasuri de rugaciune incordata, nimic nu s-a aratat — nici o umbra, nici un glas. Atunci ta­narul si-a zis, punand gand bun si cu marime de suflet:

„Si simplu om sa fi fost Hristos, cum mi-a spus Kostas, merita sa-L iubesc, sa-L ascult si sa ma jertfesc pentru El. Nu doresc nici Rai, nici altceva. Sfintenia si bunatatea Lui merita orice jertfa!”.

Iar Domnul, Cel ce locuieste intru cei sme­riti si blanzi si fara de rautate, nu a trecut cu ve­derea lupta plina de barbatie a tanarului Arsenie cu duhul necredintei.

„Atunci mi S-a aratat Insusi Hristos intr-o Lumina negraita. M-a privit cu multa dragoste si mi-a spus: «Eu sunt Invierea si Viata. Cel ce crede in Mine, si de va muri, viu va fi»”,

marturisea Cuviosul — iar toate gandurile de indoiala i s-au risipit, si inima i s-a intarit in cunostinta ca Hristos este cu ade­varat Dumnezeu-Omul, Mantuitorul lumii.

Asa si-a petrecut anii tineretii, in nevointe si lepadand toata grija cea lumeasca, pana in “zilele rele” ce au venit din 1940 peste Grecia— razboiul greco-italian, ocupatia germana si apoi razboiul civil dintre armata greaca si razvratitii comunisti.

In 1945, implinind varsta legala, a fost che­mat in armata, vreme de patru ani, fiind repar­tizat ca transmisionist – sarcina ce a prefigurat lucrarea sa duhovniceasca de mai tarziu, caci zicea:

„Monahii, desi stau in pustie, sunt telegrafistii Bisericii. Atunci cand ei iau legatura cu Dumnezeu prin rugaciune, Acesta vine degraba si ajuta”.

Din pronia lui Dumnezeu, a scapat de linia de front si n-a fost silit sa omoare pe nimeni.

„Cand era vreo misiune primejdioasa, cautam cu orice pret sa merg eu. Caci de as fi ramas indiferent si ar fi mers altcineva in locul meu si-ar fi fost ucis, o viata intreaga m-ar fi ucis constiinta mea, nu o singura data, ca pe campul de lupta”,

isi amintea Cuviosul. Barbatia, marea lui dragoste si caracterul sau integru, desi la inceput au starnit ironia celorlalti, l-au facut la sfarsitul razboiului sa fie socotit comoara si binecuvantarea unitatii.

Unul din camarazii sai de atunci isi aminteste:

„Intr-o zi, ne inconjurasera razvratitii si nu pu­team sa scapam pe nicaieri. Arsenie era in picioare. Gloantele zburau suierand. Inspaimantat, l-am prins de tunica si l-am tras in jos, dar el nimic. Privea in sus si statea cu mainile asa, incrucisate. Se vede ca S-a milostivit de noi Atotputernicul, caci la un moment dat au venit avioanele si ne-au deschis drum. Atunci i-am spus: «De ce nu te-ai aruncat jos?». «Pentru ca ma rugam», mi-a ras­puns el. Cata putere trebuie sa fi avut rugaciunea lui si cat de mare sa fi fost credinta lui! Cred ca Il ruga pe Dumnezeu sa fie ucis el si sa scape ceilalti. Iar Dumnezeul cel drept, vazand jertfa lui de sine, l-a izbavit si pe el impreuna cu ceilalti”.

“Pentru dragostea lui Hristos pe toate vreau sa le jertfesc”

In 1950, odata cu incheierea razboiului civil, este lasat la vatra. Dupa un scurt pelerinaj in Sfantul Munte, s-a intors cativa ani in lume, lucrand ca sa-i faca zestre surorii sale, necasatorita — insa vietuirea sa era inca de-acum desavarsit calugareasca.

Astfel, in martie 1953, la aproape treizeci de ani, si-a luat ramas-bun de la rude si cu­noscuti si s-a indreptat spre Athos, cu constiinta ca a facut tot ce i-a stat in putinta sa­-si indeplineasca indatoririle fata de familie:

„Cand am plecat sa ma fac calugar, nimeni nu avea sa-mi reproseze ceva”.

Dupa experienta capatata cu cativa ani inainte, se indreapta spre Manastirea Esfigmenu (care pe atunci nu era zelotista), unde se inchinoviaza in obstea igumenului Calinic. Acolo, povestea Cuviosul,

„mult m-am folosit de un Parinte. Nu vorbea deloc. Simtea nevoia sa vorbeasca mereu cu Hristos, si de aceea nu il lasa inima sa vorbeasca cu oamenii. Iti era de ajuns numai sa-l vezi. M-a ajutat mai mult decat Vietile Sfintilor. Aceasta este propovaduirea monahilor”.

Dupa un an de incercare, vazandu-i nevointele si hotararea, igumenul il tunde rasofor pe tanarul Arsenie, punandu-i numele Averchie. Nevointa lui launtrica era putina ci­tire din scrierile ascetice, multa luare-aminte la sine, neincetata rugaciune isihasta si nevointa statornica pentru curatirea de patimi si dobandirea dumnezeiescului har. Staretul Gherasim Kudumusiatul isi amintea:

„Atunci cand lucram mai multi impreuna, noi vorbeam, radeam, el insa nu spunea nimic. Lucra retras si evita multa vorbire si cleveteala. Era un calugar cu multa luare-aminte”.

