VIATA DUHOVNICEASCA INCHIPUITA (II): “Crestinul dupa inchipuire pregusta unele experiente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin… In spatiul comod al inchipuirii sale caderile lui sunt uitate”

2.2. Capitolul II

Referiri patristice la viata duhovniceasca inchipuita

2.2.1. Mandria si cinstirea – refugieri usoare in in­chipuire

Omul mandru si trufas este omul care se inalta pe sine mai mult decat este in realitate. In aceeasi catego­rie se incadreaza si cei care se inalta dandu-si insusiri egoiste, precum omul arogant, infumurat, falos etc.

Inaltarea de sine a individului mai presus decat ceea ce este inseamna extinderea in sus si are drept consecinta indreptarea sa spre o imagine falsa, fictiva, ideala, neadevarata, adica inchipuita! Imaginea reala a omului trufas si mandru se intinde in toate directiile si se umfla ca si „cocosul”, de unde si zicerea populara despre acest om: „se imbulfoaie”.

Care este oare mobilul unei astfel de inaltari a im­aginii omului mandru, mai presus de ceea ce este in realitate?

Intr-o prima evaluare, este sigura dorinta lui de a fi cinstit, de a fi distins de ceilalti oameni, de a avea o valoare si o faima personala superioara si de a-si linisti constiinta pentru ceea ce nu este: un crestin vrednic!

*

Omul patristic vede cu duh negativ legitimitatea unei asemenea dorinte in viata lui duhovniceasca, si va decide cu claritate absoluta ca: „cinstirea este mama relelor“!^[12]

Sfantul Nil Ascetul explica faptul ca, pentru a dobandi vreo virtute, credinciosul nevoitor si iubitor de Dumnezeu nu cauta cinstirea si lauda oamenilor. Si, prin urmare, nu afla placere si nu este multumit cand oamenii il cinstesc, deoarece stie ca a fi cinstit de oameni presupune a te face placut oamenilor, si cel ce voieste sau primeste cinstirea aluneca in trufie si in mandrie. Sfantul adauga, de asemenea, ca pri­mul rau in care cinstirea il prinde pe iubitorul ei este inchipuirea! El mentioneaza: „Cinstirea da imbold inchipuirii“^[13]. Prietenul cinstirii va patrunde in spatiul adimensional si intunecat al inchipuirii, pentru a alege materialul cu care sa-si construiasca imaginea ideala, inchipuita!

*

Acelasi Sfant, Nil Ascetul, mentioneaza si o alta cursa a cinstirii, in care se prinde, fara sa-si dea seama, orice nevoitor al virtutii, daca nu are minte curata si trezvie. Sfantul spune:

„Este rar si foarte greu ca cineva sa dobandeasca o masura de virtute inalta fara sa se mandreasca pentru izbanzile lui, ramanand in smerenie“^[14].

Greutatea se datoreaza faptului ca orice nevoitor, prin mult efort si puteri risipite, gandeste, cum este lesne de inteles, ca el insusi a trudit si a dobandit virtutea. Si, prin urmare, este indreptatit sa se laude. Cu toate acestea, omul patristic, in orice asemenea imprejurare, Ii atribuie lui Dumnezeu izbanda sa si nu lui insusi, fiindu-i teama ca, prin sentimentul cinstirii, va cadea in ispita mandriei si a egoismului!

*

Asadar, cinstirea este primejdioasa, intrucat star­neste dorinta refugierii in inchipuire, din moment ce provoaca mandria nevoitorului. In cazul acesta, dupa parerea Sfantului Nil, nevoitorul este prins in cursa dipsihiei. Devine o persoana cu doua imagini, una in­terioara, endopsihica, a adevaratei lui vieti duhovni­cesti si una exterioara, inchipuita, ireala.