Sfintii Parinti numesc ascultarea marturi­sire. Insa pentru tanarul monah ascultarea a fost muceniceasca, sangeroasa, caci a pazit-o pana la sange, rabdand cu bucurie si rabdare in ascultare de batranul tamplar al manastirii, un calugar foarte aspru si lipsit de ingaduinta. Atunci s-a imbolnavit de plamani, incat ajunsese sa scuipe sange.

„Cand mi s-au golit de tot bateriile, am trait urmatorul lucru: intr-o noapte, in timp ce ma rugam in picioare, am simtit ceva coborand de sus si cuprinzandu-ma cu totul. Simteam ve­selie, iar ochii mi se facusera ca doua izvoare, din care curgeau intruna lacrimi. Vedeam si simteam in chip simtit harul. Faptul acesta mi-a da­ruit atata putere sufleteasca, incat m-a intarit si m-a sprijinit aproape zece ani, pana cand la Sinai am trait si altfel de stari, mai inalte”.

Dupa mai multi ani petrecuti in obste, cu inima adancindu-i-se in lucrarea Rugaciunii si aprinsa de „carbunii pustnicesti” ^{Psalmul 119:4}, a pri­mit blagoslovenie de la igumenul Esfigmenului sa plece „la linistire”, primind si incredintare de la Maica Domnului ca face voia lui Dumnezeu.

Pentru a scapa insa de niste necazuri ad­ministrative si a sta in ascultare la Staretul Chiril de la Schitul Kutlumusiului — ieromo­nah sfant, care avea darul prorociei, scotea dia­voli si, cand citea Evanghelia, lacrimile ii cur­geau siroaie —, Cuviosul se duce la Manastirea Filotheu (pe atunci idioritmica). Acolo, in mai 1957, este tuns in schima cu numele Paisie.

Iubitor de agoniseala duhovniceasca, atunci cand auzea ca pe undeva traiesc Parinti cu bune-savarsiri, care duc o viata de nevointa si au ajuns la o inalta masura, se straduia sa-i in­talneasca. Socotea sfaturile lor a fi foarte insem­nate si se nevoia sa se asemene lor. A pastrat in cugetul sau cuvintele si pilda lor, ca pe o co­moara de mare pret — si din ele s-a nascut, mai tarziu, cartea sa „Parinti aghioriti — Flori din Gradina Maicii Domnului”.

“Nu vei merge la Katunakia, ci la Manastirea Stomiu”

In rastimpul sederii la Filotheu nu a incetat sa se gandeasca sa plece „la linistire”, insa nimic nu se lega pentru plecarea in pustia Sfantului Munte, caci gandul lui Dumnezeu pentru el era altul, asa cum avea sa i se descopere in chip minunat:

„Ma rugam in chilie, cand dintr-odata un glas — era al Maicii Domnului — mi-a spus limpede: «Nu vei merge la Katunakia, ci la Manastirea Stomiu», din Konita, iar inima mi-a fost inundata de har”.

La Konita, desi in afara iubitului sau Athos, Cuviosul Paisie a implinit fagaduinta ce-o facuse in tinerete Maicii Domnului, de a ajuta la rezidirea manastirii ei, care arsese — un rastimp de osteneli, nevointe si isihie. Si, cum marturisea apoi,

„Dumnezeu avea in gand sa fie ajutate sa se intoarca la Ortodoxie cele optzeci de familii care devenisera protestante”.

Oamenii de acolo s-au bucurat mult de venirea sa si multi il cer­cetau adesea, cu cinstire pentru viata sa cuvioasa si povetele sale pline de discernamant. O femeie evlavioasa isi amintea:

„Mergea in gradina des­cult, iar seara isi scotea spinii din talpi. Manca un posmag dimineata si unul seara, iar alteori bea numai ceai. Lucra foarte mult si nu dormea aproape deloc. Incerca totdeauna sa nu refuze pe nimeni si dorea sa-i odihneasca pe toti”.

Dar dorul de isihie nu-l parasise, si se caina adesea Maicii Domnului:

„Preasfanta mea, eu ti-am cerut pustie, si tu m-ai adus in lume!”.

Si Maica Domnului nu a lasat neascultata dorirea inimii lui, si l-a incredintat sa mearga la Sinai, „muntele unde s-a aratat Dumnezeu”.

Astfel, in toamna lui 1962, dupa ce primeste incuviintarea Arhiepiscopului Sinaiului, a parasit Konita ca sa vietuiasca pustniceste la Schitul Sfintei Epistimia.

“Pustia pustieste patimile”

Trei ani de zile a stat la Sinai Cuviosul Paisie, inmultind nevointele. Vietuia toata saptamana pe acele stanci si cobora la Manastirea Sfintei Ecaterina doar in Duminici, ca sa se impar­taseasca.

„Acolo, in uscaciunea pustiei, m-am minunat de pronia lui Dumnezeu. Era langa pestera o crapatura in stanca de unde picura putina apa, picatura cu picatura. De acolo um­pleam intr-o noapte o cana cu apa si astfel imi strangeam apa mea. Rosteam Acatistul Buneivestiri plin de recunostinta, iar ochii mi se um­pleau de lacrimi”,

isi amintea el.

Acolo Cuviosul a avut si cele mai mari si mai fatise lupte cu diavolul, dar a trait si sta­rile duhovnicesti cele mai inalte.

„De multe ori ma ispiteste diavolul, cu toate ca mi-am chinuit trupul pana la istovire. Preabunul Dumnezeu ingaduie ispitele ca sa ne luptam, iar dupa lupta sa luam cununa nevestejita a biruintei. Zilele trecute mult m-a tulbu­rat diavolul, dar dupa ispita m-a invrednicit Dumnezeu sa ma impartasesc. In acea zi am simtit o bucurie atat de mare, incat nu pot s-o descriu. Ma topeam de marea iubire a lui Dumnezeu si-L simteam foarte aproape de mine”,

scria el in martie 1964.

„Ziua rosteam Rugaciunea lui Iisus si fa­ceam lucru de mana. Rugaciune si lucru, acesta era tipicul meu. Noaptea faceam cateva ceasuri metanii fara sa le numar. Nu citeam pravila, ci o inlocuiam cu «Doamne Iisuse…»”,

poves­tea mai tarziu Cuviosul si adauga, cu dor dupa „preafrumoasa pustie”:

„Pustia pustieste pati­mile. Atunci cand o respecti si te adaptezi ei, pustia iti da sa-i simti mangaierea”.

Pana la urma, din pricina inrautatirii sa­natatii, a fost silit sa paraseasca Sinaiul, pe care l-a iubit nespus toata viata, intorcandu-se in Sfantul Munte.

In 1966 a fost operat la Thessalonic, extirpandu-i-se plamanul stang, asa ca anul ur­mator, facand ascultare de sfantul sau Staret, Ieroschimonahul Tihon Rusul, „prietenul Cuviosului Siluan”, s-a indreptat spre pustia Katunakiei. Aici s-a stabilit la una din colibele romanesti, cea a Staretului Ipatie Vlahul, unde Dumnezeu l-a cercetat cu Lumina Sa nezidita:

„Intr-o noapte, in vreme ce rosteam Rugaciunea, am simtit in launtru o mare bu­curie. Am continuat sa rostesc Rugaciunea si deodata chilia mea s-a umplut de Lumina. Inima mea batea dulce. Acea Lumina care a ramas in chilia mea pana dimineata era foarte puternica, mai puternica chiar si decat lu­mina Soarelui. Ea se poate vedea si cu ochii inchisi si cu ochii deschisi, si noaptea in intu­neric si in timpul zilei cu soare”.

„O dragoste aflatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca”

Cuviosul Paisie, de pe acum nevoitor incer­cat, desi nu era hirotesit duhovnic, a ince­put sa fie cautat pentru harisma povatuirii sufletelor. In vara lui 1968, facand ascultare de Sfanta Chinotita, merge impreuna cu doi ieromonahi sa puna randuiala de obste in Manastirea Stavronikita, iar anul urmator se retrage la Coliba Cinstitei Cruci din apropi­ere, locul de nevointa al iubitului sau Staret Tihon, unde va petrece unsprezece ani de ne­vointa si jertfa pentru aproapele.

In 1979 s-a mutat la Coliba Panaguda de pe mosia Manastirii Kutlumusiu, in apropi­ere de Karies, unde isi va petrece tot restul vietii povatuind si mangaind indureratul popor al lui Dumnezeu. Ajunsesera sa-l ca­ute zilnic sute de oameni, iar Cuviosul le lua durerea, nelinistea si grijile, dand in schimb solutii, bucurie si pace. Multi, care nu mai ajungeau sa-l vada, ii scriau.

„Probleme psihologice, cancerul, familia despartita – acestea ii chinuiesc azi pe oameni, acestea mi le scriu”, marturisea el, adaugand: „Programul oamenilor a devenit programul meu. Mai inainte mintea mea se cufunda in rugaciune, acum insa traiesc problemele oamenilor. De multe ori tresar in somn”.

Unul din fiii duhovnicesti il zugravea ast­fel:

„Dintre toate harismele Staretului, cel mai mult m-a impresionat dragostea sa. O dragoste fara margini, fara sovaire si cu desavarsita jertfa de sine. O dragoste arzatoare, dulce, atotputernica, dumnezeiasca. Numai Sfantul Duh poate naste o astfel de dragoste in inima omeneasca”.

In ultimii ani de viata, Cuviosul Paisie s-a imbolnavit de cancer.

„Cand il cuprindeau durerile cele infricosatoare, psalmodia pen­tru a nu striga si a nu-i supara pe ceilalti. Era foarte sensibil. Nu voia sa ajunga o povara pentru ceilalti sau sa supere pe vreun om”,

isi amintea cineva. Desi se chinuia nespus de mult, era insa vesel si linistit.

Pe 12 iulie 1994, aflandu-se la Surori pentru tratament, Cuviosul Paisie, rostind cu glas stins „Mucenicie, adevarata muceni­cie”, a adormit in pace. Era dupa calendarul Sfantului Munte ziua de 29 iunie — praznicul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel.