Sfantul Nil, relatand la persoana intai plural des­pre aceste doua imagini, noteaza:

„Asadar, noi una faptuim in ascuns si alta aratam oamenilor, precum o masca falsa. In felul acesta facem decente rusinea si amagirea ce zac in noi si provocam privirile oamenilor pentru a ne atribui cinstire, fiindca ne cred evlaviosi si virtuosi. Chiar atunci ascundem, sub perdeaua mastii false, lucrurile vrednice de osanda si reprosuri, daca ele ar putea la un moment dat sa se arate in afara”^[15].

*

De asemenea, Sfantul Marcu Ascetul, despre aceeasi problema referitoare la consecintele trufiei si mandriei, noteaza:

„Omul mandru nu se vede pe sine“^[16].

Cel care prin mandrie si egoism se inalta deasupra si­nelui sau si cugeta lucruri importante si marete despre el, se departeaza de sinele sau adevarat si, prin ur­mare, il nesocoteste. In cazul acesta, imaginea trufasa pe care o alcatuieste sinelui sau nu este reala. Este o alta imagine, care construieste ideea inalta pe care o are despre el. Este o imagine in afara realitatii, falsa, formata din material inchipuit. Imprumuta in mod in­constient, material inchipuit pentru a o construi dupa dorinta lui sau dupa cerintele mediului social in care traieste. Astfel, omul mandru nesocoteste sinele sau adevarat, dar el crede ca are cunostinte despre imagi­nea acestuia.

[…] In cazul in care cineva ii recomanda sa se straduiasca a se cunoaste pe sine insusi, [a]tunci el considera ca o asemenea stradanie nu merita efortul!

*

Intr-adevar, cei mai multi oameni – dupa cum am spus si mai sus – sustin ca o incercare de autounoastere este zadarnica, fiindca ei, se subintelege, cunosc bine sinele lor! Dar… oare pe care sine il cu­nosc, de vreme ce nesocotesc adevaratul lor sine? Cu siguranta, cunosc imaginea falsa pe care au con­struit-o exact asa cum o vor. Au construit-o, desigur, in gand, dar… cu ce material? Evident, cu materialul inchipuirii lor.

*

Dupa parerea Sfantului Maxim Marturisitorul,^[17] exista o relatie de colaborare intre ratiune si inchipuire. El noteaza ca toate cugetele sunt nascute din ratiune, dar au legatura si cu inchipuirea atunci cand sunt fo­losite ca scara. Cugetele, avand ca instrument inchipui­rea, urca spre minte din simturi pentru a-i aduce material de imagini si reprezentari pe care le percep simturile. Dar, fac si invers. Avand ca scara inchipui­rea, aduc simturilor ceea au primit de la minte, deci ia­rasi reprezentari, imagini sau intelesuri.

Asadar, de nevoie, in opinia Sfantului Maxim, ra­tiunea se afla intre sensibil si noetic. Asta inseamna ca, prin partea sensibila, sufletul le vede si le faptuieste pe cele ale trupului, iar prin cea noetica le vede si le fap­tuieste pe cele ale duhului.

Dar, intrucat noeticul sufletului s-a alterat^[18] prin caderea lui Adam in pacat si astfel s-a intarit puterea sensibilului (trupului), mintea nu le poate vedea lim­pede pe cele dumnezeiesti. Astfel, sufletul se afla intre lumina si intuneric. In cazul acesta, sufletul are legatura cu sensibilul, dar, atunci cand conditiile duhovnicesti respective lipsesc, este nevoit sa recurga la serviciile noeticului alterat, patrunzand in spatiul inchipuirii.

Asadar, cel ce sustine ca nu e nevoie sa se nevoiasca pentru a se cunoaste pe sine, se va refugia in imaginea alterata, inchipuita, a sinelui sau^[19]. Daca este „credincios”, in viata lui duhovniceasca se va preo­cupa de sinele sau inchipuit, va fi, deci, un crestin „dupa inchipuire”.

2.2.2. Virtutea inchipuita

Nu se intampla doar crestinilor laici sa cada in identitatea crestina inchipuita, ci acest lucru este intalnit si in spatiile ascezei si vietuirii monahale, chiar in spatiile ascetice din pustietati, unde nevointa duhovni­ceasca si asceza trebuie sa se distinga prin curatia trans­parentei sale evanghelice. Si acolo inchipuirea altereaza uneori autoconstiinta nevoitorului, iar atunci aluneca si el in fatarnicie, in construirea mastii inchipuirii!