Cuviosul n-a contenit sa-i ajute pe oa­meni nici dupa adormire, dupa cum dovedesc nenumaratele minuni savarsite pana astazi, iar cugetul tuturor marturiseste sfintenia sa. Pentru aceasta nadajduim sa zicem cat mai grabnic, dupa cum se arata, impreuna cu Biserica soborniceasca:

Cuvioase Parinte Paisie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi, spre a ne invrednici de implinirea cuvin­telor tale:

„Sa ne nevoim ca sa ne cunoastem pe noi insine, sa taiem patimile noastre, sa doban­dim virtutile — si astfel ne va cerceta harul lui Dumnezeu. Amin”.

Radu Hagiu

***

De vorba cu Profesorul Dimitrios Tselenghidis:

Cuviosul Paisie Aghioritul – madularul cel slavit al lui Hristos

– Domnule Profesor, va rugam sa ne istorisiti din amintirile dumneavoastra personale despre Staretul Paisie.

– Cu placere va pot istorisi din momen­tele traite alaturi de Staret, lamurind dintru inceput faptul ca a vorbi despre un Sfant este foarte anevoie, caci inclinam sa ramanem doar la acele forme dinafara care schiteaza o imagine a ceea ce este el, insa nu una limpede, fiindca Parintele Paisie dobandise o vir­tute aleasa: aceea de a-si ascunde virtutea. Iar aceasta virtute, din cate cunoastem, este cea mai anevoie de lucrat. Insa, dupa cum insusi spunea, oricat te-ai ascunde, te vadeste harul Iui Dumnezeu. Iar daca vrem sa vorbim in chip convingator despre persoana Parintelui Paisie, va trebui sa avem in vedere ceea ce spune Apostolul Pavel, ca „e dovedit bun nu acela care se lauda pe sine”, ci „acela pe care Dumnezeu il lauda“ ^{2 Corinteni 10:18}. Asadar, fo­losind limbajul Sfantului Grigorie Palama, spunem ca este dovedit bun si placut lui Dumnezeu acela pe care-l lauda si-l vadeste Insusi Dumnezeu, prin proba faptuirii. Un astfel de om a fost, fara indoiala, vrednicul de pomenire Parintele nostru Paisie, fata de care graiurile gurii multora, ca si ale mele, sovaie de multe ori atunci cand ii pomenesc sfintitul lui nume, caci de indata ce spunem Parintele Paisie, limba ne indeamna si vrea sa spuna Sfantul Paisie. Lucrul acesta deloc intam­plator este marturia constiintei noastre, ca recunostinta pentru micile trairi impreuna cu Parintele, pentru putinul pe care le-am auzit din gura lui si, cum spuneam, pentru putinul pe care Dumnezeu ni-l facea vadit despre el.

In ceea ce ma priveste, acest „putin” acopera o perioada de aproape douazeci si cinci de ani, incepand cu anii studentiei mele, pe cand aveam nouasprezece ani, cand l-am cunoscut Parintele Paisie in prima mea vizita la Sfantul Munte. Nefiind el pe atunci foarte cunoscut, aveam pri­vilegiul si binecuvantarea de a vorbi cu el ore in sir. L-am intalnit in particular pentru prima oara impreuna cu trei prieteni, vorbindu-ne pret de sase ceasuri. Lucrul acesta arata nu numai porni­rea Parintelui Paisie de a ne ajuta si a ne fi bine­facator, dar si masura in care cuvantul lui ne ro­bea sufletul. De fapt, cuvintele Parintelui Paisie nu tinteau urechile, precum grairea obisnuita, ci se petrecea ceea ce spunea Sfantul Ioan Gura-de-Aur, ca „ceea ce-l poate schimba pe om nu este decat harul lui Dumnezeu” — iar glasul Parintelui Paisie, in cazul de fata, intrucat insusi era daruit cu har, se facea vehicolul care purta si prin care se impartasea acest har nezidit al lui Dumnezeu. Lucrul acesta ne odihnea, ne da­dea o pace a gandurilor, acea bucurie si dulceata a Sfantului Duh, in masura in care putea sa-i primeasca si sa-i cuprinda fiintial pe fiecare din cei ce-l ascultam. Asemenea si cele ce auzeam de la el – lucruri pe care de multe ori le auzisem ori le citisem altundeva — erau deosebite, deoarece cuvantul lui, fiind daruit cu har, ne largea laun­tric hotarele fiintei. Aceasta ne-a cucerit si ne-a luminat intr-atat mintea, pe cat de intunecata si muncita era mai inainte de diferitele chesti­uni ce ne preocupau. Aceasta a fost pentru noi atunci o experienta nemaiintalnita a neziditului.