*

Virtutea sau harisma cer stradanie si nevointe grele si aspre pentru a deveni trairi evanghelice. Acolo unde in duhul monahului sau ascetului patrunde mandria ori slava desarta, din stradania lui de nevointa lipseste autenticitatea moralei evanghelice.

In vechile Paterice se gasesc povestiri de falsificare a nevointei monahale sau ascetice, in imprejurari de satisfacere a dorintelor si aspiratiilor personale. Aces­tea inalta persoana nevoitorului mai presus de adevaratul sau sine, spre imaginea inchipuita a deja harismaticului sau virtuosului si iluminatului nevoi­lor. Cateva asemenea exemple urmeaza in continuare.

*

Odata, trei monahi l-au vizitat pe un parinte la schitul sau, vrand sa-i vorbeasca si sa se foloseasca de sfaturile lui.

Unul din ei a zis:

– Avva, am invatat pe de rost Vechiul Testament.

– Ai umplut vazduhul de cuvinte, i-a raspuns pa­rintele.

Al doilea a spus:

– Eu, avva, am copiat Vechiul si Noul Testament, ca sa le am mereu cu mine.

– Si tu, a zis parintele, ai umplut cu hartii sertarele dulapului tau.

Al treilea, la randul sau, i-a spus avvei:

– Eu ma hranesc de atata vreme cu mancare us­cata, incat in soba mea au rasarit buruieni.

– Si tu, i-a raspuns parintele, ai izgonit din chilia ta iubirea de straini^[20].

*

Toti acesti trei monahi nu s-au nevoit pentru a do­bandi virtutile evanghelice. Au vrut sa faca o lucrare care sa satisfaca slava lor desarta. Raspunsurile parin­telui trebuie sa fi trezit duhul lor pentru ca ei sa fi in­teles ca inaintea faptuirii tuturor acestor lucrari se afla stradania de imbunatatire a lor prin fapte de virtute si sporire duhovniceasca.

*

O asceta a cunoscut un parinte inzestrat cu discernamant si voia sa se foloseasca de acest prilej pentru a afla daca umbla drept pe calea nevointelor ei asce­tice. Asadar, i-a spus:

– Parinte, pana astazi am postit doua sute de saptamani, de fiecare data cate sase zile. Tineam post negru sase zile incontinuu, si alte sase zile mancam hrana normala. Am citit si am invatat pe de rost Ve­chiul si Noul Testament. Vreau sa-mi spui acum ce-mi lipeste pentru a completa acest canon al meu.

– Si ce ai castigat din toate acestea? Ai ajuns sa socotesti ocarile pe care le primesti cinstiri si binecu­vantari?

– Nu! i-a raspuns acesta. N-am ajuns pana la aceasta masura de virtute.

– Ai ajuns in punctul in care vatamarea sau pa­guba pe care ti-o aduc ceilalti sa o socotesti castig? Ii consideri pe straini ca pe rudele tale dupa trup? Soco­testi saracia belsug?

– Deloc! i-a raspuns acesta.

– Asadar, a zis parintele, n-ai postit cate sapta­mani crezi tu, nici n-ai citit Vechiul si Noul Testament. Cu nimic nu te-ai folosit din toate cate ai facut. Doar te amagesti pe tine, umbland pe calea ascezei. Mergi si lucreaza asupra sinelui tau, caci pentru el n-ai facut nimic^[21].

*

Un parinte s-a nevoit cincizeci de ani, fara sa sa manance paine si fara sa bea vin, decat foarte rar. Ajungand la eliberarea de patimi, spunea: „Am omorat desfranarea prin nevointele mele, am biruit iubirea de arginti si slava desarta!”

Cand a aflat avva Avraam ca acel parinte a spus cuvintele respective, l-a vizitat si i-a zis:

– Ai grait asemenea cuvinte?