„Era «omul a-toata-lumea»”

Ca sa adunam laolalta cat mai multe experiente harismatice, apucandu-ma sa povestesc doar intamplari traite de mine cu Parintele Paisie, cred ca o zi intreaga nu ne va fi de ajuns, cu atat mai mult daca voi pomeni alte intam­plari minunate pe care le-au marturisit si le-au facut cunoscute persoane vrednice de in­credere, pe care le cunosc si cu care ma aflu mereu in legatura. Ceea ce uimeste e faptul ca, asa cum il aveam viu intre noi prin cuvan­tul si prin scrierile lui, deopotriva pot spune – precum el insusi spunea despre cei adormiti – ca din prima clipa de cand Parintele Paisie a plecat la cer, plin de har, avem inca mai mult experienta prezentei lui nevazute si harismatice. Lucrul aceasta este adeverit de mine personal, precum si de familia mea si de multi altii. Importanta are insa faptul ca fiinta Parintelui a suferit o largire tainica, fiindca Parintele Paisie era cu adevarat omul Bisericii, omul sfintit, madularul slavit al lui Hristos, era in fapt omul a-toata-lumea, nu numai al poporului grec – adica omul care poate savarsi binefaceri si se poate darui tuturor oameni­lor. Cuvantul lui nu este supus unor hotare si poate mijloci pentru toti oamenii, oameni pe care-i iubea fara deosebire, ca si intreaga zidire. Asadar, in viata de dupa moarte, prezenta lui nu este doar neintrerupta si staruitoare, dar toate cele pe care le-a savarsit in viata le au­zim si le suferim noi insine si dupa moartea lui, in masura foarte inalta, adeverindu-se ast­fel cuvantul lui Hristos ca „veti face minuni mai mari decat Mine” ^{cf Ioan 14:12} — cuvant care arata, desigur, maretia smereniei lui Hristos, Care spunea aceasta nu pentru ca nu putea, ci pentru ca voia sa se arate puterea Lui prin ma­dularele Lui sfintite, adica prin noi.

Dupa adormire, Parintele Paisie a ajuns sa invie si morti, fapte petrecute in imprejurari care au permis adeverirea minunilor de catre oameni de specialitate, adica de medici. A tamaduit oameni de cancer. A daruit copii unor femei sterpe. A linistit tineri, dand ras­puns framantarilor personale care-i chinuiau. Cunosc multe astfel de cazuri, fiindca adesea eu insumi ii trimit la mormantul lui, de unde se intorc si-mi spun raspunsul primit – fapt care pe mine personal nu ma uimeste intr-atat, deoarece cele ce-am cunoscut despre el pe cand era in viata erau de-o asemenea pli­natate, incat puteai spune, simplu, ca prin el gustai harul. Sunt cazuri in care se duc oameni la mormantul lui si numai ce-si spun necazul lor sau al altora, rezolvarea vine cu viteza mai mare decat a luminii, fapt care se intampla si cand era in viata. Marturisesc oameni ca, de indata ce i-au cerut Parintelui sa mijloceasca pentru necazul apropiatilor lor, aceia au simtit in chiar ceasul acela ca Parintele intervine.

Pe cei care nu l-au cunoscut, aceasta prezenta vie a Parintelui Paisie ii impresioneaza. Pentru noi, cei ce l-am cunoscut de aproape, ea are si o talcuire: aceea ca Parintele Paisie s-a su­pus de la inceput de bunavoie, cu dragoste si cu staruinta, voii lui Dumnezeu – si-a supus voia sa voii lui Dumnezeu, asemeni lui Hristos, Care S-a aratat atat de smerit in venirea Lui pe pamant la plinirea vremii si Care n-a facut ni­mic altceva decat voia Tatalui Sau. Asa s-a fa­cut Parintele Paisie ascultat de Hristos — Care, iata, asculta tot ceea ce-i cere, fiindca gaseste in el acel vas, acea oglinda curata care, pentru curatia ei, se face primitoare a harului Lui.

„Sa facem un «laborator al schimbarii mintii»!”

Imi amintesc cum, in cea dintai intalnire a noastra, imi spunea ca trebuie sa deschi­dem impreuna o intreprindere. M-am mirat cum un monah nevoitor vorbea despre in­treprinderi, ca mai apoi sa-mi explice ca in­treprinderea de care vorbea urma sa fie un „laborator al schimbarii mintii”. Si-mi dadea exemplul unei fabrici de armament in care, orice material ai baga — fie noroi, fier, argint ori aur —, vei scoate tunuri, arme si gloante de aur din materia pusa in lucru. Daca insa aceasta fabrica sau laborator este unul sfintit, iti va scoate sfinte vase — fie ele de lut sau de fier sau de argint sau de aur.

Important in aceasta pilda este cum a prins Parintele Paisie gandul lui Hristos, intr-un fel care uimeste. Asa cum Hristos vedea totdeauna punctul de plecare, cauza prima care declansa bi­nele ori raul, tot asa Parintele isi focaliza atentia in acea directie, fapt care-i oferea o inraurire ime­diata asupra noastra, cei ce-l ascultam, dandu-ne o orientare dreapta si punandu-ne pe ganduri.

Obisnuia totdeauna sa vorbeasca in pilde. Imi spunea odata:

„Cred unii ca as fi sfant, fara sa stie, dragii de ei, ca nu-s decat o cutie de tabla”.

Fireste ca, dupa logica, nu puteam sa fiu de acord, si -l descoseam: „Cum, adica, sa fiti o cutie de tabla?! Eu ma gandeam ca daca Parintele Paisie, cu harismele pe care le are, nu-i decat o cutie de tabla, atunci ce mai suntem noi, care credeam ca suntem totusi ceva?…“. Asa ca m-a incredintat de cele ce vrea sa spuna dandu-mi ca pilda cutiile de conserve (de peste sau alte alimente) care se gaseau mereu in preajma chiliei lui:

„Iata, asa cum este cutia aia de conserva, sunt si eu. Am grija ca in fiecare dimineata, cand iese soarele, s-o intorc spre soare; si, in lumina soarelui, iau aminte ca am multe puncte intunecate si necuratii, pe care le curat cu pocainta si cu spovedania. Iar in ziua urma­toare oglinda asta este mai curata, si vad in ea mereu alte si alte necuratii. Deci oamenii vad lumina care se reflecta din cutia asta de con­serva si, vazand prin ea soarele, cred ca soarele sunt eu. Insa nu sunt eu soarele, ci sunt cel ce primeste lumina soarelui. Eu nu fac decat sa am grija s-o curat, dupa ce mai intai o intorc incontinuu spre soare”.

[…]

“Doamne, Iisuse Hristoase, fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma”

De la cea dintai intalnire imi spunea, ca de altfel tuturor, sa avem duhovnic, iar cei care nu au sa-si gaseasca unul caruia sa-i dezvaluie, cu smerenie ceea ce vad inlauntrul lor. Iar pentru cele pe care nu le vad, sa nu se ingrijoreze, fiindca aceasta rugaciune spusa cu luare-aminte — „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma” sau „Doamne Iisuse Hristoase, lumineaza-mi intunericul” — e cea care ne face cunoscut in chip haric ca Duhul cel Sfant este Mangaietorul, este inteleptul, este Duhul Adevarului si scoate la lumina adevarul din noi, savarsind aceasta cu compatimire, fiindca ne cunoaste slabiciunea si masura, descoperindu-ne doar atat cat putem suporta. Adica noi sa ne pocaim pentru necuratia descope­rita, sa o curatim, si astfel, tot inaintand, vom vedea mereu altele si altele despre noi. Daca insa credem ca suntem bine si nu ne vedem pe noi insine ca nu mergem pe calea curatiei, atunci nu-i deloc bine, pentru ca Duhul cel Sfant lucreaza permanent acest proces al curatirii si al luminarii noastre. Invataturile acestea ale Parintelui nu numai ca nu ne pri­cinuiau tulburare, ci alungau orice neliniste, fiindca stradania lui urmarea sa ne faca min­tea teocentrica si hristocentrica, si sa intelegem ca toata greutatea sta in adunarea mintii si in­dreptarea ei spre Hristos.

Pe toate celelalte, adica cele de nevoie tra­iului, Parintele Paisie le lasa la o parte cu multa usurinta, invatandu-ne si pe noi sa-L cautam numai si numai pe Hristos, caci pe toate cele trebuincioase vietii Hristos ne opreste cu po­runca a le cauta, zicand: „Toate acestea se vor adauga voua” ^{Matci 6:33}. Iar cuvantul acesta nu este unul patristic, ci unul dumnezeiesc.

Ne mai sfatuia, de asemenea, sa nu citim multe carti, ci putine si bune. Intre cele bune numara intai de toate Sfanta Scriptura, si apoi unele carti ale Parintilor, intre care un loc de cinste il dadea “Asceticelor” Sfantului Isaac Sirul, “Vietii in Hristos” a Sfantului Nicolae Cabasila si altor catorva. Cand i-am spus sa citeasca vreuna din cartile mele, mi-a spus ca el nu citeste alte carti decat acelea prin care are in vedere sa-i ajute pe oameni.

Pe cand mintea lui ajunsese sa vorbeasca cu Dumnezeu, noi teologhiseam despre Dumnezeu. Altceva este sa vorbesti despre Dumnezeu sau o alta persoana, asa cum fac eu acum, vorbind despre Parintele Paisie, si altceva sa vorbesti cu insusi Parintele Paisie. In acelasi fel spunem ca e cu mult mai im­portant pentru noi sa vorbim cu Insusi Dumnezeu. Parintele Paisie facea acest lu­cru, si nu vorbea numai cu Hristos, ci vor­bea si cu acei sfinti pe care-i iubea, precum si cu Preasfanta Nascatoare-de-Dumnezeu si cu toti sfintii, de vreme ce era impreuna-cetatean cu sfintii si casnic al lui Dumnezeu. Cum spuneam si la inceput, imi vin in minte multe alte amanunte ale intalnirilor cu Parintele, care, desigur, nu pot fi cuprinse in cuvantul nostru scurt de acum…

“A primit fulgerator un raspuns fiintial la intrebarea ei…”

– Ne puteti consemna vreun fapt minunat ca­ruia i-ati fost martor?

– Trecand peste intamplarile altora, vreau sa mentionez o imprejurare cu totul personala, de familie, ca o pecete pusa peste cele spuse des­pre Parintele. Sotia mea il stia pe Parintele Paisie inca dinainte de a ne cunoaste noi si se bucura cand ma duceam la Sfantul Munte pentru a-l vedea si a-i infatisa si problemele ei, de vreme ce Parintele iesea din Munte cam o singura data pe an, zile in care, din pricina multimii care-l asalta, ea nu-l putea intalni intotdeauna. M-a intrebat, deci, cand il voi vedea pe Parintele Paisie in cala­toria mea la Sfantul Munte (care incepea intr-o luni). Socotind la repezeala zilele, i-am spus ca-l voi vedea miercuri. Fac mentiunea ca niciodata nu-i telefonam sotiei de la Sfantul Munte, fi­indca niciodata nu eram ingrijorat pentru ea, stiind ca Preasfanta Nascatoare-de-Dumnezeu randuia mai bine treburile familiei cand lip­seam la Athos decat atunci cand eram acasa, fapt pe care-l vedeam de ani de zile. De aceea nu eram deloc nelinistit pentru ea.