– Da, a raspuns parintele.

– Ia spune-mi – a zis avva Avraam – intr-o zi, intri in chilie si gasesti pe pat o femeie. Poti sa cugeti ca nu este femeie?

– Nu, desigur, a raspuns parintele, dar ma voi lupta impotriva cugetului de a o atinge.

– Asadar, n-ai omorat in tine patima, ci traieste acolo, i-a spus avva Avraam. Este doar legata, fiindca o inabusi in tine.

Avva Avraam a continuat sa-l intrebe pe parinte:

– In vreme ce mergi pe drum, vezi pietre si dife­rite scoici, si printre ele aur. Poti, in cugetul tau, sa spui ca valoarea aurului este la fel cu a pietrelor si cu a scoicilor?

– Sigur ca nu, a raspuns parintele, dar ma voi lupta impotriva cugetului de a lua aurul.

– Iata deci, a zis avva Avraam, ca si aceasta patima traieste in tine, dar este si ea legata, adica inabusita.

Dupa ce a spus acestea, avva Avraam a intrebat iarasi:

– Fii acum cu luare-aminte, sa-mi raspunzi si la urmatoarea intrebare: Ai aflat despre doi frati ca unul te iubeste, iar celalalt te uraste si te vorbeste de rau. Asadar, daca te viziteaza amandoi, vei arata aceeasi dispozitie sufleteasca pentru ambii?

– Sigur ca nu, a raspuns parintele, dar voi razboi cugetul meu si ma voi ingriji, facand bine fratelui care ma uraste.

– Asadar, a zis avva Avraam, si patima aceasta traieste in tine, precum celelalte. Este doar legata. Deci, este limpede ca patimile sunt inabusite de nevoitori, dar ele traiesc^[22].

*

Un parinte a spus: multi neinvatati in cele du­hovnicesti credeau ca au ajuns la eliberarea de patimi, in vreme ce patimile vatamatoare existau in sufletul lor, iar trupul lor nu era cu totul curatit de pacat. Se intampla sa avem eliberarea de patimi in trupul nos­tru, pe cand in inima noastra imparatesc faradelegea si rautatea^[23].

*

Sfantul Macarie Egipteanul^[24] contureaza imagi­nea crestinului dupa inchipuire atunci cand noteaza ca se poate ca unii crestini sa fie, intr-o anumita ma­sura, partasi ai harului, in vreme ce in ei coexista inca rautatea. Aceasta, prin mestesugul sau viclean, isi arata prezenta, dar ramane inactiva, incat ii face pe acei crestini sa creada ca s-au curatit de pacat si sa cada in mandrie, spunandu-si: „sunt crestin desavarsit”. Insa, in cazul in care nu se ingrijesc si nu lupta impo­triva pacatului, acela, in chip ascuns si acaparator ii arunca „in cele mai de jos ale pamantului”, provocand marea lor cadere.

Crestinul dupa inchipuire pregusta unele expe­riente harismatice, care-l incredinteaza ca este bun crestin si, in urma acestora, se simte multumit de viata lui duhovniceasca. In acest caz, subapreciaza unele ca­deri ale lui, intrucat prin simtamantul ca este, desigur, nu desavarsit, dar mereu un bun crestin, se odihneste in spatiul comod al inchipuirii sale. In acest spatiu, ca­derile lui sunt uitate, ramanand in inconstient pana cand pacatul se va ridica impotriva sa.

In multe texte patristice se constata ca toti Parintii sunt de acord cu faptul ca inchipuirea constituie un factor inselator in viata duhovniceasca pentru acel crestin care se alipeste partii sensibile si materiale a existentei, calitatii materiale a vietii, si nu sporeste duhovniceste in lucrarea virtutilor evanghelice^[25].

Crestinul dupa inchipuire, prin caracterul sau profund extravertit si prin dipsihia sa de a fi si in Biserica si in mijlocul evenimentelor lumii, traieste atemporal sciziunea lui de a fi „nestatornic in toate caile sale“^[26].

---

Legaturi:

***