Cand m-am intors, asadar, sotia mi-a spus ca nu l-am vazut pe Parintele Paisie miercuri, ci luni. Am ramas uimit, stiind ca nu comuni­casem cu ea si ca fusesem singur cu Parintele Paisie, deci nimeni altcineva nu ma vazuse cand am vorbit cu el. Am incredintat-o ca, intr-adevar, luni era ziua in care l-am vazut. Mi-a spus apoi ca l-am vazut la orele 12 — fapt care era adevarat, caci, intalnindu-l pe Parintele, primul lucru care m-a intrebat a fost ce face sotia mea, spunandu-i pe nume. Am ramas impresionat si, oarecum incurcat, i-am spus: „Ea m-a trimis la cuviosia voastra”. „Si ce spune?”, intreba Parintele. I-am spus rugamintea ei si, in timp ce Parintele vor­bea, intr-un gest mecanic si fara vreun motiv, m-am uitat la ceas, care arata exact orele 12. Mi-am amintit deci gestul acesta, care are le­gatura cu cele intamplate.

Atunci i-am spus: „Parinte Paisie, ce sa-i spun sotiei mele despre problema infatisata?”. Si-mi spune: „E bine, s-a rezolvat”. „Cum adica sa-i spun ca s-a rezolvat?!” „Mai, dragul meu, i-am trimis raspuns!”. Eu n-am inteles ce vrea sa spuna si am continuat: „Adica ce i-ati tri­mis?”. „I-am trimis”, spune el, „un car”. „Dar n-a cerut nici un car, ce car i-ati trimis?!”. Si-mi spune: „In afara de raspunsul la intrebare, i-am trimis pe deasupra si-un car de rugaciuni”.

Intotdeauna avea umor Parintele Paisie. In clipa aceea nu intelesesem ce se petrecuse. Am intrebat-o deci pe sotie cum de stia ca l-am vazut la orele 12. Si mi-a spus ca exact in ceasul acela a primit fulgerator un raspuns fiintial la intrebarea ei, ca o traire. Era plina de fericire. Chiar in clipa aceea se uitase si ea la ceas: erau orele 12.

Vedem asadar ca Parintele Paisie nu avu­sese doar constiinta ca trimisese raspunsul, ci si constiinta ca sotia il primise, iar Dumnezeu a randuit sa ne incredintam cu o precizie de ne­tagaduit ca, de indata ce Parintele a primit cere­rea, a si fost trimis raspunsul. Totul s-a petrecut fulgerator — dupa cum spuneam si la inceput, ca lucrarea Parintelui se misca mai repede ca viteza luminii, deoarece lucrarea nezidita a lui Dumnezeu, nezidita fiind, actioneaza mai pre­sus de unitatile de masura ale timpului.

“Cu un pesmet pe post de combustibil”

Am fost martor si al altor intamplari neobisnuite. De pilda, imi aduc aminte, prin 1969, cand se spune ca au trimis oameni pe Luna si au aselenizat acolo, i-am spus Parintelui despre asta, iar el spuse:

„Unde au ajuns… Cheltuie atata banet pe cercetari, pe nave cos­mice, ca sa se duca acolo. Nu pot sa se duca doar cu un pesmet pe post de combustibil?”.

Iar noi radeam, crezand ca face glume si ca vrea sa infiereze multimea de bani cheltuiti pe cercetari. Insa, cum aveam sa ne incredintam mai apoi, Parintele Paisie spunea atunci, sub forma de gluma, un fapt real — acela ca pes­metul pe care-l manca si despre care glumea era, intr-adevar, pentru el ca un combustibil cu care calatorea ca fulgerul in locurile unde Dumnezeu il trimitea, pentru ca oamenii aveau nevoie de el. Sub forma glumei el voia, de fapt, sa-si ascunda darul acesta.

Dintr-o alta intamplare pe care vreau s-o relatez vedem cum Parintele Paisie dobandise un fel de „ecran” duhovnicesc pe care putea vedea, desigur, din descoperire dumneze­iasca, ce se intampla in diferitele situatii in care i se cerea sfatul sau ajutorul. „Ecranul” acesta duhovnicesc nu era unul obisnuit, in care poti vedea la distanta ce se petrece, ce se va petrece in viitor ori ce s-a petrecut in trecut, ci unul in care evenimentele il au pe el insusi prezent la ele, ca participant.

Iata intamplarea: un monah pe care-l cu­nosc s-a dus dis-de-dimineata de la o manas­tire de langa Careia la Parintele Paisie pentru a-l instiinta ca avusese loc invazia in Golful Persic, sub presedintia lui Bush tatal. Parintele Paisie i-a raspuns cu toata simplitatea ca are cunostinta. Fireste ca Parintele nu avea nici radio, nici alte mijloace tehnice, nici telefon.

„Dar, Parinte Paisie, cum de-aveti cunostinta?! E stirea principala a zilei, invazia e in desfasurare si eu am auzit abia pe la orele cinci jumate-sase”, ii zice monahul. „Nu, dra­gul meu”, ii zice Parintele, „n-a avut loc la cinci jumate – la orele trei jumate a inceput”. „Si de unde stiti asta?”. „Cum, mai frate, de unde stiu?! Eram acolo!”.

Este vorba aici despre vederea duhovni­ceasca, vedere pe care o aveau si Parintii Sfinti. Ei vedeau cu ochii lor, iar vederea aceasta nu era una obiectiva, distanta, ci una la care par­ticipau cu traire. Si aceasta participare tra­ita cuprindea in ea si durerea, si ingrijorarea pentru oameni, si rugaciunea pentru ei… La Parintele Paisie, vederea duhovniceasca este marturisita in uimitor de multe cazuri con­semnate in scris sau cunoscute de oameni. Inca din timpul vietii, sunt marturii precise despre prezenta lui la persoane pentru care se ruga sau pentru care i se ceruse sa se roage; a scapat oameni din accidente de circulatie, fi­ind vazut la fata locului de cei ce au primit binefacerea aceasta; s-a infatisat unor bolnavi si i-a tamaduit, daruindu-le drept dovada cate un obiect al lui personal.

“Cand il chemam, Parintele vine si tamaduieste”

Imi vine in minte un exemplu in care un in­chinator s-a dus cu copilul la Athos, dar i-a fost imposibil sa ajunga cu el la chilia Parintelui. A cerut atunci sa vina Parintele Paisie la copil, lu­cru care nu s-a petrecut pana la asfintitul soa­relui, cand portile manastirii se incuie, fiindca Parintele avea vizitatori. Monahul arhondar a asteptat inca putin dupa asfintit, si apoi a tre­buit sa incuie portile. Si stim ca, odata incu­iate, portile manastirii nu se mai deschid pana dimineata. In dimineata urmatoare, arhondarul s-a scuzat cu parere de rau ca, din nefericire, Parintele nu venise pana la ora incuierii portilor. Iar tatal copilului i-a spus mirat: „A venit! Cum sa nu vina?!”. „Si cum a venit?” “A venit prin deschizatura de deasupra portii manastirii!”. Intr-adevar, parintele venise la copil fara sa i se fi spus in ce camera era, l-a vazut pe copil, a stat de vorba cu el in prezenta tatalui. „Uite! Ne-a dat si icoana asta!”. Arhondarul a ramas amutit.

Acesta este doar un exemplu. Sunt multe astfel de imprejurari, pe care nu ne ingaduie timpul sa le pomenim.

Aceasta prezenta a Parintelui in diferite lo­curi inca inainte de adormirea lui in Domnul este la fel de reala si dupa adormirea lui. Cand il chemam si cand randuieste Dumnezeu, Parintele vine si tamaduieste, lasand si o do­vada a trecerii sale pe acolo. Cunosc pe cineva care nu stia cine este Parintele Paisie si, cu toate acestea, fusese tamaduit de el. Cand l-am intrebat cum a fost tamaduit, mi-a raspuns ca a venit un monah de la Sfantul Munte, care i-a spus ca trebuie sa plece acum din spital. N-a apucat sa-l intrebe cine este, dar cand i s-au aratat fotografii cu monahi de la Athos, l-a recunoscut imediat pe Parintele.

Il numeam la inceputul interviului pe Parintele Paisie om a-toata-lumea, fiindca, iata, prezenta lui de-bine-facatoare, in chipul aparitiilor despre care am vorbit, este consemnata dupa adormirea lui nu numai in Grecia, ci in toata lumea, cu mult mai mult si in cazuri mult mai variate.

Dincolo de amanuntele acestor infatisari, ceea ce trebuie sa retinem este faptul ca Parintele a fost in viata lui bineplacut lui Dumnezeu si deschis lui Dumnezeu, ha­rului Sau nezidit. Acest har nezidit al lui Dumnezeu l-au gustat, prin Parintele, in viata lui, foarte multi oameni, unii mai mult, altii mai putin, potrivit curatiei lor si putintei lor de-a primi, fapt despre care dau martu­rie. Binefacerile lui le daruieste inmultit as­tazi lumii, cu aceeasi inraurire asupra sufle­tului oamenilor, aratandu-se uneori si vazut — experienta pe care am avut-o si eu, la un an dupa adormirea lui. Felul si imprejurarile in care apare ne incredinteaza, dincolo de orice indoiala, ca Parintele este Sfant – si, as spune, un Sfant foarte contemporan, in sensul ca da raspuns unor probleme ale timpurilor noas­tre care au legatura cu tehnologia inalta (im­planturi electronice sau tehnologia propagarii miscarii), raspunsurile lui depasind harismatic posibilitatile tehnicii si ale tehnologiei.

Material realizat de Pr. Daniel Pupaza 

Traducere de Caliopie Papacioc

(in: “Familia ortodoxa”, iulie 2014)

Va mai recomandam: